Inventarea tenisului (9)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Între cucerirea spatiului cosmic si dezvoltarea (ori poate regresul?) jocului de tenis nu este nici o legatura – la prima vedere. În fond, ne-am putea întreba pe buna dreptate, ce relatie s-ar putea stabili între aspiratia icarica de a calatori spre astre si nazuinta, cu mult mai pedestra, de a câstiga partide, turnee, notorietate si bani? Sub acest aparent nonsens se ascunde însa o realitate extrem de pragmatica, una de relevanta industriala si tehnologica. Tenisul si managerii lui s-au inspirat din industria aeronautica, domeniu din care au preluat materiale compozite si metale usoare, elastice si cu proprietati apte sa sporeasca viteza si comfortul loviturilor. Ce-i drept, nu liderii ATP au fost primii care au avut o astfel de viziune, ci oamenii sporturilor de iarna, în speta schiul si saniusul.
Asa se face ca pe la finele anilor 1970, cu scena deschisa oferita de Olimpiada de Iarna de la Lake Placid din Statele Unite, în registrul producatorilor de echipament pentru sporturile de sezon hibernal preponderente au devenit materialele compozite. Fibrele de sticla si de carbon s-au transformat în materiale obisnuite, cerute de standardul normal al competitiilor de schi.
Foarte atenti, marii producatori de echipament de tenis au preluat ideea, însa deocamdata doar secvential. Noile tehnologii si materiale aerospatiale sunt folosite, dar cu masura, pentru producerea rachetelor. De pilda, între doua straturi de esenta lemnoasa erau intercalate una sau doua lamele din fibra de sticla, pentru a augmenta elasticitatea ramei si a corpului de racheta. Aceasta tehnica a fost numita „sandwich“, pentru ca promova multistratificarea materialelor ce concurau la producerea rachetei.
„Revolutia“ tehnologica radicala, ce punea accent pe utilizarea integrala a materialelor compozite, s-a consumat (fireste, unde altundeva?) în patria jocului cu palma, în Franta. Inginerii companiei Rossignol, firma ce realiza echipament dedicat sporturilor de iarna, s-au orientat si catre întrebuintarea, în tehnologia producerii rachetelor, a materialelor aerospatiale. Nu a trecut mult si în Austria omologul celor de la Rossignol, compania Fischer, procedeaza identic. Dar sportul alb este o lume închisa, traditionalista si uneori chiar „reactionara“ (citeste refractara la schimbare). Alte mari firme au refuzat sa faca acest „compromis“. Tenisul jucat cu grelele Dunlop sau Slazenger, Donnay, Bancroft sau Wilson, chiar daca era mai lent si mai previzibil, cerea mai multa tehnica, eleganta si estetica decât „ping-pong“-ul noului tenis realizat cu rachete usoare, elastice si puternice. Publicul asta aprecia. Însa generatiile se schimba, la fel si presiunea financiara, la fel si intruziunea mass media în câmpul circuitului ATP. Progresiv, lemnul a ramas o biata amintire, dupa cum amintire (sau macar exceptie!) a devenit si reverul cu o singura mâna.
În 1991, când Borg a încercat sa revina în competitii dupa ani de absenta, el a folosit la Monte-Carlo vechea lui racheta Donnay Pro Borg, grea de 380 grame, din lemn-compozit, stârnind pur si simplu mirarea catalanului Jordi Aresse, care i-a cerut voie suedezului sa tina putin în mâna acea „ciudatenie“. Normal, fostul mare campion a pierdut usor, în doua seturi, dupa cum avea sa piarda si urmatoarele unsprezece partide, pâna când s-a convins ca vremea sa (si a rachetei „sandwich“) trecuse…
Daca materialele din industria tenisului s-au schimbat, în ciuda unor întârzieri de moment, o asemenea modificare esentiala a generat si schimbari în materie de sweetspot. Suprafata de lovire s-a vazut amplificata cu pâna la 30-50 %. Noile rachete erau mai usor de mânuit, viteza de lovire era clar superioara, iar mingile altadata dificile sau „imposibile“ puteau fi abordate cu sanse mai mari. Compania americana Prince este prima ce produce rachete cu sweetspot mare. Dispretuite la început de nostalgici si conservatori, aceste rachete ajung destul de rapid sa precumpaneasca în piata, iar circuitul „pro“ este pur si simplu invadat de noile modele „mutante“.
Dar din ce elemente este compusa o racheta? Sa o luam de sus. Avem cadrul rachetei, ce margineste si de care sta prins racordajul, adica acele corzi ce se intersecteaza în plan perpendicular, construind suprafata de lovire. Exista apoi „inima“ rachetei, mai mult sau mai putin triunghiulara, cu miezul gol, descoperit. Dupa „inima“ urmeaza mânerul rachetei, înfasurat în grip, peste care este învelit overgrip-ul. În capatul mânerului se afla „talonul“, octogonal ca forma.
În prezent, Federatia Internationala de Tenis a stabilit ca dimensiuni standard obligatorii urmatoarele coordonate: lungimea rachetei nu poate depasi 73,7 centrimetri, lungimea suprafetei de lovire nu are voie sa depaseasca 39,4 centimetri, având largimea inferioara sau macar egala cu 29,4 centimetri. Acestea sunt normele. Cine nu le respecta este descalificat si plateste apoi amenda, fiind acuzat ca a violat codul ATP…

Comentariile sunt inchise.