În cautarea lui Richard

Un articol de CATALIN OLARU

Filmul experimental al lui Richard Foreman a fost, la aceasta editie a New York Film Festival, de doua ori experimental: din cauza unei defectiuni tehnice, începutul l-am vazut o data mut, o data cu sunet. În mod curios, nici macar în aceasta a doua varianta filmul nu capata cine stie ce sens.
Din punct de vedere formal, Foreman practica un cinema constient de sine în cel mai înalt grad. Soundtrack-ul e acolo doar pentru a fi întrerupt brusc, imaginea e acolo doar pentru a se da peste cap (de altfel, nu lipseste nici piuitul strident care urma pe vremuri „întreruperii programului”), actorii exista în cadru doar pentru a-si etala corpurile – în afara de a poza, nu fac absolut nimic. Inserturile abunda, la fel si efectele vizuale, care fac parte din categoria celor care se pot obtine direct din camera (dintr-o camera pentru amatori, mai exact). În sens strict, Foreman cam asta este, un regizor de teatru care, asemeni unui cameraman de nunti, crede ca daca „baga efecte” face arta.
În „Once Every Day”, repetitiile nu numai ca sunt aratate, ci constituie, ele însele si nimic altceva, filmul. E un making of în care Foreman da indicatii, iar actorii se executa. Pozitiile în care acestia sunt pusi sunt dintre cele mai nastrusnice: mai multe femei se asaza pe o masa, un barbat îi pune altui barbat mâna în cap, actorii sunt fotografiati cu tot felul de tablouri în mâini s.a.m.d. Se poate argumenta ca filmul propune o meditatie asupra imaginii în diferitele sale ipostaze, sau o epurare a cinematografului de tot ceea ce nu reprezinta adevarata lui esenta (greu de zis daca mai ramâne ceva). Însa mult mai la îndemâna e sa vedem în „Once Every Day” o harababura teribila si sa constatam ca, pentru Foreman, fiecare alegere pare sa însemne ceva, si înca ceva adânc, ceea ce e, având în vedere rezultatul, destul de trist.
Împaiat
Regizorul lui „Taxidermia” revine cu un colaj ale carui ambitii postmoderne sunt sabotate de propriile sale dimensiuni. Fragmente din filme din diferite epoci si zone geografice sunt puse laolalta pentru a forma o poveste noua (sau, mai bine zis, aceeasi poveste, dar de data aceasta formulata altfel). Câteodata, secventele îndeplinesc în filmul lui György Pálfi acelasi rol cu cel pe care l-au avut initial (scena de dragoste ramâne scena de dragoste, bataia ramâne bataie etc.); alteori, sensul lor e deturnat – „Povestirile din Canterbury” ale lui Pasolini nu sunt din cale afara de romantice, replica „it’s nice to be married” spusa de Connery în „ The Untouchables” nu are nimic ironic în ea, Bond nu îsi urmareste sotia infidela în „Dr. No” si Sarah Connor nu se duce la nicio întâlnire amoroasa în „Terminator 2”. De cele mai multe ori, în cadru intra doua personaje, din care numai unuia îi putem vedea chipul. Umorul e dat de utilizarea tehnicii plan-contraplan, atunci când personajul care da replica, cel filmat initial în amorsa, vine dintr-un gen sau dintr-o epoca paradoxale (ne asteptam la Tom Cruise si ne alegem cu unul din fratii Marx, sa zicem).
Efectul nu dureaza mult, si asta nu a înteles Pálfi. Efortul sau se apropie mai degraba de cel al unor autori de clipuri pe YouTube. Celebritatea acestora e efemera, iar faptul cã „Final Cut” dureaza nu un minut, nici doua, ci 86 nu ajuta deloc.
Rosu si negru
Daca Brian De Palma ar fi ajuns la interviul programat dupa proiectia de presa din cadrul New York Film Festival a lui „Passion”, ultimul sau film, moderatoarea lasata fara obiectul muncii a marturisit ca prima ei întrebare s-ar fi legat de necesitatea de a face un remake dupa un film („Crime d’amour” al lui Alain Corneau) lansat în urma cu numai doi ani. E o nedumerire care, în ceea ce ma priveste, precede vizionarea si care în timpul ei n-a facut decât sa sporeasca.
Pasiunile care dau titlul filmului se fac simtite mai ales în prima parte, cea în care Christine (Rachel McAdams), Isabelle (Noomi Rapace) si colegul lor interpretat de Paul Anderson seduc sau se lasa sedusi. Pâna aici, nimic nou sub soare: când Isabelle afla o veste proasta, momentul e marcat de un crescendo; când aceasta plânge, viorile sunt la datorie s.a.m.d. Înainte de a fi poor man’s Hitchcock, noul De Palma e rich man’s „Young and the Restless”, cu o scena a dusului si ceva mai multa atentie acordata vestimentatiei cu încarcatura simbolica.
În acest prim segment, Christine e îmbracata sistematic în rosu, în timp ce lui Isabelle i se atribuie negrul. Când Christine încearca sa o cucereasca pe Isabelle, primul teren pe care se poarta lupta este cel al culorii, iar dupa contaminarea simbolica a acesteia, urmeaza plasarea ei în patul personajului lui Anderson, prefigurat prin înfasurarea fularului acestuia din urma de gâtul lui Isabelle.
În partea a doua, intra în scena albastrul, semn al unui psihic zdruncinat (cel al lui Isabelle), si cadrele sui, care ne avertizeaza ca ceea ce vedem s-ar putea sa nu fie tocmai „pe bune”. E ca si cum s-a considerat ca thrillerul e cu atât mai thriller cu cât are mai multe plot twist-uri. Asa ca, dupa epuizarea fiecarui fir narativ în parte, Isabelle se trezeste din cosmar, la fel de descumpanita ca si noi. Totul e permis, pentru ca totul e gândit nu pentru a pune în scena un spectacol, ci pentru a pune în valoare virtutile unui telefon. Acest telefon marca Panasonic face ca actiunea sa se desfasoare asa cum se desfasoara; prin facilitatile sale de înregistrare video, el e adevaratul detectiv, nu Dani (Karoline Herfurth), ceea ce transforma acest thriller tricolor într-o reclama fara packshot.

Comentariile sunt inchise.