Jurnalul unui „spectator angajat“

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Un jurnal tinut în ultimii 14 ani ai epocii de dinaintea evenimentelor din decembrie 1989 a publicat recent, la Editura Babel din Bacau, criticul si istoricul literar Constantin Calin, care nu doar consemneaza, ci si problematizeaza aproape tot ce se petrece în jurul si în timpul sau, dar si ce se petrece cu sine însusi, uneori poate excesiv în raport cu importanta faptelor, evenimentelor consemnate si cu statura celor pe care îi surprinde în diverse ipostaze si circumstante. Ceea ce, la urma urmei, motiveaza, asa-zicând, titlul cartii: „Provinciale. Fragmentarium 1975-1989“.
Bun psiholog, Constantin Calin este preocupat mai mereu de ceea ce-i defineste în primul rând moral pe cei cu care intra în contact nemijlocit sau indirect, adica prin… opera, cu si fara ghilimele, în calitate de critic. Observatiile si succintele sale caracterizari sunt preponderent ale unui moralist a carui interesanta experienta de viata, nu în ultimul rând cea de profesor, e dublata, potentata de o cu totul remarcabila experienta carturareasca, biblioteca însemnând pentru Constantin Calin mediul în care se simte cel mai bine, spatiul cu adevarat securizant. Dintre personajele mai mult sau mai putin cunoscute, evocate în însemnarile sale zilnice, se detaseaza câteva. Cel mai prezent, fiindca si cel mai reprezentativ privind o anumita mentalitate, este un dramaturg închipuit si publicist mediocru, individ suficient, cu abilitati în a-si aranja relatii profitabile si în a-si promova scrierile, mai abitir atunci când parvine în functia de redactor-sef al revistei „Ateneu“, pe care a ocupat-o pret de vreo opt ani, publicatie multa vreme apreciata si respectata, în jurul careia, în deceniul sapte al secolului trecut, s-a format un valoros grup de scriitori consacrat ca atare de istoria literara. Dar, dincolo de asemenea figuri deloc putine, dincolo de fauna culturala si politico-administrativa bacauana – si nu numai – regasim în jurnalul lui Constantin Calin atmosfera specifica unei epoci extrem de complexe si de contradictorii pe care toti cei de aceeasi generatie cu diaristul am trait-o, am suportat-o sur le vif. În locul autorului nu as fi putut rezista tentatiei, fie si contrar regulilor unei scrieri de acest gen, de a însoti, post festum, multe dintre însemnarile facute atunci, la cald, de scurte comentarii care sa releve ca bolile acelui timp s-au agravat enorm în epoca postdecembrista, ca sa nu mai vorbim de cele pe care nici nu ni le puteam imagina în urma cu mai bine de un sfert de veac, când Constantin Calin începea sa-si scrie jurnalul. Cred ca orice om onest si de bun-simt, caci or mai fi destui si din acestia, nu poate nega ca societatea româneasca de azi este grav bolnava, iar pilonii statului sunt subreziti pâna la limita prabusirii, nu numai institutional, ci si teritorial. Sunt convins ca unui intelectual informat, ca autorul „Provincialelor“, nu-i scapa aceasta trista realitate, considerata de istorici si analisti de incontestabila competenta a fi fara precedent în întreaga istorie a României.
O „tabla de materii“, ingenios si sugestiv conceputa, plasata pe coperta a patra a volumului ce însumeaza 500 de pagini, cata sa sugereze substanta acestuia. O citez în întregime: „Oameni-antagonisme-antipatii-adversitati-dezbinari-iluzii-analogii-amici-asocieri-acorduri-suete-idei-controverse-replici-ironii-sarcasme-acoliti-cutre-javre-mâncatorii-dedublari-perfidii-lasitati-tradari-zelosi-oportunisti-mistificatori-sedinte-promisiuni-injonctiuni-obtuzitati-ziare-reviste-carti-radio-televiziune-curiozitati-evenimente-îngrijorari-refrene familiale-politica-spital-moarte-biografii-rememorari-“lansari“-plictiseli-enervari-mentalitati-afectari-imposturi-comtrarieri-ipoteze-zvonuri-bârfe-ciondaneli-confruntari-dezavuari-ofense-indignari-negatii-portrete-caricaturi.pamflete-“otravuri“-lucruri grave-peisaje-relaxari-bancuri-excese-insinuari-interpretari-critici-incriminari-respingeri-autoscopii-greseli-reflectii-vorbe de toate felurile-miere, cucuta si zgura-sentimente erodate-anomalii-mizerii-reverii-anxietati-rugaciuni-asteptari etc.“.
Sigur, aceasta „tabla“ are si rolul de captatio. Lumea si ambianta „descrise“ în jurnal nu sunt chiar atât de, cum sa zic, viu colorate. Oricum, culoarea dominanta mi s-a parut a fi cenusiul. Cenusiul vietii sociale, culturale, redactionale… Din însiruirea amintita, as retine, între alte câteva „teme“ si repere, ceea ce autorul numeste „autoscopii“, pentru ca termenul exprima o latura pregnanta a jurnalului.
Se naste însa întrebarea: cât de mare este deosebirea dintre lumea româneasca de azi si cea în care am trait pâna în decembrie ’89, când se încheie si însemnarile lui Constantin Calin? Adevarul e ca deosebirea e ca de la cer la pamânt. Din pacate, dincolo de unele elemente de suprafata, nu o data înselatoare, cea contemporana este incomparabil mai urâta, îndeosebi moral. Cenusiul a devenit negru. Astazi, e atacata fibra cea mai intima a acestui popor. Marele istoric Florin Constantiniu, disparut recent si de inima rea, semnala cu durere ca românii nu mai au nici un ideal care sa le „destepte“ constiinta, sa le-o catalizeze, asa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria noastra moderna când s-a înfaptuit ceva durabil. Lipsa de reactie si a elementarei demnitati, reducerea la o conditie eminamente vegetativa, demolarea miturilor întemeietoare, batjocorirea traditiei, confuzia valorilor, acestea si multe altele par a fi atins gradul cel mai de sus, sinucigas. Ce si cum sa mai edifici cu o populatie si cu o intelectualitate care se complac în situatia de sluga, fie ea, sluga – în cazul unei asa zise elite – si de lux, vreau sa spun gras platita, rasplatita pentru lichelismul si colaborationismul ei cu un regim eminamente antinational, o elita corupta pâna în maduva oaselor?! Acel pensionar care, cu un aplomb natâng, vrea sa-l convinga pe autor ca bustul unei personalitati istorice, ce tocmai fusese dezvelit, s-ar datora aranjamentelor unui membru al familiei, nu e deloc o exceptie. El reprezinta o mentalitate generala, marunt tranzactionista Si sa ne mai miram ca „cetateni“ de o asemenea factura au votat, si înca de mai multe ori, ce au votat?!
Dar sa ne refugiem pentru o clipa în literatura. Printre cele mai frumoase pagini din jurnalul lui Constantin Calin, ce vadesc o autentica pana de scriitor epic, sunt cele referitoare la parintii autorului. Una dintre ele m-a dus cu gândul la tulburatorul text „Ziua din urma a batrânei taranci“ din jurnalul lui Marin Preda: „Mi-o amintesc stând în fundul gradinii, înspre Mihai al lui Gheorghe a Nutii si privind spre dealul tintirimului unde s-auzea cântecul sfâsietor al trupcilor. Ziua era senina, soarele se aplecase blând spre asfintit, un vânticel înfiora frunzele prunilor si perilor. «Doamne, frumos mai cânta!», ofta mama, sensibila la jalea lumii, dupa care se întorcea la treburile amânate o clipa. Pe atunci ea era înca tânara, dar acum? Totusi pâna la urma nu mi-a parut rau ca a fost tocmita muzica. Banda lui Nigaia (nume?, porecla?) îti rascoleste si cea mai adânca fibra cu «Dor de mama», probabil cea mai tulburatoare piesa din repertoriul ei. Un cântec care te smereste si te coboara în adâncimile propriului trecut“. De o remarcabila expresivitate si vibratie sunt portretul tatalui si însemnarile facute la plecarea fiului dupa înmormântare: „Desi curentul era rece, taios, am ramas pe culoarul vagonului sa privesc înca o data locurile natale, de care, pentru prima data, aveam sentimentul unei despartiri. Au ramas în urma mult prea repede satul, dealul Oadeciului, petice fumurii din padurea dinspre Poieni. «Nu, nu ma voi înstraina definitiv!», îmi repetam cu obstinatie. «Ma voi întoarce, chiar mai des decât am facut-o pâna acum!», adaugam. Dar, dupa numai câteva minute, mi-am dat seama cât de mare e surpatura interioara produsa de moartea parintilor. Toropit de oboseala, am intrat în compartiment. Continuând sa privesc pe geam, am atipit o statie, doua. Când m-am trezit, bancile se umplusera de calatori care taceau privindu-ma respectuos si compatimitor. Afara se înserase de-a binelea. Când am aprins tigara, la lumina flacarii, mi-am zarit chipul în geam. Ce trista revelatie: îmbatrânisem!“.
Jurnalul, zicea Matei Calinescu, „poate fi o cârja cu ajutorul careia înaintezi încet-încet… în golul timpului“. Nu stiu daca îl percepe astfel si Constantin Calin. Ce pot sa spun e ca jurnalul sau este confesiunea unui fin observator, a unui analist si nu o data a unui psihanalist discret, dar si marturia unui intelectual, cu formula oximoronica a unui confrate, „silit de buna voie“ sa stea departe de val. Constantin Calin e dintre cei carora li se potriveste de minune memorabila sintagma a lui Raymond Aron: „spectator angajat“.

Comentariile sunt inchise.