Cu de-a sila: „First Cousin Once Removed“

Un articol de CATALIN OLARU

În acest documentar cu pretentiii revelatoare (nu e o înregistrare a decrepitudinii unei foste personalitati academice, ci e un film care analizeaza esenta memoriei, sustine regizorul Alan Berliner), metaforele sunt numeroase, fie ele personale (o cugetare despre frunze, ce reprezinta tot atâtea amintiri, ilustrata sonor prin voice over si vizual prin succesiunea frunze în copac – frunze moarte), fie sar de te miri unde (un pod care se prabuseste, un tren care intra într-un tunel întunecat etc.). Tot ce s-a considerat ca e mai important, adica o gramada de lucruri, apare scris pe ecran, litera cu litera, însotit de tacanitul ritmic al unei masini de scris. În aceasta alegere, o spectatoare a vazut distantare brechtiana; Berliner a marturisit, însa, ca e doar un mod de a evidentia anumite mesaje. E aceeasi functie cu cea pe care o îndeplineste un marker, Berliner însusi o recunoaste, si asta spune multe despre posibilitatile sale de cineast.
În esenta, acest documentar reprezinta o operatiune sistematica de umilire a lui Edwin Honig, poet, traducator, critic si profesor, de catre documentarist, care îi este var. De-a lungul mai multor ani, Berliner îsi iscodeste mentorul cu nenumarate întrebari la care acesta nu mai are cum sa raspunda, deoarece sufera de boala Alzheimer. La fiecare noua întrebare, Honig ridica din umeri. Oricât s-ar stradui si indiferent daca îi vede în fotografii sau fata în fata, omul nu-si mai recunoaste mama, fostele sotii sau copiii.
În discutia care a urmat vizionarii, Berliner s-a justificat explicând ca, la fiecare noua întâlnire, dupa ce i s-a explicat cu cine vorbeste si de ce, subiectul sau i-a acordat permisiunea de a-l filma. Nu stiu în ce masura Honig e cel care trebuia sa-si dea consimtamântul. Cert e ca, în film, suntem martorii situatiei în care acesta îl goneste pe Berliner, din nou si din nou – „M-am saturat de porcaria asta“ / „I don’t want any more of this junk“. Dar Berliner revine. Oricum, batrânul uita de la mâna pâna la gura, iar el n-are cum sa nu revina, deoarece filmul lui înca nu e gata.
Tocmai pentru ca batrânul uita si nu se poate apara, amanunte deloc magulitoare din viata sa personala sunt scoase la iveala. Confruntat cu aceste episoade, Honig nu are ce sa raspunda, pentru ca nu le mai tine minte (iar acum nu mai poate deloc sa se apere, deoarece s-a prapadit). Din poeziile sale de altadata, au ramas onomatopee pe care Honig le tot îngâna, ca un copil. Batrânul a dat în mintea copiilor, iar faptul ca Berliner filmeaza acest regres, indiferent de apropierea dintre el si subiectul lui sau de generozitatea intentiilor sale, nu-i face deloc cinste.
The Kids are Allright
Diferenta dintre musical-ul lui Marc-Henri Wajnberg si un film precum „Slumdog Millionaire“ e ca, în acest povertysploitation, saracia nu e cosmetizata si nu e nici fictionala. „Kinshasa Kids“ spune o poveste adevarata, cea a actorilor din film si a altor 30.000 de copii precum ei, transformata într-o fictiune facuta sa arate, prin filmare, montaj sau faptul ca unele personaje privesc direct în camera, ca un documentar. Structura filmului nu e cu nimic diferita de aceea a oricarei povesti hollywoodiene de succes de tipul rags to riches (exceptând bogatia sau faima propriu-zise). Etapele sunt aceleasi: enuntarea starii de fapt inacceptabile, chemarea pe care o simt un personaj sau mai multe din mijlocul acestui mediu opresiv, urmata de o perioada de ucenicie, care se încheie cu o proba, trecuta cu brio. Faptul ca acest success story are în centrul ei personaje deloc conventionale, cu nevoi aparte (niste copii sarmani, de care ar trebui sa ne fie mila apriori) justifica doar în parte eficienta povestii. Atunci când vedem Kinshasa prelucrata prin intermediul unor animatii, animatiile astea nu mai mira pe nimeni si de ele deja nu prea mai e nevoie. Orasul e deja frumos pentru noi toti, la fel cum e pentru locuitorii lui, ceea ce se întâmpla doar într-o mica masura din cauza muzicii. Copiii din Kinshasa nu reusesc sa ne câstige prin muzica. Limbajul lor universal e acela ca sunt vii.
Paradisul mut:
„Tabu“ de Mario Gomes
Regizorul Mario Gomes paraseste terenul semidocumentar pe care si l-a apropriat în „Aquele Querido Mês de Agosto“ (2008), dar pastreaza din precedentul sau film o anumita reflexivitate în ceea ce priveste procedeele proprii cinematografului. Nominalizat la Ursul de Aur în 2012, „Tabu“ e împartit în doua segmente, ambele în alb-negru: primul e vorbit, al doilea e doar narat. În ciuda voice over-ului, acest al doilea segment e mult mai apropiat de spiritul filmului mut decât un blockbuster precum „The Artist“. Cea de-a doua parte a lui „Tabu“ e dedicata unei povesti de dragoste (mai mult, o poveste de dragoste imposibila), si e filmata în cheie expresionista. Succesul filmului rezulta tocmai din imperfectiunile lui: primei parti îi urmeaza a doua, dupa care nu mai urmeaza nimic, nici un epilog, nicio concluzie, nicio „morala“. Subtextul anticolonialist e prezent, dar dispensabil (putem sa-l receptam sau nu). Daca ramânem doar cu povestea de dragoste, spusa în singurul limbaj în care putea fi spusa, e mai mult decât de ajuns.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper