Farmecul suspect al bogatilor

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

De când criza economica se eternizeaza, bogatii (marii financiari, marii speculatori, marii patroni, marii hoti…) nu prea mai sunt nici iubiti, nici respectati si nici temuti, cel putin asa se întelege din protestele sociale si politice din Europa. Naturi sensibile la umorile populatiilor saracite, i-a cuprins un vag sentiment de nedreptate, de ingratitudine. În Statele Unite, prapastia dintre cei 99% si cei 1% care au acaparat bogatia a fost oarecum estompata de un alt procentaj lansat în campania electorala, cel de 47% dintre americani care sunt prea saraci sa plateasca impozite si conteaza în viata pe ajutorul statului; ceea ce, la o privire mai atenta, trimite la aceeasi prapastie abisala dintre bogatii si saracii Pamântului Fagaduintei. În Franta, hotarârea guvernului socialist de a impozita cu 75% veniturile care depasesc un milion de euro i-a emotionat, i-a stupefiat, i-a panicat pe miliardari si pe milionari, câtiva si-au facut deja valizele pentru Belgia sau Marea Britanie, unde ingratitudinea e înca acceptabila. O neliniste profunda si amenintatoare i-a cuprins si pe bogatii Québecului dupa primele masuri de justitie sociala, altminteri destul de timide, ale noului guvern social-democrat. Bogatii Greciei, poate si cei ai Spaniei si ai Portugaliei, si-au transferat de mult conturile în Elvetia sau în paradisurile fiscale.
N-au fost ei, bogatii, prea mult iubiti si respectati niciodata, dar deceniile de prosperitate ale Occidentului i-au facut daca nu mai simpatici, cel putin suportabili. Teama si-a mai pierdut si ea din intensitate, dar a ramas, insidioasa, ei sunt cei care conduc lumea, ei au pâinea si cutitul. O savanta si insistenta propaganda când le atribuie merite personale exceptionale, când îi îmbalsameaza de-a dreptul ca genii, ca singurii creatori de progres, de locuri de munca si de bogatie, ca vizionari fara de care umanitatea n-ar fi ceea ce este. Nu intra, în aceste legende fabricate pentru uzul vulgului si nu lipsite de un apasator substrat ideologic, regii, printii, printesele si aristocratii Europei, monarhii si emirii din Golf, sultanul din Brunei, pe scurt, cei pe care, din traditie sau dintr-un prost-gust folcloric si atavic, istoria se încapatâneaza sa-i pastreze. Ce-i drept, la televizor, în presa cancanista si, deseori, chiar si în cea pretins serioasa, dau bine, impresioneaza, destind, trezesc invidii, amuza si cei care tin umanitatea si progresul ei pe umerii lor puternici, si cei pe care fotografii îi surprind în posturi lejere, de persoane obisnuite, normale, de muritori de rând. Dar mult mai bine pentru defularea plebei si anihilarea pulsiunilor ei negative, nocive bunului mers al societatilor, da specia aparte, bizara, o anomalie stridenta a societatii de consum si de spectacol, a milionarilor sportivi sau muzicieni.
Fiecare visator, fiecare naiv, fiecare ambitios sau sarac cu duhul care nu s-a nascut cu o lingurita de argint în gura dispune de o lista mai lunga sau mai scurta de modele de bogati, de idoli ce-i acompaniaza fantomatic în viata, le hranesc frustrarile, resemnarile, obsesiile. Bogati si saraci au existat dintotdeauna si vor exista vesnic, e prima lectie de viata, se transmite cu laptele mamei. A doua ar fi, dar asta vine cu timpul si trebuie învatata cu rezerve serioase, ca democratia si capitalismul mai dreg cât de cât inegalitatile si injustitiile sociale. Ceea ce s-a si întâmplat cât de cât pâna ce fiorosul si ticalosul dusman, comunismul, s-a autocondamnat. De atunci a început dezmatul capitalist. De atunci, numarul miliardarilor si al miliardelor pe care le detin, al milionarilor si al milioanelor creste de la un an la altul, si tot de atunci, de la un an la altul, creste si numarul saracilor. Criza care-si continua ravagiile este rezultatul acestei aberatii a unui sistem financiar oligarhic salvat pretutindeni în Occident cu bani publici – capitalismul, de fapt. De orice culoare politica sunt sau vor fi guvernele tarilor europene si oricine va fi presedintele Statelor-Unite, doar populatiile vor plati pentru perpetuarea sistemului si a dezmatului sau, chiar daca din când în când vor iesi revoltate în strada si vor strica, nerecunoscatori, linistea bogatilor.
Avem si noi, românii, miliardarii si milionarii nostri, suntem si noi în rândul lumii, au si ei acelasi farmec suspect, inconfundabil, care vine odata cu bogatia nerusinata. Stim si nu prea stim cum s-au îmbogatit aproape peste noapte, cum au jefuit ce s-a putut jefui în tara si cum îsi traiesc existenta de huzur, dar ocupati fiind pâna peste cap cu politica si cu ispravile amestecate ale frumoaselor noastre nabadaioase nu-i prea bagam în seama decât o data pe an, când li se numara banii. Sau când mor în împrejurari ciudate. Sau când fug sa li se piarda urma. Sau când vor sa cumpere ce s-a mai scos la vânzare din ce-a mai ramas nefurat sau nevândut strainilor pe nimica. Sau când aflam ca printre ei se afla, cine-ar fi crezut ca asa ceva e posibil în România de azi?, si un literat aflat în gratii prezidentiale. În afara de câtiva cu morga si tâfna care stiu sa se îmbrace, sa fumeze trabucuri si sa lege doua vorbe, fara sa le stâlceasca, despre soarta fericita a tarisoarei care i-a facut pe ei capitalisti, ceilalti o suta sau trei sute sunt, iertata fie-mi candoarea, de un pitoresc atât de pronuntat, atât de românesc, atât de periferic, ca este imposibil sa-i privesti si sa-i asculti mai mult de câteva clipe fara sa te întrebi daca nu cumva visezi.

Comentariile sunt inchise.