Imposibila demolare

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Critica de întâmpinare, sub forma cronicii literare atât de citita si de respectata, dar nu doar ea, a intrat în anii ce au urmat evenimentelor din decembrie 1989 într-un con de umbra deasa. Coplesita de gazetaria exploziva, de memorialistica parvenitilor, napârlitilor si pescuitorilor în ape tulburi, de povestile de tip Elodia, care mai de care mai senzationale si mai suprarealiste, cu fete violate la morga, cu gaini ce nasteau pui vii, cu morti care înviau pe ultimul drum, critica de întâmpinare devenise un gen desuet, ba chiar, vai, ceva ce avea un puternic… iz comunist. Încercând poate sa-si salveze domeniul (profesia!) nu putini cronicari au gasit de cuviinta ca trebuie sa adere, nu-i asa?, la spiritul nou, revolutionar. Au abandonat spiritul critic si posibila deviza – „mergeti cu valoarea, ca sa nu rataciti!“. Multi au adoptat si, asa-zicând, un gen nou, ce s-ar putea numi „critica de gasca“. Ei au înlocuit elitele autentice, inclusiv de la înaltimea unor functii în sistemul culturii, cu gastile lucrative si, din pacate, dupa aproape 23 de ani, îsi continua linistiti programul de substituire. Într-un excelent editorial din „România literara“, Nicolae Manolescu distinge trei „daunatori“ ai cronicii literare, între care „cel mai ticalos dintre toti“, cum îl considera pe buna dreptate criticul si cronicarul cu o experienta invidiabila, este „partizanatul, politichia literara“. Or, scrie autorul „Istoriei critice a literaturii române“ – „Politichia strica meseria. S-a spus adesea dupa 1989 ca, o data cu democratia, a apus vremea unicului cronicar urmat de toata lumea literara. Din pacate, ceea ce se petrece în prezent dovedeste mai putin legatura dintre un partid unic si un cronicar unic si mai mult o gresita idee de democratie ca libertate negrevata de responsabilitate si care a dus la farâmarea vietii literare în bisericute ostile una alteia, fiecare pretinzând a avea cronicarul ei“.
Alti critici, nu doar cronicari, ci si autori de comentarii, eseuri, emisiuni de radio si TV, de numere tematice ale unor reviste s-au opintit în canon pentru a-l demola. Numai ca, cel mai adesea, nu au reusit decât niste ridicole pocnituri cu prastia în statui. Adaptându-se repede, s-au sincronizat – în spirit si în fapta – cu demolatorii fermelor zootehnice, ai flotei comerciale, ai sistemului de irigatii, ai muntilor si padurilor, ai podgoriilor si livezilor, în locul carora au ramas ruine, pârloage si terenuri desertificate. Dar canonul literar a rezistat. Era prea solid, nu putea fi darâmat ca un regim politic ori ca o fabrica. Pentru ca nu numai opera scriitorului, ci si sufletul si memoria cititorului se dovedesc mai tari decât bronzul. Or, în ultima instanta, ele impun si canonul! Sigur, dupa 2000, observa acelasi Nicolae Manolescu, într-un alt context, paradigma s-a schimbat – „se scrie altfel, se citeste altfel, se cere altceva de la literatura“. Canonul nu se modifica, însa, în 10-20 de ani, si s-ar putea ca nimic din ce se prefera ca lectura azi nici sa nu intre vreodata în vreun canon…
În „deceniul gol“ (1990-2000), cum bine l-a definit Octavian Paler, când s-a vrut – iar unii, de o consecventa bovina, înca mai vor – transformarea literaturii române a celei de-a doua jumatati a secolului trecut, dar nu numai (vezi cohorta de „mititei“ care l-au luat la tinta, uneori folosind un limbaj suburban, golanesc, pe însusi Eminescu), într-un „morman de fiare vechi“, s-a trait si o mare deziluzie, convertita într-un sentiment de frustrare si, totodata, de culpabilitate, neîmpartasit, dar lesne de intuit: absenta glorioasei „literaturi de sertar“ atât de patetizata, de mediatizata în deceniile opt si noua, îndeosebi de niste propagandisti de la posturi de radio din afara, dar si de unii literatori din interior. Acum, ca sa fim sinceri pâna la capat, trebuie sa recunoastem ca ne asteptam cu totii sa vedem editate si sa citim romane, volume de poezie, de teatru, ba, de ce nu, si de critica, care, sub nici o forma, nu putusera sa apara în România antedecembrista. Aceasta era „literatura de sertar“ visata de noi, nu doar cea confesiva, fie ea si aceea privind drama concentrationara, care îsi are desigur importanta ei ca marturie dureroasa privind o epoca istorica pe cât de tragica, pe atât de complexa. Dar nu prea a fost cazul. Jurnalele, memoriile, corespondenta – când nu sunt ale unor Nicolae Steinhardt, Petre Pandrea sau I. D. Sîrbu – nu fac o literatura, cu tot interesul pe care îl pot suscita. Jurnalele, epistolarele – neîndoios, foarte importante într-o cultura, nu numai într-o literatura – sunt precum filmele destinate intelectualului mediu, adica cele care au totusi la baza povesti captivante, romane bune, fie ele si virtuale, nu scenarii ale unor „scriitori de vagoane“ de prin India, America Latina sau de pe la Hollywood. O tânara, care nu este capabila sa o însoteasca cu bataile inimii ei pe Natasa Rostova la primul bal al acesteia, poate cel mai fastuos si mai tulburator bal din toata literatura universala, citeste si se proiecteaza în jurnalul ori în autobiografia cutarei vedete de muzica pop. Nimic rau în asta. Este nivelul ei de interes, de emotie, de traire, de cunoastere. Aceasta este cota bovarismului sau.
Într-un eseu publicat cu mult înainte de anii ’90, Ileana Malancioiu observa: „Exista un talent de a citi care difera de la individ la individ atât în functie de înclinatiile înnascute ale fiecaruia, cât si de educatia menita sa dezvolte aceste însusiri naturale. Primatul cade, fara îndoiala, asupra talentului… Dat fiind ca numai împreuna fac posibila cultura, darul cititului este la fel de nobil ca si acela al scrisului“. Si, dupa ce schiteaza un portret al cititorului de meserie în câteva ipostaze: criticul blazat, batrân înca din tinerete, redactorul de editura, e vorba de cel care e convins ca el „îl face“ pe scriitor, scriitorul marunt si vanitos, care citeste mecanic si patimas, Ileana Malancioiu conchide: „Dar nu poti sa nu constati cu nemarginita tristete ca, în vreme ce darul scrisului este ades comentat si negat cu o dezinvoltura care te face sa-ti fie rusine sa iei act de ea, darul cititului este presupus a fi de la sine înteles si cititori absolut netalentati îsi expun în voie jalnicele rezultate ale asa-ziselor lor lecturi“.
Semnificativ, Nicolae Manolescu si-a intitulat o carte autobiografica, aparuta în 2002, „Cititul si scrisul“. Alaturarea celor doua îndeletniciri ar putea sugera ca una o presupune pe cealalta, dar, oricum, interesanta este ordinea. Primatul, cum ar spune Ileana Malancioiu, cade pe citit, adica pe cea mai libera si mai democratica dintre activitati. În nici o constitutie din lume nu este înscris un drept mai garantat ca dreptul de a citi, ca, de altfel, si dreptul de a nu citi. Cu scrisul însa, lucrurile stau sau ar trebui sa stea cu totul altfel. Lectura se produce în intimitate. Scrisul, când atinge tirajul de trei exemplare, este public. În defuncta Uniune Sovietica a lui Stalin, unor poeti incomozi sau neagreati de satrapul de la Kremlin le erau editate plachetele în trei exemplare, ceea ce oficial însemna tiraj. Si, la rigoare, chiar asa si era. Un text scris este cel putin un mesaj. Or, chiar si jurnalele intime devin, mai devreme ori mai târziu, publice. Revenind la darul cititului si darul scrisului, cum le numeste Ileana Malancioiu în admirabilul sau eseu „Talentul de a citi“ trebuie spus ca în ceea ce-l priveste pe cititorul de profesie, care este criticul, istoricul literar sau, ma rog, jurnalistul cultural, ele nu sunt suficiente. Mai trebuie ceva care e chiar mai rar decât talentul si inteligenta: caracter, probitate morala. La noi, au îmbracat abuziv roba de judecatori nu putini dintre cei cu o moralitate mai mult decât îndoielnica. Ei l-au acuzat, printre altele, pe scriitorul român ca nu a facut greva, nu s-a retras „în sertar“, timp de aproape o jumatate de veac comunist, pentru ca – vai! – nefericita metafora „Siberia spiritului“, atât de draga unora, sa capete continut. Dar uite ca nu a fost deloc asa. Si, ar fi zis Marin Preda, e bine ca n-a fost asa, monser! Iar fiindca veni vorba, pentru a da doar un singur exemplu, nici nu pot sa ma gândesc ca o carte eminamente subversiva, cu atât mai mult cu cât nu e una de fictiune, ca „Imposibila întoarcere“, nu ar fi aparut exact în momentul când a fost scrisa. Si asta fiindca este cartea unei mari constiinte de care regimul se temea. Libertatea de expresie presupune cu necesitate criteriul valorii. Libertatea de a spune prostii, postula nu demult un mare scriitor spaniol, nu trebuie tolerata.
Altminteri, reaua-credinta, reactiile resentimentare ale unor complexati sau ale unor mercenari si neocominternisti sunt tot ce poate fi mai sterilizant în ordinea spiritului. Ele fac inutile si talentul cititului si talentul scrisului, transformându-le în ceva ce seamana cu acel motor al unui om din Tecuci dintr-o memorabila poezie a lui Mihai Ursachi. Apropo, unul dintre poetii importanti care si-au scris opera în „Siberia spiritului“!…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper