Europa de maine a lui Stefan Zweig

Un articol de DAN-ALEXANDRU CHITA

Stefan Zweig, Lumea de ieri: amintirile unui european, Editura Humanitas, Bucuresti, 2012

 

„Lumea de ieri“, memoriile postume ale austriacului Stefan Zweig, gasite sub forma de manuscris la câteva zile dupa ce Zweig si sotia sa – autoexilati în Brazilia imediat dupa debutul asteptat cu încordare al celui de-al Doilea Razboi Mondial – au fost gasiti morti în apartamentul lor, în urma unei sinucideri pricinuite, indubitabil, de teroarea psihicã si de depresia scriitorului, în perioada istorica tulbure în care a fost obligat sa traiasca. Malaxorul istoriei rapune constiinte si îndoaie spirite exemplare care, în alte circumstante, ar straluci în academii, în universitati sau pe rafturile librariilor.
Viena batrânului Franz Joseph
Constituind un text voluminos, „Lumea de ieri“ este departe de a fi biografia unui suflet pesimist sau ranchiunos. Zweig, nascut si educat în eclatanta Viena de la începutul secolului trecut, pe când dualismul austro-ungar pastra cu sfintenie nu numai cinstea imperiului intacta, dar asigura pe deasupra o varietate de personalitati remarcabile în orice domeniu al stiintei pe continentul european, scrie cu o nostalgie retinuta despre societatea de atunci. Pentru Zweig, temelia regimului monarhic al batrânului Franz Joseph este asigurata de un liberalism moderat, de o clasa de mijloc prospera, de moravuri rigide care, toate la un loc, confera stabilitate si statornicie lumii pierdute pe fronturile germano-franceze dintre 1914 si 1918.
O armonie sociala în care variate natiuni, cu proprietatile lor culturale accentuate în cosmopolitul imperiu aflat la amurg, îi întovarasesc placut maturizarea tânarului Stefan Zweig. Provenit dintr-o familie de burghezi bogati, cu o linie paterna care, modest si sigur, se îmbogateste de pe urma unei fabrici de textile din Boemia, Stefan Zweig, evreu laic si încrezator în progresul Europei prin ratiune si stiinta, ca orice burghez educat de la începutul veacului, alege înca de tânar calea artei literare. Pasionat de muzica clasica si, pâna la finalul vietii, un colectionar magistral de manuscrise si partituri celebre (Casa Zweig îi poarta înca mostenirea), Zweig se considera un brav cetatean al universului. Proza sa aduce aminte de seninatatea optimista, de calmul apolinic, umbrit de tusele unor aprehensiuni de profet al întunericului (Zweig nu ezita sa se compare când cu prorocul Ieremia, când cu Cassandra homerica), din „Poezie si adevar“. Goethe si Shakespeare sunt, la fiecare pas, zeii tutelari ai biografiei lui Zweig. Prin apropierea de cultura germana, nu de putine ori un cititor cu antenele întinse va sesiza o abnegatie pentru eruditie si creatie libera cum numai în „Jocul cu margele de sticla“ al lui Hermann Hesse mai gasesti – semn al unei generatii exceptionale de carturari crescuti în limba germana –, iar ca atmosfera, ceva din ordinea asezata si tihnita a „Toamnei“ lui Adalbert Stifter sau din obiceiurile cvasipatriciene ale personajelor din „Muntele vrajit“. Amintirile lui Stefan Zweig sunt atât un omagiu adus Austriei imperiale, careia îi recunoaste, totusi, dar fara luari de pozitie vitriolante, închistarea morala si detentia pedagogica a educatiei oficiale, cât si un cântec de lebada al traiului burghez previzibil, comod, echilibrat, anodin, fara salturi ale constiintei în domnia cinismului, fara tumefieri intelectuale, fara luari de pozitie intransigente, fara violenta si necumpatarea celor 30 de ani de razboi civil european pornit pe strazile patate cu sânge princiar ale orasului Sarajevo, într-o dupa-amiaza superba de iulie.
Cine este Stefan Zweig?
Fiind o reeditare, în prestigioasa colectie „Vintage“ de la Humanitas, volumul de amintiri a lui Stefan Zweig este o insidioasa ilustrare a paseismului pentru „clasa de mijloc“, cu volane si stil din interbelicul românesc, doar ca, de data aceasta, mutat în Centrul Europei, în minunata Viena. Cine este Stefan Zweig? Un scriitor celebru în anii 1920-1930, cel mai tradus autor de pe mapamond la vremea sa, unul dintre cei mai ilustrii intelectuali interbelici, apropiat al intelighentiei literare europene si, dupa 1933, unul dintre artistii în care s-a tras cu pusca antisemitismului pâna când a fost constrâns sa se retraga într-un deprimant exil în America de Sud, unde si-a pus capat zilelor. În perioada comunista s-a publicat la noi „Orele astrale ale omenirii“, o carticica grandilocventa de popularizare adresata adolescentilor, care te punea la curent, într-un stil memorabil, cu marile descoperiri stiintifice ale secolului al XIX-lea. Nu am gresi prea mult daca am afirma ca Zweig scrie prolix pe alocuri si ca se avânta într-o serie de laude pentru niste descoperiri pe care nici el nu le întelegea prea corect, la nivel stiintific: capitolele „Orelor…“ par si acum niste extrase din rubrica de curiozitati tehnice dintr-o gazeta de epoca, un fel de Jules Verne doar cu descrieri, pentru pusti imberbi sau liceeni isteti. Iar cine încearca sa citeasca si „Triumful si destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam“, în pofida frumusetii stilului, va descoperi, iarasi, o carte bombastica, umflata de imnuri si idealizata de laude aureolate la adresa umanistului olandez, si inferioara monografiei lui Johan Huizinga, un raport mai corect istoric si mai temperat asupra lui Erasmus.
Cam orice biografie scrisa de Stefan Zweig (si sunt câteva) încearca neconvingator (dar inspirat!) sa adauge înca un portret la o galerie de mari spirite europene: pasiunea sa de colectionar remarcabil l-a împins pe Zweig sa împaieze ceremonios personaje istorice, de la Maria Stuart pâna la Maria Antoaneta. Desi austriac, putem constata, prin romanul si nuvelele traduse si la noi, „Suflete zbuciumate“ si „Secret arzator“, ca Zweig nu detine nimic din profunzimea zbuciumata, de crepuscul imperial, a unor Franz Kafka, Joseph Roth, Hermann Broch, Robert Musil, Arthur Schnitzler, Heimito von Doderer si altii din acea generatie damnata. Hugo von Hofmannsthal si Rainer Maria Rilke sunt mai apropiati de întunericul tenebros, tivit de o linie sângerie, al literaturii austriece din perioada prabusirii Imperiului. Stefan Zweig, cu celebritatea sa internationala, scrie superficial si previzibil, si asta pentru ca, desi complet antifilozofic, este apropiat de gusturile burghezului neamt din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, îmbibat de fervoare comerciala si pietism estetic goethean.
O durere sincera
„Lumea de ieri. Amintirile unui european“ izvoraste dintr-o durere sincera a lui Stefan Zweig. Memoriile sunt împartite într-o prima parte, în care îsi rememoreaza tineretea si perioada de formare, sub obladuirea coroanei imperiale, si o a doua, în care blestema soarta trista a culturii europene, obligata sa se izbeasca de barbaria unei Germanii dezlantuite, a tuturor fanatismelor, a sângelui si a lozincilor politice vulgare si mincinoase.
Desi volumul e admirabil în destul de multe locuri, citindu-l ca pe o autobiografie, nu reusim sa fim complet de partea lui Stefan Zweig. E evident ca aceste memorii nu sunt scrise fara efort si deseori te alegi cu o stare de spirit înduiosatoare, empatizând cu scriitorul austriac. Zweig reuseste performanta inegalabila (pentru mine) de a decortica inconstient bucatile care formeaza mentalitatea burghezului emancipat din Europa secolului al XIX-lea. Scriitorul este mândru de originile sale evreiesti, dar, pâna la urma, reuseste sa le prezinte într-un mod oarecum pagubos: tatal si bunicul sau s-au chivernisit asemeni evreilor descurcareti din Imperiu, însa ambitia oricarei familii evreiesti – ambitie tinuta ascunsa – este ca urmasii lor sa straluceasca intelectual, ca parte al unui popor ales al cartii. Avocatura, jurnalismul, medicina, literatura, titlurile de doctor sunt dezideratele familiilor evreiesti prospere din societatea continentala antebelica. Zweig mentioneaza de multe ori, în amintiri, o observatie cel putin curioasa: cultura nedemocratica a popoarelor germanice implica o separare neta pe clase sociale care se dispretuiau reciproc, de sus în jos (contesa pe burgheza, burgheza pe servitoare, servitoarea pe bacan, bacanul pe taranca) si care nu comunicau unele cu altele, realitate sociala în care totusi evreii îsi gaseau împlinirile lor de excelenta profesionalã si respect de sine (cel mai pilduitor exemplu îl asigura Theodor Herzel, om de baza la organul de presa al claselor de mijloc din Austria, Neue Freie Presse, prin intermediul caruia Zweig patrunde în lumea literara gratie ajutorului si opiniei sale favorabile, si pontiful miscarii internationale a sionismului, unul dintre parintii fondatori ai statului Israel, ca program politic viabil).
Pare cel putin ciudat sa vad cum Zweig întareste cu marturisirile sale imaginea evreului cumpatat, misterios si mândru si pe aceea a burghezului condescendent si cu o puternica constiinta de casta închisa, asa cum o întâlnim în propaganda desantata a stângii si a dreptei extremiste din interbelic. Desi Zweig ne lasa sa credem ca ar fi existat o armonie interetnica între populatiile Austro-Ungariei („închisoarea popoarelor“ îi era porecla) si ca erau vremuri în care clasele sociale prosperau împreuna si nu se respingeau, ordinea sociala despre care se povesteste este înca accentuat patriarhala, fixista, greoaie si neindulgenta cu cei din afara ei. Saracia si subdezvoltarea din vremea Imperiului îi scapa printre degete austriacului, în amintiri. Mai grav, aceasta scapare pare rezultatul educatiei cosmopolite a lui Zweig si veti vedea de ce: agnostic, fara pic de educatie religioasa, Zweig crede doar în avântul tehnicii, care va uni popoarele într-o fraternitate universala deznationalizata, unde oamenii vor trai vizitând marile orase ale lumii, citind, umblând prin muzee si pinacoteci, petrecând într-o companie intelectuala stralucitoare prin superbele cafenele ale Europei unite. Totul în spiritul ratiunii luminate si al autonomiei nelimitate a spiritului, a individualismului eterat.
Idealurile marilor spirite europene
Zweig îsi exporta valorile personale la scara Europei si pretindea ca nu întelege de ce, odata depasite constrângerile religioase, umanitatea nu ar îmbratisa idealurile sale si ale marilor spirite europene, cu care el este prieten sau se afla într-un schimb intens de idei. Când calea aleasa de Zweig este singura rezonabila, în ce parte o iau societatile? Egoismul sau inconstient îi provoaca chiar dureri: de unde a aparut acest tavalug al istoriei, care a cazut ca un blestem peste Europa lui, peste Viena sa, peste cartierul sau bogat, peste cunostintele sale, care traiesc în cele mai frumoase capitale si în burguri europene, de ce trepidatia vesela a boemei sale este pusa la îndoiala de tropaitul unor mic-burghezi frustrati, al unor militari învinsi si intoleranti? Autismul si miopia sociala ale lui Zweig sunt afine doar cu privilegiile clasei sociale din care el este parte: pentru Zweig nu exista decât habitatul clasei de mijloc, tihnita, din Imperiu (cele 100.000 de familii bogate, printre care se numara si a sa) si, cel mult, boema cosmopolita de pe cuprinsul globului pamântesc. Zweig merge la Paris, la Milano, la Berlin, în New York, la Moscova, în Buenos Aires, cu viteza unui ins care detine câte o casa calduroasa si primitoare peste tot: are întrevederi cu ministrul de Externe al Germaniei, industriasul de vârf Walther Rathenau, prezent, sub masca personajului Arnheim, si în „Omul fara însusiri“ al lui Musil, iar cartile sale îi aduc notorietatea unui scriitor vanitos, care nu se ascunde sa-si arate mândria ca publicul sau cuprinde milioane de cititori.
Pe parcursul biografiei, Stefan Zweig tine strâns la geometria vechii lumi: nu gasim nici macar o mentiune referitoare la viata sa intima. Cum s-a îndragostit, primul amor si prima dezamagire, vreo deziluzie, orice personal – Zweig vorbeste mult în numele unor principii si valori flexibile, dar nimic nu-i infirma scortosenia burgheza (poate doar sentimentul puternic de heimatlos, de evreu ratacitor printre casutele cu graniceri – deopotriva prietenosi si dusmanosi – ale lumii). Viata sa privata, la fel ca aceea a stramosilor sai, este încastrata în stânca pruderiei burgheze care glasuieste în piata publica de la tribuna (desi Zweig era, zice el, un timid apolitic, care nu avea gustul marilor adunari populare). Într-un capitol al cartii, pedant numit „Eros matutinus“, Zweig denunta ipocrizia sexuala antisportiva a Imperiului Austro-Ungar: femeile erau crescute ca niste porumbite de sera, sperioase si prostute, obligate sa poarte zece rânduri de haine pâna si pe plaja, iar barbatii îsi deversau zemurile prin salile de cabaret, în cartierele marginase ale Vienei sau, daca se aflau în posesia unui capital suficient de mare, întretineau ca amante diverse balerine, dansatoare, cântarete, actrite mai mult sau mai putin celebre.
Prostitutia ferita, desfrâul de club secret era idealul de sexualitate (fals reprimata) al epocii si al Imperiului. Pâna aici, l-as fi catalogat de stânga pe Zweig, dar, suprema confuzie, ajungem în perioada Germaniei anilor negri de inflatie, în timpul Republicii de la Weimar, în care fetele se rusinau dacã nu îsi pierdusera virginitatea pâna la 16 ani si în care practicile homosexuale (pe care scriitorul le ironizeaza rautacios) erau la ordinea zilei în rândurile tineretului noptatec. Consumul de cocaina si heroina împodobea peisajul devergondajului unei lumi care-si pierduse iremediabil valorile. Sa-l consider de dreapta pentru aceste consideratii, care merg chiar pâna la o pledoarie pentru o anumita restabilire a ordinii „burgheze“?
Mussolini, Gorki si Hitler
Desi antifascist, Zweig se lauda un pic cu exceptionala trecere pe care o avea opera sa printre optiunile literare ale lui Benito Mussolini, care, de dragul marelui autor ce îi trimite o scrisoare politicoasa la insistentele disperate ale unei cunostinte, comuta chiar pedeapsa de 10 ani închisoare a unui detinut politic într-o încarcerare mai blânda, pe gustul sotiei condamnatului. Si aceasta, dupa ce Zweig, încrezator în justetea legilor si a constitutionalismului burghez (the rule of law, nu?), scrie ca nu si-l imagina pe Mussolini capabil de atâta putere si trecere! Nu mai reusesti sa pricepi nimic.
Hedonist cu masurã si iubitor al artei, Zweig detesta razboiul si crede în pacea mondiala, dar, când ajunge în Uniunea Sovietica, în 1928, la sarbatorirea centenarului de la nasterea lui Lev Tolstoi, nu numai ca nu întelege mare lucru din realitatea sordidã si tragica a vietii din URSS, dar se declara entuziasmat de naivitatea si avântul cordial al poporului rus proletarizat în construirea unei societati mai bune. Se umfla chiar în pene în legãturã cu prieteniile sale avute în comun cu Lenin, deja în racla sa în perioada vizitei pe care o face în URSS, si lauda talentul de povestitor al lui Gorki doar studiindu-i mimica si neîntelegând o boaba ruseste (acelasi Gorki oportunist si nerealist care îl însotea pe Stalin la groapa comuna intitulata Belomor Kanal – scena istorisita pâna la indignare de Soljenitîn în „Arhipelagul Gulag“). Radacinile solid burgheze nu-l puteau face sa sara în tabara filobolsevicilor (si sunt atâtia intelectuali de marca vinovati de a fi facut acest pas), dar orbirea sa si privirea sa visatoare ma îndeamna, cu riscul de a gresi, sa afirm ca Zweig era un prost psiholog si un spectator zanatic, si chiar un cetatean realmente strain de rumoarea politicului.
Suntem într-o galaxie opusa de cea în care a scris un geniu ca Mihail Bulgakov! Viata din cetate, cu amaraciunile si satisfactiile sale meschine, este data pe luciul parchetelor de muzeu, care scârtie usor, de Zweig, prieten cu Salvador Dalí, Benedetto Croce si Roger Martin du Gard, deopotriva. Întâlnirea sa cu Joyce cel mâhnit nu îi transmite nimic special lui Zweig. Nici o transfigurare, nici o epifanie, doar perplexitate în fata bogatiei idiomatice a irlandezului! Trece pe lânga genii admirându-le din afara, si atât. Doar pe Adolf Hitler îl întelege Zweig dincolo de tunica militaroasa, si tot Hitler este cel care îi stimuleaza sentimentele de furie si dispret fierbinti. Vorbind despre revoltele de strada de la Viena din anii 1930, Zweig îsi aminteste: „Referindu-ma, asadar, la modul în care am trait acele momente revolutionare de la Viena, pot sa evidentiez numai un lucru negativ, si anume cât de putin observa în ziua de azi un contemporan – daca nu se afla din întâmplare la locul hotarâtor – din evenimentele care schimba fata lumii si propria lui viata. Pentru mine, tot ce a marcat ziua aceea a fost faptul ca aveam o întâlnire cu regizoarea Operei…“
Esafodul istoriei
Cam în acest chip rationeaza aproape tot timpul omul informat mai mult de gazete si scriitorul celebru Stefan Zweig! Pe stângistii britanici G.B. Shaw si H.G. Wells, de altminteri autori exemplari la vremea lor, dar putin cititi astazi, îi percepe doar ca pe niste mânuitori de florete în arta argumentatiei politice! Naiv sau izolat în turnul de ivoriu al estetismului? Întâlnirea fara izbânda de la München, atestând criza diplomatiei traditionale britanice (cu al sau Imperiu sapându-si singur groapa), dintre Houston Chamberlain, cu al sau peace for our time, un politician naiv, de moda veche, care nu a ezitat totusi sa cedeze cu iscusinta Cehoslovacia celui de-al Treilea Reich, si oportunistul duplicitar Hitler îl împinge pe Zweig sa admire nobletea cuvântului dat de englez. Un englez flegmatic si stapân pe sentimentele sale, dar cu onoarea intacta, în opozitie cu acest gangster politic care vrajea multimile, un ratat în Viena imperiala, un om al cartierelor muncitoresti (aici se întrevede dispretul de clasa al lui Zweig). Austriacul, a carui cota literara disparuse oficial dupa 1933 în Europa pe care o iubise ca un nebun (o Europa ideala, circumscrisa între câteva tari, vizibil eterogene ca spatii culturale, cu traditii deosebite: Germania, Austria, Italia, Suedia, Rusia), ramâne optimist, chiar ca evreu ratacitor, ca întrupare a unui Iov ce capata si pierde tot în aceeasi viata.
Nu pot sa nu admir stralucirea stilului si frumusetea paginilor de o sensibilitate aparte, ca provenite de undeva de deasupra stratosferei, a amintirilor dulci si blânde din „Lumea de ieri“, dar trebuie spus ca Stefan Zweig alcatuieste, în acest volum autobiografic, o genealogie indirecta a falimentului general din mentalitatea burgheziei europene de la rascrucea secolelor. Esafodul istoriei se bizuie, în definitiv, pe efortul sinucigas al victimelor de a lua parte, cu mutenie, la ridicarea sa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper