Inventarea tenisului (11)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Urmându-l pe Jean-Christophe Piffaut, cel din lucrarea care ofera si titlul acestui serial, aminteam de cele doua forme ale jocului medieval francez cu palma: cea scurta si cea lunga. Prima corespundea deliciului regal, cea de-a doua era proprie plebei citadine, dar mai ales rurale.
Adevarul este ca la courte paume a cunoscut o dezvoltare fara precedent abia în vremea turbulentului rege gascon Henric al IV-lea, desi la drept vorbind nici în perioada domniei lui Francisc I nu se poate spune ca acest sport aristocratic nu-si avusese partea lui de prosperitate. Ca orice fenomen social, jocul invocat era strâns legat de amploarea pe care o primesc orasele în epoca Renasterii franceze, timp foarte bogat în noi reguli si norme politice sau de ordin social. Si logic, o asemenea tendinta este usor de urmarit. Locuitorii cetatilor si oraselor, mici si mari, ajung, prin forta lucrurilor, sa nu mai depuna efort fizic asa cum faceau stramosii sau asa cum mai fac înca rudele lor de la tara. Dar întrucât se traia înca sub imperiul fricii, iar exercitiul militar era rezervat sub titlul de monopol soldatilor si militiilor profesioniste, jeu de paume era o scena perfecta pentru civilii care doreau sa practice un exercitiu fizic non-violent agreat si de municipalitate.
Terenul sportului numit courte paume, prin forma, proportiile si regulile sale, atât de asemanatoare cu cele ale tenisului modern, îngaduie unui mare numar de cetateni sa ia parte la o activitate atletica intensa si agreabila, una excelent adaptata spatiilor restrânse si incintelor din orasele franceze ale epocii.
Fireste, la Paris, acest sport tulburator si extrem de generos cu exprimarea pasiunilor, avea sa faca ravagii, el cunoscând o dezvoltare fara precedent. Asa se face ca spre sfârsitul veacului al XVI-lea, în capitala Frantei erau „inventariate“ nu mai putin de doua sute douazeci de sali în care se organizau partide de courte paume. Era o cifra considerabila chiar si pentru un oras foarte mare, cum era Parisul, iar cei peste sapte mii de participanti treceau drept „eroi“ pentru un public din ce în ce mai patimas. Desigur, nu toti erau jucatori. Printre acestia se numarau mesterii care fabricau mingile, manusile si rachetele, echipamentele si tinutele, furnizorii de materiale specifice (lemn, mat de berbec si bou, tesaturi pentru mingi si haine). Pe lânga inevitabilul si excitantul loisir, totul devine o afacere, o industrie, un domeniu în care se pot câstiga multi bani. Numeroase aspecte ale courte paume se profesionalizeaza, caci nimic nu putea fi lasat la voia întâmplarii. Îsi fac aparitia arhitectii, care trebuie sa construiasca sali adecvate spectacolului. Nu întârzie sa apara si constructorii, tâmplarii, tinichigiii si zugravii, cu totii specializati în acest nou (si totusi vechi!) mestesug!
Oricum, fapt este ca pe masura ce timpul trecea jocul practicat în aer liber, mai cu seama la tara, trece în plan secund, disparând încetul cu încetul. Pâna si municipalitatile mici îsi puteau îngadui luxul de a întretine una (ori poate mai multe) asemenea sali. În aproape un veac, în Franta nu mai erau de gasit decât prin accident locuri în care se mai juca longue paume. Norma era data acum de sali si de terenuri înconjurate de pereti, iar aceasta norma avea sa fie fixata în 1555 de un anume Scaïno, un calugar de origine italiana. Potrivit noului „profet“ al stramosului tenisului, terenul avea în componenta câteva elemente specifice si formelor originare ale jeu de paume. Dar despre savurosul text al maestrului venit din Cizma, în episodul urmator.

Comentariile sunt inchise.