„Cultura cantaretului este primordiala“ (I)

Un articol de COSTIN POPA

LILIANA BIZINECHE în dialog cu COSTIN POPA

 

 

Remember Valentina Cretoiu

Costin Popa: Stimata doamna, ma bucur sa va întâlnesc la Brasov, orasul dumneavoastra natal. Ati venit în vacanta…
Liliana Bizineche: Îmi place sa regasesc frumusetea orasului, sa vad ce mult s-a schimbat în bine, sa reîntâlnesc prietenii, familia si, bineînteles, locurile dragi. De obicei, sosesc vara si ramân pâna la începutul lui septembrie.

C.P.: Ati început aici studiile de pian, dupa aceea ati continuat cu cele de canto, ca mezzosoprana.
L.B.: Mai întâi, trebuie sa le multumesc parintilor mei pentru educatia pe care mi-au dat-o si pentru îndrumarea catre muzica. Primul meu profesor de pian a fost Hans Eckardt Schlandt de la Biserica Neagra. Aveam sase ani. Am urmat scoala de muzica, apoi liceul, dupa care am avut fericirea sa o întâlnesc pe marea soprana Valentina Cretoiu si sa lucrez cu dânsa. A fost mama mea spirituala, o ilustra maestra care m-a însotit de la începuturi pâna a disparut, în 2003. Dânsa m-a format. Am intrat apoi la Academia de Muzica din Cluj, unde l-am avut profesor pe maestrul Ionel Pantea, venerabilul bas si regizor si, ulterior, director al Operei Române, în anii când am fost angajata acolo. Sigur, baza am avut-o de la dna Cretoiu, dar am primit multe sfaturi si de la maestrul Pantea. Este normal sa recunosc.

C.P.: Mergeati la Breaza, unde se retrasese Valentina Cretoiu?
L.B.: Stateam acolo zile în sir sau weekend-uri, cum reuseam, mergeam toata noaptea cu trenul de la Cluj, dar merita, ce învatam la Breaza era extraordinar.

C.P.: Vorbiti-mi, va rog, despre acele lectii, în ce atmosfera se desfasurau, care erau punctele pe care maestra se concentra, daca abordati numai probleme de tehnica vocala sau si de constructie a rolurilor, frazare etc.
L.B.: Lucram absolut totul, pentru perfectiunea tehnica, a sunetului, pentru ca dânsa avea un cult pentru sunetul nobil, frumos si sanatos. Era o fiinta înteleapta, care stapânea o imensa cantitate de informatie si o cultura profunda. Se adauga experienta. Avea un contact special cu senzatiile sunetului, cu frumosul, vorbea despre cum sa patrunzi în esenta lui si, mai ales, cum sa patrunzi în esenta ta, ca emitent de sonoritati minunate.

C.P.: Un har…
L.B.: L-am primit. Si pe tot parcursul carierei, si astazi, când sunt mai mult profesoara decât cântareata, îmi dau seama ca este fundamental ca sunetul frumos sa ne atinga într-o maniera deosebita, sa ne faca bine si, în acelasi timp, sa ne înalte spiritual. Aceste lucruri, cred, sunt cardinale pentru un artist. Vedem ca din toate timpurile, de la castrati pâna astazi, lumea a fost foarte sensibila la frumusetea sunetului si la ceea ce emana el. Valentina Cretoiu mi-a deschis toate aceste orizonturi si din punctul de vedere al tehnicii, si din cel al constructiei frazelor, al elegantei; dânsa nu mai cânta, dar explica minunat cum sa faci crescendi, diminuendi etc. Totul era corespondent potentialului meu, n-a vrut niciodata sa-si impuna ideile, pentru ca avea un respect deosebit fata de organul vocal, fata de glas. Explica abstractul din sunet prin cuvinte, prin imagini pe care le întelegeai; stiai ca aerul este cel care produce sunetul si ca este capital. Bineînteles ca si echilibrul propriu este esential, ca si apelarea la tezaurul interior, la intrarea în profunditate, în meditatie, în respect fata de înzestrarea ta. Cultura cântaretului este primordiala. Mi-a pus la dispozitie toata biblioteca dânsei. Mi-a facut o deschidere pentru care sufletul meu îi este recunoscator; de fiecare data îi multumesc în gândurile mele.

C.P.: Ce roluri ati studiat cu Valentina Cretoiu?
L.B.: Tot ce am cântat, inclusiv Carmen, Nancy în „Martha“, cu care am debutat la Cluj, Maddalena, Suzuki, Fenena, preparasem Amneris, Eboli, dar n-am mai apucat sa le interpretez pe scena. În 1986 urma sa emigrez în Israel si m-au dat afara de la Opera.
Premii, premii…
C.P.: V-ati stabilit acolo?
L.B.: Nu, am stat doar un an si apoi am plecat în Portugalia pentru ca sotul meu a obtinut un post în Orchestra Gulbenkian. Eu am ramas liber profesionista. Sigur ca am luat-o de la început si n-a fost usor. Plecasem de la Cluj unde aveam un loc stabil, un parcurs de cariera si astea, într-un fel, s-au încheiat. Dar majoritatea rolurilor pe care le-am cântat erau lucrate pe scena din Cluj. Au venit si altele, dar n-am mai întâlnit aceeasi baza de lucru, pentru ca în general regizorii n-au timp, îti arata doar intrarile, iesirile, luminile. Este altceva când lucrezi în echipa. Opera este un lucru serios, care necesita timp, spatiu si întelegere între cântareti, altfel se ajunge la conflicte.

C.P.: Ceea ce stiam în anii dinainte de 1989 era ca ati câstigat multe premii la concursuri internationale.
L.B.: La toate am participat studiind în paralel cu Valentina Cretoiu si Ionel Pantea. Nu pot sa nu-mi aduc aminte cu tristete ca de fiecare data când plecam era un stres continuu… iese pasaportul?… iese viza? Am început la Atena, cu Concursul „Maria Callas“, unde am luat Premiul al II-lea pentru ca nu s-a dat Premiul I. A fost destul de bine, chiar foarte bine pentru 23 de ani. La Leipzig mi s-a acordat Premiul „Bach“. Am luat tot Premiul al II-lea si la s’Hertogenbosch, în acelasi an cu Nelly Miricioiu. Distinctiile erau date pe voci, Nelly a luat Premiul I la soprane, dar la mezzosoprane mie mi-au dat premiul secund. Am plâns foarte tare pentru ca mi s-a parut, nu stiu, necinstit; s-or fi gândit… Premiile I sa le câstige numai românce?!… Apoi am luat la Paris Premiul I si Premiul pentru interpretarea muzicii franceze, la München, Premiul Special al Juriului. A urmat Geneva si tot asa… Simteam ca pot sa iau mereu primul premiu, vedeam participarea, stiam ca sunt buna…

C.P.: Cât de importante sunt concursurile pentru tineri?
L.B.: Le recomand, pentru ca percepi un pic care este locul tau în panorama internationala si daca ceilalti te aproba. Competitiile îti dau constiinta valorii proprii, pentru ca te pui în concurenta, desi concurenta este un cuvânt perimat si poate ca în muzica este o prostie, întrucât fiecare cântaret este unic si îsi are pozitia lui în lume. Totusi, cred ca este important pentru tineri sa faca pasul, spre a-si verifica anduranta si daca în stresul din concurs reusesc sa se domine, sa faca performanta. Nu este esential sa câstigi premiul cel mare, dar pentru mine, în acea vreme, a fost important pentru recunoasterea în tara. De exemplu, la absolvirea Conservatorului, fusesem prima pe tara si primisem repartizare la Brasov, în cor. Când am venit de la Paris cu doua premii, am mers la Consiliul Culturii si am spus ca as vrea foarte mult sa ramân în Cluj. Mi s-a spus chiar ca pot alege între Cluj si Bucuresti, dar, cum facusem facultatea la Cluj si aveam deja foarte multi prieteni acolo, am ales acel oras. Am fost foarte fericita la Opera din Cluj, am facut multe productii noi, cu un regizor excelent, un încapatânat în perfectiune, Viorel Gombosiu, care a plecat acum câtiva ani dintre noi. Trata opera ca pe un cinema si lucra totul, ca si Zeffirelli, la detaliu, de la lumina la ochi si priviri. Am pregatit cu el „Carmen“, generatia mai mare era oarecum surprinsa ca ne-a luat pe noi, care abia terminaseram facultatea. Aveam 25 de ani, cei mai în vârsta ziceau ca o sa-mi rup gâtul, ca nu se poate, si uite ca a facut productia cu mine, cu Alexandru Agache si Elena Andries. A fost o generatie foarte buna, toti am intrat dintr-un sut în Opera si totul ni s-a deschis vivace în fata, cu energie pozitiva.
Alaturi de marele Alfredo Kraus
C.P.: Ati debutat în Charlotte din „Werther“ la Teatrul Sao Carlos din Lisabona alaturi de Alfredo Kraus. Cum a fost apropierea de cel supranumit „Monsieur Werther“?
L.B.: Foarte emotionanta, tremuram din toata fiinta, pentru ca stiam ca trebuia sa vina marele Kraus, am facut înainte o saptamâna de repetitii fara el, cu un tenor substitut si cu Paolo Trevisi care, ca si Gino Bechi, era regizor la Teatrul São Carlos.

C.P.: Marele bariton Gino Bechi s-a ocupat si de regie, da?
L.B.: Da, si-mi pare rau ca n-a facut regia la „Werther“, as fi fost mai fericita. Trevisi mi-a spus de la început ca vrea sa remodeleze ideea personajului principal si pe… dl Goethe, sa-i întoarca pe toate fetele. L-a vrut pe Werther homosexual. Si pur si simplu n-am mai înteles nimic. Eu preparasem în detaliu rolul cu Viorel Gombosiu, fiecare masura, gest, privire, emotie, foarte bine pregatit si întreaga trama, de la Goethe la Massenet, avea sens. Dintr-odata mi s-a luat totul.

C.P.: Relatiile între personaje nu mai puteau sa existe.
L.B.: Bineînteles. Am plâns tot timpul si norocul meu a fost ca eram prietena cu directorul teatrului, care mi-a spus: „Stai linistita, nu fii deprimata, respira adânc ca o sa vina Kraus si va aranja tot“. Într-adevar, dupa câteva zile de mare neliniste, a sosit Alfredo Kraus si regizorul n-a mai îndraznit sa spuna nimic. Marele tenor a facut toata regia, de la început pâna la sfârsit. Dupa sute de spectacole cu „Werther“, totul îi era în sânge si repetitiile s-au desfasurat normal, natural, iar eu am intrat ca o manusa în jocul lui. Guverna logica. Am avut cinci spectacole foarte bune, cu imens succes. Într-o seara, Kraus a fost extrem de bolnav, nu avea voce, dar nu a anulat si a cântat constiincios, concentrându-se numai la ceea ce era absolut necesar ca sa termine spectacolul.

C.P.: Este o arta pentru unii cântareti sa cânte în conditii de disconfort.
L.B.: O stiinta. Exprima totul prin voce, reusea sa se dedubleze într-un stil nemaipomenit, de care Valentina Cretoiu îmi vorbea foarte mult: „Cântaretul de opera are nevoie sa nu se piarda în rol, alter ego-ul sau trebuie sa fie totdeauna prezent, pentru control. Kraus reusea extraordinar. La sfârsitul spectacolului se simtea proaspat, spre deosebire de mine care eram „out“. Nu mai stiam nici cum ma cheama iar el îmi spunea: „Hei, ce faci, gata, aplauze, s-a mai terminat înca unul!“. În fine, a fost o lectie fantastica. Dupa aceea am învatat-o si eu, cu experienta. Cu cât faci mai multe spectacole în acelasi rol cu atât esti mai liber, mai sigur pe tine.

C.P.: Cum era Kraus ca partener, câteodata da senzatia de raceala, de distanta?
L.B.: Pe scena era formidabil. În culise nu te puteai apropia de el, ca om; în afara scenei avea putine relatii cu colegii, dar în spectacol facea totul extrem de profesionist. O avea si pe sotia lui care îl proteja complet, el nu se ocupa de nimic, doar semna contractele. A avut o viata extraordinar de cumpatata si a cântat rolurile cele mai potrivite pentru vocea lui.

C.P.: N-a riscat nimic..
L.B.: Nu, precautie si inteligenta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper