Duelul secolului

Un articol de GEORGE APOSTOIU

În preajma alegerilor prezidentiale din Statele Unite si a congresului Partidului Comunist Chinez, francezii Alain Frachon si Daniel Vernet publica o carte cu un titlu care nu ne poate lasa indiferenti: „China împotriva Americii, duelul secolului“. Daca va fi vorba de un duel de un secol vor afla generatiile viitoare. S-ar putea ca un singur deceniu sa fie de ajuns pentru a afla învingatorul acestuia si atunci sa avem si noi parte de rezultat.
Cu câtiva ani în urma, cei care se entuziasmau sau se îngrijorau în fata fenomenalei dezvoltari a economiei chineze lansau teza „guvernarii comune a lumii de catre China si Statele Unite“. Ceea ce face antinomie cu ideea celor doi francezi. Autoritatile de la Beijing au respins suspiciunea „guvernarii comune“ chino-americane si este de asteptat sa aiba rezerve si fata de  cea a duelului cu Statele Unite. China, sustine Beijingul, este o tara pasnica, în curs de dezvoltare, iar politica sa nu urmareste sa conduca lumea. Oficial, în filozofia politica chineza teza hegemonismului nu este agreata, din contra, respinsa ca orientare nefasta înca de la aparitia lumii bipolare. Conceptia chinezilor privind echilibrul mondial este diferita de cea a europenilor sau a americanilor, si ea constituie o particularitate a acestui mare stat. În contactele pe care le-a avut cu autoritatile comuniste de la Beijimg, în deceniul 7 al secolului trecut, Henry Kissinger a verificat în nenumarate rânduri temeiurile acestei particularitati. Una dintre constatari a fost ca chinezii nu renuntasera nici macar în perioada cea mai dogmatica a comunismului chinez, cea din vremea lui Mao, la viziunea traditionala a „lumii armonioase“. O completasera, doar, cu ideea „pacii durabile si a prosperitatii comune“. Armonia, pacea si prosperitatea întra si astazi drept componente în conceptul Chinei privind rolul Organizatiei Natiunilor Unite considerata cadru pentru securitatea si dezvoltarea internationala. Teoria „ridicarii pasnice“ si a „lumii armonioase“, sustine Kissinger, evoca principiile epocii clasice ale Chinei, care presupun abordarea graduala a evenimentelor, acomodarea la tendintele acestora si evitarea conflictul deschis. Dar, atentie, cultivarea armoniei lumii nu exclude urmarirea avantajului strategic. La o reuniune a diplomatilor chinezi din iulie 2009, Hu Jintao a tinut un discurs important în care a evaluat noile tendinte. El a afirmat ca primii douazeci de ani ai secolului XXI constituie „o perioada de oportunitate strategica“ pentru China si a concluzionat ca în urma crizei financiare si a altor mutatii însemnate… oportunitatile vor fi importante, iar provocarile dure“. Cu aceasta, sa revenim la zilele noastre, la puterea si politica Chinei.
Pâna la duelul chino-american se acumuleaza tensiuni
chino-japoneze
Dupa cum se stie, la jumatatea lui septembrie a izbucnit un conflict în Oceanul Pacific între Japonia si China. Ultimele confruntari dintre cei doi rivali istorici se produsesera în 1996. Motivul, de data asta, l-au constituit rezervele de hidrocarburi din Arhipelagul Senkaku/Diaoyu. Confruntarea a luat o turnura periculoasa, riscul unor ciocniri militare parea destul de mare. Pâna la acest incident, cele doua state recurgeau la negocieri pentru exploatarea în comun a rezervelor naturale din platoul maritim care le desparte. De data asta, Beijingul si-a modificat brusc tactica, a pretins ca arhipelagul este parte a teritoriului suveran chinez si a trecut la o viguroasa demonstratie de forta. Masurile luate pentru apararea suveranitatii sale asupra unor stânci nelocuite au dat frisoane statelor vecine. Patrulele chineze care se îndreptau spre arhipelag au devenit peste noapte mai numeroase decât cele ale Garzii de coasta a Japoniei. Mai mult, la 25 septembrie, în plina tensiune, China anunta ca pune în serviciu activ primul ei portavion. Într-un comunicat oficial al Ministerului Apararii se preciza ca acesta „va permite sa ridice capacitatea de lupta a marinei nationale la un nivel modern si sa-i întareasca puterea de aparare; …nava va avea rolul important de a apara interesele suverane de stat“. Prim-ministrul chinez Wen Jiabao afirma ca flotila chineza se deplaseaza în zona arhipelagului în disputa „pentru a marca teritoriul chinez“ si ca China „nu va ceda niciodata nici macar un centimetru“ din acest teritoriu. Ministrul japonez al Apararii a replicat, la rândul lui, ca Japonia va întari flota de coasta si va raspunde la amenintarile marinei de razboi chineze. Se mersese prea departe. Ban Ki-moon, secretarul general al ONU, a sesizat pericolul si a cerut imperativ cumpatare si responsabilitate din partea ambelor state. Deocamdata, lucrurile s-au calmat dar cine poate garanta ca apele Oceanului Pacific nu se vor tulbura din nou. Suntem în plina reasezare a raporturilor de forta în Asia-Pacific, iar testele îsi au simbolistica lor.
Modificarea viziunii
de putere a Chinei
Nu trebuie sa fii expert militar pentru a întelege ca cele doua state, China si Japonia, s-au aflat în fata unei confruntari militare directe. Forta economica de azi îi permite Chinei sa-si revada strategia în raporturile cu marile puteri. Philippe Langloit, expert în marina militara, constata ca Beijingul a initiat în ultimii ani un program prioritar de dezvoltare rapida a flotei de razboi. În 2010, marina chineza dispunea de 225.000 de militari, cca. 60 de submarine, din care sase nucleare, peste 50 de fregate si cel putin 27 de distrugatoare; ca tonaj, ea ocupa acum locul trei în lume. Luând în calcul numai acesti parametri, Langloit considera ca China a depasit Japonia, socotita cea mai mare putere militara asiatica din Oceanul Pacific. Pe de alta parte, economia plaseaza China pe locul doi în lume. Potrivit estimarilor din octombrie ale Bancii Mondiale, ritmul de crestere economica al Chinei va fi, în 2012, de 7,7%, mai mic decât cel din 2011, de 9,3%, dar din 2013 curba ascendenta va fi reluata si se va ajunge la o crestere de 8,1%. De pe aceasta baza începe oare acel „ duel al secolului“,  de care vorbesc Frachon si Vernet ? Probabil ca da. Este de presupus ca nu numai Statele Unite, ci si Rusia vor participa la  competitie. În timp ce Statelor Unite urmaresc consolidarea suprematiei mondiale, Rusia a reintrat puternic în cursa pentru refacerea statutului ei de superputere. China îsi construieste un astfel de statut concentrându-si eforturile pe dobândirea independentei reale militare si economice.  Apropiatul congres al comunistilor chinezi va aduce, probabil, noutati si în strategia politica viitoare. Este interesant de semnalat ca odata cu cresterea puterii economice, progresul acestui mare stat asiatic începe sa fie vazut, ca în secolul XIX-lea, drept o revenire a „pericolului galben“. Atâta timp cât China producea pentru multinationalele americane si europene, afirma unii analisti, forta ei nu provoca spaime; pâna la criza din 1997-1998, ascensiunea ei economica era socotita un factor stabilizator al economiei mondiale; atunci când China a reînnodat relatiile cu Asociatia Natiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN) si si-a reglementat litigiile cu vecinii (mai putin cu India), performantele ei economice au început sa provoace nelinisti; noua putere economica si militara a Chinei ar fi determinat Statele Unite sa se reîntoarca în Asia si Pacific. De aici si teza deplasarii în viitor a noului centru de putere mondiala pe continentul asiatic si în Oceanul Pacific. Un „duel chino-american“ în secolul abia început face parte din evolutiile complicate spre constructia lumii multipolare. Beijingul spera ca în (re)facerea noii ordini mondiale sa aiba de partea sa, ca direct interesata, Uniunea Europeana, aliat natural al Statelor Unite. Cu toate ca exista un parteneriat strategic U.E.- China, lucrurile nu par atât de simple. Sunt destule obstacole în calea unei „armonii“. Exigentele Beijingului privind respectarea cu scrupulozitate de catre Bruxelles a principiului unei singure Chinei nu pot fi acceptate atâta timp cât acestea presupun renuntarea la orice fel de  contacte cu „fortele separatiste“ din Taiwan, Tibet si Xinjiang.
Va fi un duel al Chinei cu Statele Unite? Pentru aceasta ar trebui sa cunoastem nivelul de întelegere – la care nu avem acces – între cele doua mari puteri despartite de ideologii, dar apropiate de grija pentru evitarea confruntarilor militare directe. Oricât de ciudat ar parea, când avem dubii si nu pricepem sensul unor evolutii, o întoarcere la Comunicatul de la Shanghai, încheiat dupa discutiile dintre Mao Zedong si presedintele Nixon, în 1972, poate fi folositoare. Un paragraf priveste chiar viitorul puterii în regiunea Asia-Pacific: „Nici o tabara nu ar trebui sa urmareasca hegemonia în regiunea Asia-Pacific si fiecare parte se opune eforturilor oricarei alte tari sau grupari de tari de a obtine o astfel de hegemonie“. Kissinger socotea aceasta formulare ca reprezentând cel mai important punct de convergenta în pozitiile celor doua state. Sa mai adaug, tot pentru întelegerea vremurilor pe care le traim, meditatia din finalul cartii „Despre China“ publicata de Kissinger abia în anul 2011: „În eseul sau „Spre pacea eterna“ Immanuel Kant a argumentat ca pacea eterna va sosi în lume fie prin întelegerea umana, fie prin catastrofe de o amploare care nu ar lasa umanitatii nici o alternativa. Suntem într-un asemenea moment de rascruce. Când premierul Zhou Enlai si cu mine am cazut de acord asupra comunicatului care facea publica vizita secreta (prima, a lui Kissinger, n.n.), el a spus: „Asta va zgudui lumea“. Ar fi o extraordinara reusita daca, patruzeci de ani mai târziu, Statele Unite si China si-ar putea uni eforturile nu ca sa zguduie lumea, ci ca s-o construiasca“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper