La „Convorbiri…“

Un articol de C. STANESCU

Cu numarul 8 din august 2012 revista „Convorbiri literare“ ajunge în noua serie la numarul 200, împlinind 17 ani noi, fara întrerupere: „Este o performanta, un succes – se bucura Eugen Simion în mesajul de salut – într-o viata literara unde revistele apar repede si mor tinere“. În vârsta de 17 ani, juna revista de azi are în spate mostenirea muncii si a reputatiei câstigate în cei 145 de ani de corifeii Junimii si de generatiile care le-au urmat preluând revista din mâinile lor. În editorialul sau, redactorul sef de astazi,  Cassian Maria Spiridon, insista asupra ideii pretioase ca întreprinderile monumentale si durabile, cele la care visa si genialul Calinescu, sunt opere colective ale generatiilor creatoare întinse pe durate mari de timp si compara ilustra revista ieseana de la 1867 cu marile catedrale ale Evului Mediu, începând cu constructia Catedralei din Canterbury, care a durat din 1060 pâna în 1503, mai bine de patru secole, urmând Catedrala din Koblenz, Sankt Kastor, care s-a înaltat între secolele XII-XIV, Catedrala din Chartres, terminata în ceva mai mult de un secol si Notre-Dame care a durat aproape un secol: „Este de natura evidentei ca generatii întregi s-au succedat între momentul saparii fundatiei si cel al închiderii ultimei cupole“. Ca sa faca ideea si mai convingatoare da si exemplul catedralei neterminate de la Barcelona, vestita Sagrada Familia a lui Antoni Gaudí, care semneaza în1884 primul  document de proiect al monumentalei catedrale, pentru ca, în ultimii ani ai vietii sa pregateasca o continuare rationala a bisericii, despre care a afirmat ca va putea fi completata în aproximativ 200 de ani! „Începuta la 1882, din calculele lui Gaudí Sagrada Familia va fi finalizata pe la 2250. Urmasii urmasilor nostri – apreciaza Cassian Maria Spiridon – vor avea bucuria de a se închina în marele templu, materializat asa cum l-a visat arhitectul“. Un arhitect pe cât de genial, pe atât de bizar în visul de maretie trufasa proiectat în planurile si plansele sale. Potrivita pentru a sugera monumentalitatea indiscutabila a institutiei culturale reprezentata de „Convorbirile literare“ ale Junimii preluate, ca o stafeta, de mâinile generatiilor care au venit dupa ea, comparatia este însa relativ inadecvata din unghiul actiunii si al activitatilor desfasurate sub cupola „catedralei“ iesene, o catedrala ramasa departe de fumul de tamâie si de conditia smerita si pacifica a unui templu sau loc de închinaciune. Dimpotriva, odata cu revista „Convorbiri literare“ si cu „spiritul junimist“, în cultura româna „s-a dat drumul“ la critica si la scoaterea zeilor falsi, suspecti de impostura, din templul literar. Monumentalitatea revistei provine din si consista în efectele „criticismului maiorescian“. Rationalismul salubru al celui dintâi critic român reprezinta mostenirea cea mai fertila si mai greu de purtat, o mostenire preluata, respectata si îmbogatita de generatiile critice care i-au succedat. Semnul sub care s-a înaltat „catedrala“ „Convorbirilor literare“ acesta este, marturisit de însusi fondatorul ei: „Usoara sau nu – va spune el în «Observari polemice» – critica a fost si va ramâne o lucrare necesara în viata publica a unui popor. Întelegerea raului este o parte a îndreptarii. Din acest punct de vedere, înfiintarea unei reviste cu o tendenta critica mai pronuntata ne pare a împlini un gol lasat în mica noastra miscare literara“. Mica, dar cu atât mai plina de „betia de cuvinte“ care lasa impresia ca în „mica noastra miscare literara“ geniile nationale se calca pe picioare si ca în ea „nu se afla decât poeti si prozaisti admirabili, în genere capete de genii“. Din aceasta dezvrajire rationalista si critica ies „În contra directiei de astazi în cultura româna“ „O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867“, fulminantul „În laturi!“ si alte contributii critice care fac gloria „Convorbirilor literare“, a Junimii si a „criticismului junimist“. Catedrala cedeaza locul unui Institut national de combatere a imposturii. Si, fireste, al unuia de selectie si promovare realista si eficienta a valorilor adevarate. În privinta operei monumentale la ridicarea careia concura eforturile reunite si îndelungate ale multor generatii de a duce zidul început pâna la împlinirea lui efectiv – ce sa spunem? Traditia noastra e, în general, o traditie a demolarii mai tuturor începuturilor, iar actualitatea confirma cu asupra de masura si cu satisfactie nedomolita acest mit al «înaintarii» prin stergerea trecutului: «cei ce vin» azi darâma întruna ce-au început ieri cei dinaintea lor pentru ca mâine sa o luam de la capat. În aceste conditii, nici vorba sa putem pricepe vreodata raspunsul lui Mao Tze Dun care, întrebat asupra Revolutiei Franceze din urma cu doua secole raspundea meditând chinezeste ca «e prea devreme sa ne pronuntam»! Iata câte motive pentru care cu siguranta împlinirea vârstei de 17 ani a noilor «Convorbiri literare» reprezinta o reala performanta, rara în istoria scurtelor vietuiri ale institutiilor românesti“. „Revista «Convorbiri literare» a reusit în lunga ei viata – noteaza sintetic în cuvântul sau de salut Solomon Marcus – sa devina o publicatie culturala totala, în care se afla alaturi curente de gândire dintre cele mai diverse, traditia si modernitatea, localul si globalul, convulsiile prezentului si linistea reflectiei care ia distanta fata de contingent. Totul, în spiritul Junimii maioresciene“. Abstragerea din contingent – iata o ghilotina care a cazut peste multe capete, carti si reviste românesti dupa „eliberarea“ de la 23 august 1944. „Convorbiri literare“ au reaparut din cenusa propriei glorii abia în 1970 recâstigându-si stralucirea în numai patru ani (1972-1976) sub bagheta prozatorului Corneliu Stefanache, pentru ca, dupa un alt „contingent“ care a împiedicat-o sa apara vreo doua luni de la granita anilor 1989-1990, sa reapara la 15 februarie 1990 sub redactia lui Alexandru Dobrescu si predata ori silita sa se predea din decembrie 1995 actualei conduceri în frunte cu redactorul sau sef, Cassian Maria Spiridon. O istorie vie si o viata zbuciumata, în care linistea reflectiei s-a sustras, asimilându-le „convulsiilor prezentului“, luându-si distanta  necesara fata de contingent: aceasta linie de conduita seculara a facut din „Convorbiri literare“ „o publicatie culturala totala“, asa cum cu drept temei spune Solomon Marcus. Totala – adica deschisa dialogului cultural, permeabila controverselor, echilibrata în lupta dintre contrariile actualitatii, o actualitate, azi mai contondenta ca oricând si în forme nicicând întâlnite. Cum izbuteste revista sa se sustraga cu succes acestui „contingent“ urât, actualitatii atacurilor la persoana si polemicelor necordiale, „razboaielor“ care se duc si din cazematele publicatiilor culturale de azi – este probabil un secret de fabricatie datorat celor ce-i asigura buna aparitie printre transeele si fronturile de lupta de pe câmpul literar. Fapt este ca revista totala de la Iasi straluceste printr-un echilibru general foarte bine mentinut în conditiile în care, precum spune Virgil Nemoianu, „prin «Convorbiri literare» a avut loc cu adevarat o restauratie, tocmai asa cum ar fi fost de dorit sa de petreaca pe plan socioistoric amplu, la nivelul întregii tari. «Convorbiri literare» a reluat deschis si viguros linia stramosilor si initiatorilor revistei, linia junimista, cea a unui conservatorism luminat.

Revista nu se teme de „incorectitudine politica“, ea face loc unor voci tinere sau vârstnice care vorbesc „împotriva curentului“. Revista îsi auto-impune o anume tinuta, anume maniere, fara sa caute sa se gudure pe lânga modelele si moravurile banalitatilor zilei. Revista gaseste un bun echilibru între stiintific-intelectual si literar-imagistic (…) Revista nu cauta sa fie spectaculoasa sau stralucitoare, ci numai „solida, substantiala, demna, serioasa“. Si, din nou, Virgil Nemoianu revine în salutul sau calm (cuvânt preferat de autorul „Calmului valorilor“!), analitic la „echilibrul general al revistei, modul calm în care a stiut sa-si defineasca o personalitate autonoma. Cam asa ne asteptam îndata dupa 1989 sa se contureze întreaga societate: în economie, în institutii, în idei, în cultura“. Sa spunem doar ca visul unei societati construite ca o revista culturala e o curata utopie, si sa rasfoim, în fuga, „utopia“ cartii pe care o avem în fata, o carte de peste 300 de pagini cum este azi „Convorbiri literare“. Confirmând observatia lui Solomon Marcus conform careia o „revista totala“ este asa întrucât în ea „se afla alaturi curente de gândire dintre cele mai diverse“, revista ieseana face loc în paginile ei si unor articole si studii cu titluri ca „Distributism, ortodoxie si „modelul bizantin“„ (Ovidiu Hurduzeu), „Convorbirile mintii cu ratiunea“, despre Sfântul Macarie Egipteanul, Maxim Marturisitorul, Dionisie Areopagitul si distinctiile observate de un Dumitru Staniloae în „Teologia morala ortodoxa“ (Anton Adamut)  „Cunoastere si obnubilare“, despre cunoasterea mistica si întrucât ne absolva ea de suspiciunea rationalista (Camelia Leonte), „Salvarea poporului este legea suprema“, în care într-un studiu de doua pagini autorul o ia de departe, de la legea celor XII Table, ideea centrala a Dreptului public roman, trece prin secolul VI î.Hr. când Sun Tzu scria în China tratatul sau „Despre Razboi“, pentru a ajunge la concluzia ca „trebuie înteles ca omul, existând în cadrul unui popor, nu poate fi ocolit ca sursa a legii supreme“ (Caius Traian Dragomir) sau „Greseala în care ne aflam“, despre „Omul care a înteles tri-unitatea autonomiilor care ar forma un organism social dupa chipul si asemanarea tri-unitatii divine, Rudolf Steiner (care) a explicat cel dintâi ca ne aflam, potrivit logosului evolutionar al omenirii, într-o era intelectualista…“ (Ioan Buduca). Sa notam mai departe ce facea în aceasta „era intelectualista“ un intelectual, bunaoara dl Vladimir Tismaneanu, intelectual matur despre care scrie un tânar si stralucit intelectual conservator de azi, Mircea Platon. Iata ce scrie Mircea Platon ca scria în rapoartele sale Vladimir Tismaneanu: „În 1989, pentru americanii informati de Vladimir Tismaneanu, Brucan era un respectabil profesor, iar Alexandru Bârladeanu era un comunist liberal-moderat partizan al reformelor economice. Ambii sustineau – le spunea Tismaneanu beneficiarilor americani – drepturile omului. În 2006, Tismaneanu le spune românilor ca Brucan era un propagandist, iar Bârladeanu era un sustinator convins al economiei de comanda si planificarii centralizate, si ca niciunul dintre ei nu era un partizan al pluralismului. Si-a rafinat Vl. Tismaneanu paradigma analitica sau minte dupa cum o cer interesele partidului? Oare în 1989 intermedia mariajul – sau macar pactul de neagresiune – dintre americani si factiunea Brucan-Iliescu, în vreme ce în 2006 lucra ca ideolog de campanie pentru «anticomunistul» Basescu, ajuns între timp preferatul ambasadei americane la Bucuresti?“. Plin de interes, articolul-studiu semnat de tânarul conservator Mircea Platon poate fi si un pic nedrept cu dl Vladimir Tismaneanu, care niciodata nu minte, ci doar spune ceea ce gândeste în momentul respectiv, în diferitele momente ale evolutiei sale ca om si ca intelectual. E nedrept Mircea Platon si când pretinde ca un intelectual sa-si mentina cu dintii consecventa punctului de vedere chiar (!) si atunci când se adreseaza unor „publicuri“ diferite si, mai ales, în „timpuri“ (momente) diferite: experienta ne învata ca fiecarui public trebuie sa-i spui ce-i place sa auda si ce este profitabil (pentru cine?) sa asculte în momente deosebite din istoria acelui public. Consecventa? O vorba de „dânsii“ inventata… Chestionat asupra teoriei „mutatiei valorilor“ sau asupra felului cum trebuie sa fie omul în viata si în lume, E. Lovinescu ar fi raspuns ca „numai boul este consecvent“. Intelectualul nu este bou. În numarul aniversar al „Convorbirilor literare“ mai sunt numeroase alte contributii de un interes maxim. As nota mai întâi o remarcabila proza memorialistica „Praful si pulberea“, semnata de Ioan Florin Stanciu, pentru mine, recunosc cu rusine, un autor necunoscut. Necunoscut, dar exceptional în evocarea si descrierea „lumii prin care a trecut“, a „vecinilor“ despartiti doar de un gard de uluci dar traind  în doua lumi complet etanse, diferite si adverse. Cine si ce i-a „despartit“ si cum îsi vorbesc, peste gard, „vecinii“ acestia într-un sat din Delta despartiti de un Canal si de „lupta de clasa“ mai puternica decât un zid chinezesc cititi în proza exceptionala a lui Ioan Florin Stanciu din „Convorbiri literare“. Proza aceasta, puternica tot atât cât un roman, se refera la Canal, cel din „drumul fara pulbere“ al marelui prozator care-mi promitea într-un interviu în anii ’90 sa-si „taie mâna“ cu care a scris acel roman al sau, despre viata fericita a detinutilor care lucrau la Canalul Dunare-Marea Neagra: recuperarea adevarului nu se face, desigur, cu taierea mâinii unui mare scriitor, dar cu asemenea „restituiri“ prozastice precum „Praful si pulberea“ de Ioan Florin Stanciu. Sub semnul recuperarii unei mosteniri si al adevarului despre proprietarii de drept ai acestei mosteniri îsi scrie si Dan Manuca prima parte a studiului sau despre „Familia Hurmuzakestilor“. În introducerea studiului, eruditul nostru istoric literar semnaleaza un fenomen „colateral“ de furt de patrimoniu, sub forma raptului genealogic: „De-a lungul istoriei – scrie Dan Manuca – au fost numerosi carturari români care au apartinut de aceeasi familie, precum Cantemirestii, Vacarestii, Negruzestii, Hasdeii, Pogorastii, Maiorestii s.a.m.d. Nu intru în detalii privind cauzele, ci ma limitez doar la a semnala fenomenul, care nu ne este particular doar noua. Din pacate, la noi a aparut un fenomen care, desi colateral,  este totusi îngrijorator, anume însusirea unor nume celebre de familie de catre persoane care nu au nici un fel de legatura cu acele familii. Fiind vorba de integritatea patrimoniului national, cred ca s-ar cuveni luate masuri drastice de protectie“. Un patrimoniu insuficient protejat, din contra, lasat pâna de curând pe mâna altora, este mostenirea Hurmuzakestilor, celebra familie de promotori ai culturii române din nordul Moldovei istorice, respectiv, Bucovina, aflata sub stapânire austriaca. Cel mai cunoscut este Eudoxiu Hurmuzachi care „a profitat de bruma de liberalizare îngaduita de imperiu si, printre picaturi, a copiat, la Cernauti, documente referitoare la istoria românilor aflate în arhivele austriece“. O munca sisifica, sute de mii de documente adunate si copiate dintr-o arhiva ratacita si împrastiata sub respectiva stapânire au fost daruite Academiei Române si din ele Ion Slavici a reusit sa editeze 11 tomuri masive. Urmele marilor români Hurmuzakesti dintr-o Bucovina austriaca si apoi trecuta sub stapânire ucraineana cu puseuri sovine sunt culese de Ilie Luceac, istoric, profesor la Universitatea din Cernauti, si publicate într-o exegeza impunatoare, „Familia Hurmuzaki: între ideal si realizare“ (Cernauti, Ed. Alexandru cel Bun – Timisoara, Ed. Augusta, 2000). Despre aceasta exegeza asupra mostenirii culturale a unei mari familii românesti sub stapâniri straine scrie Dan Manuca în „Convorbiri literare“:  despre un „rapt“ ale carui efecte n-au încetat sa se faca puternic simtite. O forma speciala de furt este si plagiatul: furtul intelectual, la moda pâna azi, dupa cum stim. Pe marginea unui volum memorabil dedicat plagiatului la români, „Corsarii mintii. Istoria ilustrata a plagiatului la români“ de Alexandru Dobrescu, scrie în „Convorbiri literare“ Constantin Coroiu. În cartea consacrata gingasului subiect, Alexandru Dobrescu spune ca „toate cazurile celebre de plagiat din cultura europeana, s-au lasat mai degraba descoperite decât au fost nevoite sa se dea prinse“ si ca principalii vinovati de prinderea hotilor au fost chiar hotii: din „lipsa de profesionalism“! Plagiatorii dovediti cu acte, arata Alex Dobrescu, „s-au recrutat dintre novicii breslei, în vreme ce asupra adevaratilor corsari ai mintii nu a planat nici macar umbra vreunei suspiciuni… Prinsii îngroasa rândurile ageamiilor, ale fraierilor, ale novicilor, ale amatorilor, ale veleitarilor, nepriceputi a sterge complet urmele ce-i pot da de gol“. Asadar, plagiatul este o arta, iar plagiatorii – artisti veritabili. Admitând, de dragul artei!, ca asa este, Constantin Coroiu preia sugestia si duce ideea mai departe scriind, admirabil, „de ce nu l-am asimila pe plagiator, din punct de vedere epic, cu seducatorul fraudulos sau cu impostorul din cutare roman? O istorie sau o biografie sunt îndeobste repovestiri ale unor evenimente si fapte reale, ba, nu de putine ori, chiar stiute, si nu fictiune. Istoricul narator doar ordoneaza si potenteaza povestea si, nu o data, reîntemeiaza un mit. În cazul de fata mitul plagiatului. Caci exista, fara îndoiala, un mit al plagiatului. De o vechime care o concureaza pe cea a prostitutiei“. Sub acest aspect, cartea discutata nu este o „vânatoare de vrajitoare“, ci o naratiune istorica, o poveste ce repara gloria unui mit cazut în mâna ageamiilor: mitul plagiatului profesionist, o adevarata arta… Ajungem departe cu aceasta spectaculoasa „reconsiderare“ si recuperare a unei mosteniri ilustre, caci, pâna la urma, de la epopeile homerice, cronicile medievale ori „Ulise“-le lui Joyce si pâna la cea mai recenta scriere postmodernista, textualista si care recicleaza materiale literare: cartile din carti se fac! Tot o recuperare, de asta data a unui important scriitor boicotat si sabotat, subcotat în ierarhia de valori a literaturii române aduce în discutie Mircea Dinutz scriind despre „Omul din Calidor“ de Petru Ursache, volum considerat un „act justitiar“ si restitutiv în favoarea controversatului scriitor si dizident Paul Goma. Ferindu-se de a pune întreaga opera a lui Paul Goma sub semnul superlativului absolut, criticul Mircea Dinutz recunoaste si aplauda, pe drept cuvânt, statutul de capodopera al unei carti trecute cu vederea, subapreciata cu rea-credinta de criticii si scriitorii români: „Din Calidor. O copilarie basarabeana“. Autorul volumului recuperator, de reîntoarcere acasa a lui Paul Goma aflat si azi într-un exil nedrept si bizar, Petru Ursache pledeaza cu pasiune si întelegere în „Omul din Calidor“ (Editura Eikon, 2012, Cluj-Napoca) pentru stingerea conflictului dintre basarabeanul stabilit la Paris si lumea literara din „micul Paris“ care s-a despartit, sub diverse pretexte, de Paul Goma. Avem în acest „caz“, pe marginea caruia a curs un fluviu de cerneala neagra, ilustrarea elocventa a unui veritabil „proces de alienare spirituala“ demn de predat in chip didactic si pedagogic generatiilor de elevi si studenti de pe bancile scolii românesti de azi si de mâine. Vor fi în stare profesorii sa predea, în spiritul adevarului si al valorii reale, acest caz în care sunt concentrate, ca într-o demonstratie matematica, mai toate contradictiile si paradoxurile moralitatii scriitorului român? De citit din paginile numarului aniversar al „Convorbirilor…“ este eseul, si el recuperator si restitutiv, semnat de Doris Mironescu, despre „Epistolar avangardist“ (editie îngrijita de Madalina Lascu, prefata de Ion Pop, Tracus Arte, 2012). Epistolarul contine scrisori catre Geo Bogza si, din ele, rezulta un portret dinamic, viu si colorat de simpatie nespusa fata de autorul „Poemului invectiva“, „un om care pare sa fi avut geniul prieteniei“, cum scrie Doris Mironescu în percutantul sau eseu. În fine, dar nu în ultimul rând, am citit sub presiunea unei iritatii paradoxale meditatiile foarte inteligente si în contra simtului comun ale lui Adrian Tudurachi pe marginea unei carti a Judithei Schlanger, „Présence des œuvres perdues“ (Herman, 2010), despre paradoxuri descumpanitoare si interogatii deschise pornind de la respectiva lucrare: „Oare literatura are un regim al incompletului? Putem citi operele ca si cum ar fi suferit un dezastru? Sigur ca si cartile, asemeni oamenilor, trec prin catastrofe. Si ele «supravietuiesc», însa lectura noastra nu e pregatita sa perceapa aceasta experienta. Scoala nu te învata sa vezi reziduurile, ci monumentele. În manuale nu vom gasi versuri eminesciene culese din sectiunea «moloz» a editiei Perpessicius. Acele rânduri disparate, notate de poet în graba printre liste de cumparaturi si socoteli de buget, sunt poate semne ale unui proiect neîncheiat sau urme ale unor poeme pierdute; dar noi nu suntem formati sa operam cu ramasite, ci cu texte „întregi“, pe care le tratam ca si cum ni s-ar fi transmis intacte, în starea lor originara. Suntem educati sa «uitam» tragediile operelor: daca în lumea oamenilor dezastrul e definitoriu, în lumea cartilor e anecdotic (…) Solutia lui Judith Schlanger a fost o democratizare a literarului. Ca sa scoata «supravietuirile» din logica muzeului de curiozitati, a redistribuit puterile în lumea literelor. Adica a transferat prerogativele de inventie si manipulare a obiectelor literare din responsabilitatea institutiilor patrimoniale, în sarcina indivizilor. Scoala, istoria literara, bibliotecile se bazeaza pe iluzia integralitatii si a duratei: ele lucreaza sub umbrela literaturii, cu obiecte complete si cu scheme istorice inteligibile. Ceea ce institutiile ne ofera sunt «opere» – pe care le consideram integrale – înscrise într-un curs evolutiv cel mai adesea univoc. Simplii muritori, în schimb, folosesc obiecte imperfecte si atipice (…) Un nume, un fragment, un citat tine pentru noi locul operei“. Sa lasam la o parte cultul „molozului“, acela din manuscrisele celebrei lazi predate lui Maiorescu: „moloz“ socotit pâna de curând ilizibil si ininteligibil. Noua critica, postmoderna, recupereaza printr-o noua hermeneutica lada cu moloz crezând a scoate din ea „un nou Eminescu“ bun pentru secolul XXI. Mai modesta, chestiunea ridicata de Adrian Tudurachi nu este a criticii si eminescologiei, ci a cititorului si a lecturii: cititorul „postmodern“, care, din lene sau surescitare existentiala nu mai are nici chef nici timp sa recurga la „muzeul“ operelor complete si încheiate. Lectura de biblioteca a murit, „cabinetul de lectura“ a disparut, e timpul lecturii mnemotehnice. E o criza a cititului si a cititorului. Cum iesim din acest handicap al lecturii si al lectorilor? Solutia iesirii din impas si scoaterea cititorului din „muzeul de curiozitati“ ar fi sa facem cartile sa sufere: „Ca sa ne apropiem opera trebuie sa o distrugem si toate gesturile noastre îndreptate spre literatura sunt corozive… În raport cu literatura nu jucam rolul conservator al oamenilor-carte, ci mai degraba pe acela al «pompierilor» însarcinati în povestea lui Bradbury cu lichidarea bibliotecilor. Rezulta de aici, în mod firesc, nu o istorie, ci o antropologie a «supravietuirilor» în literatura“. Cea mai mare catastrofa prin care pot trece cartile nu e arderea lor, ci sa-si piarda „actualitatea“, sa moara prin iesirea din „contingent“ a mesajului sau sa aiba o posteritate ca un continent scufundat pe care niciun navigator nu-l mai descopera. În teoria „mutatiei valorilor“, E. Lovinescu se apropie riscant de acest punct zero al existentei cartilor, în care actualitatea, alta decât a lor, le ignora si le sufoca. Eroarea catastrofala ce i-a fost inspirata criticului de „mutatia valorilor“ consta în exemplificarea ei cu opera lui Caragiale care, în pofida deprimantei profetii, se încapatâneaza sa supravietuiasca. Adrian Tudurachi speculeaza inteligent si seducator, ce-i drept, aceasta eroare savârsita prin împingerea la extrem a propriei teorii: „Cert e ca Lovinescu a ajuns în acel moment sa formuleze o idee despre literatura bazata pe pierdere, pe incompletitudine, pe uitare. Contemplând toate operele care au fost afectate de trecerea timpului, ideea «mutatiei» transmitea un mesaj pesimist si o perplexitate. Cum e posibila experienta unei literaturi care moare în fiecare moment? Ceea ce criticul român nu întelesese sau nu avea mijloace sa gândeasca era firescul acestui fapt. Majoritatea operelor se citesc abia dupa ce au supravietuit ca obiecte care traiesc dincolo de timpul lor. Literatura se bazeaza pe revenanti, pe «morti-vii». Raportul nostru cu textele se hraneste cu distrugeri anterioare si se manifesta ca un act huliganic“. E o speranta ca daca si „cartile au suflet“, respectivul „act huliganic“ le poate reînvia din moartea aparenta la care le condamnase „mutatia valorilor“. Insolite în peisajul calm al „Convorbirilor…“, speculatiile paradoxale inteligente si pline de farmec ale eseistului se citesc cu interes. Cum vedem, sub cupola catedralei de la „Convorbiri…“ ni se propun nu predici, ci eseuri, prelegeri si cronici pertinente, contributii valoroase la „supravietuirea“ literaturii: o juna revista seculara careia îi uram, cu pretuirea cuvenita, la multi ani.

Comentariile sunt inchise.