Cronicari de azi (II)

Un articol de C. STANESCU

 

O revista plina de cronici si cronicari este „Luceafarul de dimineata“. Condusa de un excelent cronicar de poezie, Dan Cristea, lucrul pare explicabil. Dar nu-i nevoie de a explica aceasta ciudatenie: „ciudatenia“ consta chiar în necesitatea obiectiva si stringenta a ei! Muntele de poezie ce sta sa se pravaleasca peste bietul cititor actual reclama cu necesitate imperioasa „recensamântul“ riguros si vigilent al poetilor si recenzarea „sângeroasa“ a poeziei. „Luceafarul“ îsi asuma aceasta misiune si în paginile lui pline de recenzii se exerseaza cu o sârguinta vrednica de admiratie diversele stiluri de a înota critic în oceanul liric actual. De departe, cel mai calificat „înotator“ din „Luceafarul“ ramâne Dan Cristea. E cam singurul cronicar de poezie dintre cei „vechi“care se mai tine zdravan pe picioare exceptându-l doar pe Gheorghe Grigurcu, la fel de rezistent si experimentat cronicar al productiei lirice românesti de ieri si de azi. Deosebirea esentiala dintre acesti doi straluciti experti ai lirismului provine mai ales din firea sau fibra poetica a unuia dintre ei, precum si, nu mai putin, din înclinatia naturala a acestuia de a descoperi peste tot consonante cu propria vocatie si structura poetica. În pofida renumelui injust si rautacios de critic „rau“ sau chiar „denigrator“, autorul volumului „Un trandafir învata matematica“ din 1968 a ramas un critic generos peste masura cu armata de poeti care i-au trecut pe sub condei, majoritatea cititi cu un ochi pe cât de atent, pe atât de comprehensiv si consimtitor, mergând pâna la admiratie confraterna în numele unui nobil cult al poeziei. Un cult si o generozitate care fac din eminentul Gheorghe Grigurcu chiar un critic „inflationist“: nimeni ca el n-a mai umplut tara de atâtia poeti, acreditând în felul sau celebrele vorbe ale bardului de la Mircesti. Si nu cred ca altcineva poate rivaliza cu el în privinta recensamântului acribios pe care de ani buni îl practica în favoarea lumii poetice românesti. Imprescriptibile, meritele sale în atenta, benedictina aplecare permanenta asupra paginilor poeziei de ieri si de azi se constituie într-un model greu de atins. Poate doar regretatul Laurentiu Ulici, cu faimoasa lui biblioteca de poezie, sa fie un competitor demn de luat în seama. Generozitatea cu efecte de tip „inflationist“ manifestata de autorul „Poetilor români de azi“ (1979) si al „Existentei poeziei“ (1986) poate însa avea, dupa cum par sa creada criticii sau neprietenii sai, si o cauza ascunsa: ea ar consta în formatul liric al poetului ce se ascunde sub vesmântul unui temut si redutabil critic literar. Adversarii sai sustin ca în jurnalul sau critic asupra poeziei ar proceda precum „calpuzanii“: provoaca „inflatia“ pentru a arunca de pe piata si a demonetiza câteva din valorile adevarate ale poeziei românesti, Nichita Stanescu, Marin Sorescu si alti câtiva „saizecisti“. Fara a exclude cu desavârsire o asemenea ipoteza dedusa si dintr-o inextricabila împletire de „interese“, nu-i deloc mai putin adevarat ca un veritabil si îndelungat cult al unor mari poeti precum acestia a avut si mai are, ca efect secundar, punerea în umbra, uneori prea deasa, a multor alti poeti buni, majori si valorosi, comparabili cu cei urcati în „canon“. În orice caz, ramâne de netagaduit ca maladia pricinuita de aceste iubiri patimase este exclusivismul, un dizolvant sigur al spiritului critic. Acesta, spiritual critic, supravietuieste în exercitiul îndelungat si experimentat al unor analisti si experti fara predispozitii acuzat lirice si lipsiti de vocatia iubirilor patimase si, vai, exclusiviste. Printre acestia continua sa stea la postul sau si sa ne ofere admirabile expertize critice ale poeziei de azi un cronicar precum Dan Cristea, care, dupa ce si-a facut un lung stagiu, între 1974 si 1985, la „Luceafarul“ de atunci, revine dupa 1990 la aceeasi revista, azi numita „Luceafarul de dimineata“. Expertiza critica a lui Dan Cristea s-a exercitat îndelung pe o eclatanta diversitate de stiluri si forme poetice („Un an de poezie“, 1974; „Faptul de a scrie“, 1980) ceea ce îi confera statutul unui convingator cronicar literar ale carui analize inspira un grad maxim de mobilitate si credibilitate profesionala, asemanator cu acela pe care îl câstigase, în perioada interbelica, un Pompiliu Constantinescu. Acest nou Pompiliu Constantinescu, fara a neglija „diferenta specifica“, ramâne mai ales credincios cercetarii descoperirii si punerii în evidenta a „genului proxim“, a poeziei pur si simplu, câta se gaseste ea în ceea ce „productia“ de poezie ne pune sub ochi. Vreau sa spun ca un cronicar care cauta mai întâi sa vada câta poezie se afla în cartile de „poezie“, stabilind cu prioritate „genul proxim“, este un cronicar cu ochiul atintit spre iubitorul de poezie. El resimte astfel acut povara efectelor functiei educative („educativ“ – ce cuvânt urât, din ce în ce mai scos la pensie!) asupra cititorului de azi. Un cititor, în general vorbind, cam analfabet, daca ne gândim chiar la cei de sus, tocmai din vârful tarii noastre de poeti si amanti ai poeziei unui Mircea Cartarescu… Cititor fin si rafinat de poezie moderna si postmoderna, cu larg acces la varietatea modalitatilor ei de expresie adesea prea sofisticate pentru cititorul de rând, criticul nu ignora, din contra, restabileste dialogul cu acesta. Lectura lui nu este una elitista si autista, dar instructiva, participativa, colocviala. Critic învatat si instruit, Dan Cristea nu-si uita cititorii, ci le „traduce“ si le comunica acestora mesajul secret al poeziei, îi învata codul unei „limbi“ ca si necunoscute multora dintre ei: e un mesager, un intermediar suplu, atent si plin de tact între poeti si cititorii lor. Pe scurt, cu un cuvânt de neocolit, nu dispretuieste din narav elitist misiunea educativa a profesiunii sale, dimpotriva, aflat în serviciu public, adesea o supraliciteaza: si bine face! Un excelent critic literar de azi, el însusi din când în când cronicar de poezie, i-a gasit, tin minte, un nod în papura lui Dan Cristea, pretinzând ca desi exceleaza în definirea „genului proxim“, ramâne deficitar la stabilirea „diferentei specifice“: din aceasta cauza, rationa cam sofistic excelentul cronicar, poetii analizati de Dan Cristea ar începe sa semene prea mult între ei! Curat nod în papura, acest mod de a cauta defecte nu tine seama de sarcina cronicarului în contextul în care scrie, contextul unei „inflatii“ (si când n-a fost inflatie?!) s-ar zice ca fara precedent. De aceea, expert imbatabil, Dan Cristea nu se apuca sa caute si sa defineasca „diferenta specifica“, sunetul propriu care distinge un poet de altul mai înainte de a percepe si numi nu ce-l deosebeste, ci exact ceea ce acela are, daca are, în comun cu marea familie din care cel putin formal face parte. Dând la o parte „tehnologia“, permutabila, criticul stabileste mai întâi daca mijloacele poetice sustin o vocatie autentica sau ascund o impostura. Cronicile lui din „Luceafarul“ urmeaza, admirabil, acest traseu critic nespus de benefic pentru cultura (si educatia!) poetica a cititorului. Într-un numar (iulie) din „Luceafarul“ scrie despre „Motanul“ lui Eugen Suciu, un poem de 92 de versuri, si, cu aceasta buna ocazie, scrie cronicarul, „versurile, nu din cele mai obisnuite, ar putea oferi prilejul unei mici incursiuni în jurul poeziei, plecând chiar de la tema, subiectul lor…“ Si cronica începe chiar cu aceasta „mica incursiune“ într-o specie a poeziei: „În traditia poeziei engleze si, mai ales, scotiene, exista ceea ce se cheama «animal poems», poeme despre animale. Blake, care scrie, printre altele, despre tigri, miei, cai, scrie si un poem despre doi câini, unul apartinând unui om bogat, altul unui plugar, patrupedele vorbind despre stapânii lor, pe care îi caracterizeaza“. Luându-si usor de mâna cititorul, cronicarul explica familiar mai departe: „Poezia moderna însa, dupa cum stim, pâna la un Ponge probabil, care întoarce foaia, se fereste de lucruri, de teme, de continuturi, concentrându-se pe expresie. Reverdy, nu mai departe, afirma ca poetul «nu are niciun obiect», consumându-se pe sine“. La noi, doar la ermeticul Ion Barbu, „sfânt trup si hrana siesi, hagi rupea din el…“ În chip cât se poate de pedagogic criticul îl conduce pe cititor din universul fabulistic al „poemelor cu animale“ catre poemul fara „obiect“ în afara lui însusi, poemul „autist“, în care s-a exersat si poetul despre care tocmai scrie cu al sau „Motan“: „În noile versuri, poetul paraseste subiectivitatea autista, plecând, în constructia poemului, de la un obiect al lumii obiective. Imaginea motanului, transformata în obiect poetic, e acoperita de numeroase detalii realiste.“ Traseul poemului, de la „obiect realist“ pâna la „constiinta poetica“ pe care o întrupeaza, e parcurs cu ochii la cititor, învatat astfel sa citeasca o poezie cu ecoul normei lui Verlaine în minte si în ureche (înhata elocinta si suceste-i gâtul!): „o arta poetica în care s-ar putea citi dorinta de a renunta la excesul emotiv, precum si la limbajul ori prea facil ori prea ornat“. Micul exercitiu de lectura din cronica poemului este admirabil desfasurat sub ochii cititorului învatat sa treaca de la universul fabulistic al poeziei cu/ despre animale prea vorbitoare, la modernitatea atonala a liricii cu elocinta strânsa de gât ori, în versiunea poetului analizat, „si strâng caleasca de gât/ da da e mai sigur asa“.

Se presupune ca acea caleasca era prea plina de bune sentimente si prea elocventa, sufocata de un surplus de vorbarie la inventar.
La fel se petrece si lectura critica a unui nou volum de polivalentul Horia Gârbea, „Trecutul e o sarbatoare“, carte de poeme lejere în forma dar cu un continut grav în fond, scrie Dan Cristea, în care exprimarea si „tehnologia“ ei inginereasca, multipla, aflata în regim ludic si parodic, pâna la „horror“, dezmint „sarbatorescul“ din titlul volumului: contrastul dintre exprimare si exprimat, explica cu lux de detalii cronicarul erudit în materie, da nota „moderna“ a poemelor analizate în amanuntime si cu multa, poate prea multa, subtilitate. Profitând însa de ocazie, criticul ne ofera în aceasta cronica erudita – care de la un punct încolo transforma cartea în pretext – o admirabila si instructiva lectie de polisemantism estetic. În „sarbatorescul“ trecut din cartea lui Horia Gârbea ni se dezvaluie cu lux de argumente facultatea dominanta a unui scriitor, aceea de a face literatura, în speta poezie, printr-o aditionare personala si spectaculoasa a unei multitudini de „discursuri poetice anterioare“, respectiv, printr-o „inginerie textuala“ pe cât de luxurianta, pe atât de insolita. Ce nu apare, circula ori zboara în universal acestui „trecut“ exprimat printr-o asumare masiva, abundenta de forme si maniere de expresie cu un trecut artistic consolidat? De la zborul vampirilor din domeniul „horror“ si corabia fantoma din „Olandezul zburator“ pâna la sugestia insolitului produsa de „cifrele fatidice“ ori parodia sau „pastisa superioara“ în texte intitulate „Contele de Monte Christo“, „Masca de fier“ ori „Lantul“, dupa un film american de succes – aceste vechi mijloace de expresie ale „minciunii“ literare luate din depozitul formelor seculare îsi joaca sub mâna de prestidigitator a autorului rolul insolitarii si ascunderii unui continut grav, sceptic, dezabuzat: „semnele, reprezentarile literare au prioritate, în cazul sau, în fata realului“ – scrie criticul – „accesul la acesta fiind unul mediat, filtrate de discursuri poetice anterioare. E vorba de ceea ce teoria a numit „denaturalizarea naturalului“. Nimic nu e inocent, capabil sa produca bucuria noutatii absolute, venim mereu, asadar, pe urmele altora“. Teoria „denaturalizarii naturalului“ contine în sine o anumita fatalitate a „reciclarii materialelor“ care spulbera astfel speranta, acea bucurie a noutatii absolute evocata nu fara o umbra nostalgica de criticul Dan Cristea. Într-una din „mastile“ sale, poetul, prozatorul, dramaturgul Horia Gârbea este si… critic literar el însusi. Un critic care-si exerseaza ironia si umorul mordant pe seama unor autori pusi sub un titlu elocvent, „Liric e drumul Jiului…“: drumul liric e desigur drumul lung al poeziei si al lirismului. La capatul lui nu e nimic de gasit. Un autor de pe acest drum încearca „de a face aripi din ramuri“, dar cum pesemne crengile sunt uscate, cronicarul Horia Gârbea prezumeaza melancolic resemnat ca „înainte de a deveni vreun Icar, e greu sa se ridice de la sol în felul acesta, dar merita sa încerce…“ Totusi, revine încurajator Horia Gârbea, autorul ramas la sol ar fi „un poet delicat, nesofisticat, dedicat fragilitatii lumii si textului“. Alt poet craiovean îsi marcheaza a 70-a aniversare cu un florilegiu în selectie proprie, subintitulat „Antologia celor mai iubite poeme“. Autorul, cam egolatru, este, dupa opinia lui Horia Gârbea, „un poet care a investigat cu o deosebita sensibilitate si într-un chip original multe si variate domenii“. Altul, tot din zona, este de o „indiscutabila valoare“ si-i ureaza „un pionieresc «tot înainte!»“, în timp ce poeta din Filiasi, cam grafomana si ea, „are, e clar, nevoie de o drastica autocenzura si de buni sfatuitori“. Cronicarul e unul dintre ei. „Cu gingasie lirica si reala fervoare mistica“ – aflam despre alta poeta de pe drum – „autoarea, acum la al cincilea volum de versuri, adreseaza aceste scrisori ca pe niste scurti psalmi, uneori redusi la un catren, personajul liric Manuel urmând sa intermedieze ajungerea lor la Dumnezeu“. Autorii întâlniti pe „drumul Jiului“ au fost culesi „fiind eu în vacanta prin Gorj…“ În august trece si spre tarmul marii, la Constanta unde, subit, cronicarul se întuneca si, indignat, scrie despre un autor tiparit de Ex-Ponto sub precautia „Carte publicata pe cheltuiala autorului“, dar si pe nervii cheltuiti de Horia Gârbea: „Totusi putea sa renunte (editura – n.n.) la minimul profit adus de aceasta brosura de 48 de pagini si sa nu-si puna sigla pe asemenea facatura. Autorul a insistat foarte mult sa scriu ceva despre volumul lui cu hotarârea cu care un copil trage de coada un câine pâna când obtine rezultatul de a fi muscat“. Si, cu o cruzime neasteptata, H.G. îl musca: „Nu pot sa spun decât ca volumul este o adunatura regretabila…“, si o tine asa pâna la capatul recenziei, „capat“ care, de atâta indignare, a sarit din pagina si recenzia ramâne fara coada, desi cap are. Se poate, dle Gârbea?! N-am înteles în schimb ce cauta sau cum s-a ratacit Liviu Antonesei, din Iasi, cu volumul „Povesti filosofice cretane si alte poezii din insule“, pe „drumul Jiului“?! O fi vorba tot de „adunatura“ ori de o adunare neinspirata?
În acelasi numar din august, Dan Cristea semneaza o lunga si inspirata cronica literara despre ultima culegere de poeme a lui Nicolae Prelipceanu, „al treisprezecelea volum de versuri al poetului“ – noteaza cronicarul – „publicat la 45 de ani de la debutul sau din 1966“. Culegerea se intituleaza „La pierderea sperantei“, iar titlul cronicii: „Nicolae Prelipceanu la 70 de ani“. O cronica scrisa la/ pentru aniversare, nicidecum solemna si festiva, ci la fel de analitica, subtila si anatomica, am putea zice, cu poemul pus pe masa si supus unei „disectii“ minutioase organ cu organ, procedeu cu procedeu, simbol cu simbol. Partea admirabila a operatiei e ca, supus disectiei, poemul nu se sufoca si nu moare, din contra, capata o viata si mai intensa, mai stralucitoare, desi în el, ca în mai toate, este vorba despre „acuitatea si de persistenta, de-a lungul timpului, a temei mortii în poezia lui Prelipceanu“. E meritul cronicarului literar de a surprinde în aceasta culegere „a abandonului sceptic cu privire la orice speranta“ si a „tristetii ca meserie de baza“ ceea ce contrazice si „scepticismul“ si „tristetea“ poetului: ca în „sfârsitul continuu“ din poezia unui Bacovia, criticul descopera în „pierderea sperantei“ si în „tema mortii“ vitalitatea si forta expresiva de a le numi cu un talent de fabricatie secreta pe care numai poetii adevarati îl au si la care au acces, partial, criticii si cititorii lor: „«La pierderea sperantei» îsi intituleaza, asadar, Nicolae Prelipceanu ultimul volum de poeme aparut la împlinirea a saptezeci de ani. Dezabuzarea care ar reiesi din acest titlu de carte, cu multe sugestii ironice, pentru ca numele s-ar potrivit la multe firme comerciale, e contrazisa, în primul rând, de vitalitatea, de forta expresiva a poemelor din cuprinsul cartii“. Sau, cu un cuvânt tot mai ignorat si dispretuit de facatorii de versuri: este vorba despre talent, un cuvânt din ce în ce mai neînteles si mai misterios.
În „Luceafarul de dimineata“ plutesc din când în când zorii adevaratei poezii, atât în recenzii, începând cu cronicile lui Dan Cristea, dar si în altele, precum si în unele grupaje de versuri. Din ultimele numere am retinut câteva poeme de Liviu Georgescu, între care unul, „Apocalips“, cu ecouri din „Oda…“ eminesciana, si altul, „Absenta“, unde „nu se mai aud scârtâind/ stelele-n cer“. Am mai citit cu interes versurile sârboaicei Liubita Raichici („Acum exact 319 ani eu am pierdut Kosovo./ Când Tosa, unicul supravietuitor din familie, chircit a îmbratisat picioarele/ însângerate, calde înca, sub privirile ocrotitoare ale parintilor sai trasi în teapa…“) si pe acelea, admirabile, dintr-un poem antologic, „Azilantii“, de Lidija Dimkovska, nascuta în 1971 la Skopje în Macedonia, cu un doctorat la Universitatea din Bucuresti despre poetica lui Nichita Stanescu. Iata „Azilantii“, tradus de Ioana Ieronim si de autoarea poemului: „Cel mai mare centru de azilanti e sub pamânt./ Sunt sinucigasii, emigrantii pe lumea cealalta,/ neacceptati, reprimati si torturati în lumea asta. Centrul subteran al azilantilor ofera libertate de miscare/ de la periferie spre centru si invers,/ trei mese pe zi si permis zilnic de plimbare./ Azilantii au la bratara etichete standard./ Dar, ia te uita, mortii obisnuiti fac greva foamei/ împotriva excedentului de sinucigasi din jur./ Ei nu vor azilanti pe lânga casele lor îngrijite,/ nu vor sa vada streanguri peste tot, flacoane goale,/ oasele rupte ale celor ce s-au aruncat în gol, burtile umflate ale înecatilor./ În gradinile lor înverzite planteaza cruci, nu sperietori de ciori/ pentru cei morti fara voia Domnului. Azilantii/ sunt nedumeriti si furiosi, târându-si mereu câte un picior./ Unii au uitat sa lase mesaj, altii sa-si sarute fiica,/ unii au lasat costumul la curatatorie, altii nu si-au facut testamentul,/ unii au contramandat calatoriile, altii n-au stabilit întâlnirea cu moartea./ Dar iata-i aici. Cu traducatorii pe coridor/ si dosarele în mâini asteapta sa-i primeasca functionarul de azil./ Nationalitate, sex, religie. Multi au parinti/ dar n-au tara parinteasca. Unii au avut alergie la pamântul arat/ si neputând saruta tarâna au fost siliti sa plece dedesubt./ Unii au fugit de ei însisi o viata întreaga/ si n-a avut cine le plati pilule sa nu îmbatrâneasca./ Unii au risipit si nenorocul, nu doar norocul./ Altii n-au facut dragoste ani în sir cu dragostea vietii lor./ Unii au fost ucisi de cei apropiati si dragi nu cu un cutit, ci cu un ac sau o penseta./ Exista printre ei unii care-s vii abia dupa ce au murit./ Centrul azilantilor e plin, separat cu sârma ghimpata de lumea mortilor obisnuiti./ Eu am sosit ieri. Am doua permise de libera trecere./ Ziua voi sta în centrul azilantilor,/ noaptea în casa mortilor obisnuiti./ Nu stiu din care n-am sa ma mai întorc“.

Comentariile sunt inchise.