De unde sare Leul? Venetia 2012 Mostra cinematografica (IV)

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

 

Unde-i lege nu-i tocmeala. Ori premiul suprem, ori actorii. Cunoastem de la Cannes, unde regulile sunt chiar si mai restrictive, interdictia cumulului fiind extinsa asupra primelor trei distinctii din palmares. Ceea ce si explica de ce minunatii Emmanuelle Riva si Jean-Louis Trintignant au fost „sacrificati“ de dragul lui Haneke si al sau „Amour“ sau de ce Cristian Mungiu a plecat „doar“ cu Premiul pentru scenariu. Asa s-au petrecut lucrurile si la Venetia. Numai ca, in cazul de fata, a fost in joc chiar Leul de aur. Nu cred ca ar vrea cineva sa fie in pielea unor jurati nevoiti sa-l coboare cu o categorie pe artistul caruia ii trece pe sub nas o coada aurita. Paul Thomas Anderson s-a multumit cu una de argint, dar, am vazut, s-au imbogatit cu o Cupa Volpi interpretii filmului sau „The Master“, Joaquin Phoenix si Philip Seymour Hoffman. Iar Leul de aur a plecat sa se odihneasca in Coreea de Sud, alaturi de noul sau stapân, Kim Ki-duk, unul dintre rasfatatii criticii dupa succesul peliculei cu titlu atât de lung, „Primavara, vara, toamna, iarna… si din nou primavara“, din 2003. In acelasi an cucerea la Venetia Leul de argint cu „Bin-jip“ („3 Iron“). Teme recurente in opera celui mai cunoscut regizor sudcoreean, precum razbunarea, sacrificiul, izbavirea revin in acest film scaldat, cel putin in primele douazeci de minute, in violenta cu care ne-a obisnuit o buna parte a cinematografului asiatic. Am indurat greu, cel putin eu una, schingiurile la care ii supune eroul, un recuperator, pe nenorocitii datornici: mâini, picioare mutilate de tot soiul de masinarii, uneori de bunavoie, in urma unor contracte diabolice. Cine nu intoarce banii la timp ingroasa armata ologilor pe viata. Totul te infioara, scrâsnetul fierariei ce inghite cadrul – toate personajele condamnate traiesc numai printre lanturi, strunguri, freze etc. –, determinarea protagonistului, duritatea unui om prea tânar, parca, pentru a fi atât de neindurator. Si totusi, din clipa in care trecem pragul casei acestui singuratic, fara parinti, fara familie, un fir de mister incepe sa dea târcoale. El se amplifica odata cu sosirea unei necunoscute, care pretinde a-i fi mama. Cere indurare pentru ca l-a parasit când era mic. Baiatul o respinge, o arunca cât colo, ii face un rechizitoriu nemilos si aproape ca o violeaza. Femeia suporta totul, imaginatia culpabilizarii si a pedepsirii la care este supusa apartine repertoriului asiatic (este obligata sa manânce un deget de la piciorul presupusului fiu si nu crâcneste), dar, din universul violentei, filmul aluneca in cel al melodramei bine temperate. Asa-zisa mama isi ia in primire rolul, redesteapta copilul surghiunit din fiinta brutei, ii creeaza o dependenta afectiva si aici, in zona cetoasa a misterului, a pâlpâirii unor banuieli, Kim Ki-duk se afla in largul sau, iar spectatorul resimte cu intensitate cum in aer pluteste indoiala. Este sau nu este femeia mama eroului? A cui mama este, in fapt? Un singur amanunt pentru a avea o idee despre talentul autorului de a insinua, de a picura indoiala: ea croseteaza un pulovar, fiul intreaba: „Pentru cine? Pentru mine este prea mic“. Enigma se dezleaga doar in masura in care dependenta de care vorbeam va fi, in cele din urma, o forma de razbunare, intr-un ceremonial ce te lasa fara rasuflare. Inceput in oroare, filmul sfârseste in sfintenie. Mama care isi tine fiul mort in brate, intr-o poza calchiata dupa celebrele Pietà si devenita afisul peliculei, este imaginea unei ambiguitatii ce ne-a urmarit multa vreme. Autorul isi explica alegerea drept un simbol al „umanitatii ce nu se poate sustrage propriului destin, un destin al durerii si al suferintei“.

De multe ori spunem despre un film sau altul ca ar fi meritat un premiu mai mare, dar, trecând in revista numarul distinctiilor, ne dam seama ca acestea sunt prea putine pentru calculele sau dorintele noastre, oricum subiective. „Après mai“ al lui Olivier Assayas a traversat si el aceasta fragila punte a nepotrivirilor dintre sentinta juriului si convingerea celorlalti. Premiul pentru scenariu nu este, desigur, putin lucru, si totusi multi il vedeau, sa zicem, in locul lui Ulrich Seidl cu „Paradies Glaube“, câstigatorul Premiului special al juriului, despre care am scris in numarul trecut. „Après mai“ este, cred, cel mai bun film al autorului si unul dintre cele mai emotionante capitole cinematografice despre Mai ’68. Dupa André Téchiné, Olivier Assayas este, probabil, ultimul cineast important venit din familia criticilor de la „Cahiers du cinema“, post-Nouvelle vague. Nascut in 1955, maturizat in anii ’70, atras tot mai mult si intr-un chip tot mai contradictoriu de mecanismele politicii, Assayas a vrut sa depuna o marturie despre cei de dupa Mai ’68, care s-au trezit intr-o epoca macinata de confuzii, devastata de umbra prea mediatizatelor evenimente si astazi obiect al multor neintelegeri. Nu este un film despre nostalgia revolutionara (actiunea se petrece in 1971, prea aproape de timpul furtunii), ci despre adolescenta, despre melancolia de a fi trecut pe lânga istorie, despre impulsul, bucuria si indrazneala uneori inconstienta de a o rescrie. Toate experientele lui Gilles, protagonistul, si ale prietenilor sai, inclusiv educatia lor sentimentala au febrilitatea interogatiilor juvenile despre rostul individului in societate, fara a teoretiza si politiza. Filmul are ritmurile, fluiditatea si aerul proaspat ale unui râu primavaratic, are culorile naturii innoite. Ramâne, oricum, marturia cea mai autentica a unui timp in care, marturisit sau nu, tuturor celor care eram tineri la inceputul anilor ’70 ne-ar fi fost drag sa traim. Am bagat de seama, nu fara o anume mirare, cum, in timp ce fostul critic Olivier Assayas este fascinat de politica, un teoretician francez al cinematografului, precum Pascal Bonitzer, autorul uneia dintre cele mai subtile exegeze asupra operei lui Eric Rohmer, scenarist al lui Rivette, Téchiné, Raoul Ruiz, se lasa sedus de jocurile dragostei si ale intâmplarii in „Cherchez Hortense“, ce mi-a amintit de comediile lirico-triste ale regizoarei Agnes Jaoui, poate si datorita prezentei actorului Pierre Bacri.

Nu mai incape indoiala. De multa vreme tara gazda nu prea are noroc la Lido. Din 1998 („de un secol“, zic italienii), de când Gianni Amelio era marele câstigator cu „Cosi ridevano“, nu a mai prins un Leu de aur. Anul acesta Italia a jucat o carte mare pe Marco Bellocchio, care, provocator cum il stim, a venit cu un controversat film despre dreptul la eutanasie, „Bella addormentata“, inspirat de un caz care a facut multa vâlva, moartea Eluanei Englaro, tinuta artificial in viata, timp de saptesprezece ani, dupa un accident de masina. Din pacate nu l-am vazut, programarea lui având loc in ultimele doua zile de festival, când invitatia mea se terminase. Cele saisprezece minute de aplauze despre care am aflat ca au urmat proiectiei oficiale, cronicile elogioase din marile reviste si cotidiene, inclusiv „Variety“ si „Le Monde“, vorbesc despre un succes. Dar Matteo Garrone, cineastul italian membru in juriu nu a avut puterea de a se bate, asa cum a facut Nanni Moretti pentru el, la Cannes. Tot ceea ce a izbutit a fost Premiul Marcello Mastroianni, acordat unei sperante actoricesti si care a revenit actorului Fabrizio Falco din filmul lui Bellocchio. Autorul, in vârsta de 73 de ani, nu a fost suparat atât de decizia juriului, cât de recomandarea unora dintre membrii lui privind temele asupra carora ar trebui sa-si indrepte atentia cinematograful italian: „Avem idei diferite despre ceea ce inseamna frumusetea in cinematograf, iar filmele premiate erau mai frumoase. Asta este. Dar sa nu ni se dea lectii despre ceea ce ar trebui noi sa povestim. (…) Data fiind vârsta mea, am luat o hotarâre, nu voi mai participa niciodata la un festival. Acesta a fost ultimul din cariera mea“. O gafa a juriului a fost socotita, pe buna dreptate, rasplatirea lui Daniele Cipri, regizor si director de fotografie al filmului „E stato il figlio“ cu premiul pentru… imaginea filmului sau, care era departe de a fi componenta cea mai impozanta, ca sa nu mai vorbim despre performantele altor filme. Comedie grotesca despre mitul banului care schimonoseste tragic vietile, filmul cineastului palermitan s-a bucurat de prezenta unui actor cameleonic, Toni Servillo („Il divo“, „Gorbaciov“).

Cinematograful nostru patrunde greu la Venetia, de aceea orice strapungere, oricare ar fi sectiunea, este semnificativa si imbucuratoare. Aproape un eveniment, cum a fost si cazul debutului in lungmetraj al lui Paul Negoescu cu „O luna in Thailanda“ (productie Hi-Fi), selectionat in „Settimana della critica“. Pentru a ne da seama de greutatea acestei sectiuni, voi spune doar ca Nanni Moretti, distribuitorul filmului turc „Kuf“, inscris in „Settimana…“, a venit la Venetia sa-si apere favoritul care, de altfel, avea sa câstige Premul Luigi de Laurentiis, acordat celui mai bun prim film de lungmetraj. Si debutul tânarului nostru cineast, cunoscut pentru premiatele sale scurtmetraje („Derby“, „Examen“, „Renovare“), mi s-a parut remarcabil prin abilitatea de a conduce o poveste rotunda, ce se petrece intr-o singura zi/ noapte, de a sugera fragmente de existenta prinse intr-un cerc al nemultumirilor fara nume, al cautarilor derutante. Prin prospetime, spontaneitate si o anume neliniste mascata, filmul va stârni adeziunea tinerilor spectatori.

Comentariile sunt inchise.