Conservatorii rasului

Un articol de C. STANESCU

Nu-i bine sa mergi la teatru ca sa vezi un spectacol în weekend, târând dupa tine toate mizeriile zilnice din saptamâna abia încheiata: ar trebui sa postesti, sa tii post negru toata saptamâna, un post de actualitate, pentru ca la sfârsitul postului, vineri ori sâmbata, senin, cu mintea curatata de zgura si cu inima înnoita, sa mergi la teatru, ca la biserica, si sa asculti smerit si împacat cu tine si cu lumea slujba oficiata de preotii scenei. Altminteri, daca vei merge la teatru prea împovarat de mizeriile zilei si prea îngândurat de soarta tarisoarei din saptamâna tocmai încheiata, patesti ce a patit bunul, admirabilul om si prozator Bedros Horasangian: iesi din Teatru mult mai necajit si mai indignat decât erai când ai intrat. Unde fugim de acasa? Evadam acolo în lumea de pe „scândura“, ca sa mai scapam de cea de afara si patim ce patim cu musafirul nepoftit: îl dai afara pe usa, iar el intra pe fereastra. Afurisita, mizerabila, perfida – actualitatea cea de toate zilele este acest musafir nepoftit care navaleste obraznic peste tine când ti-e lumea mai draga si când tu, cu ardoare îndelung educata, astepti sa vie si sa pogoare peste tine catharsisul lui Aristot, ca sa ne purifice de tot raul. Dar catharsisul, ca mult asteptatul George dintr-o foarte trista poezie de Cosbuc, nu mai vine. Întristat mai întâi ca pastorul lui Cârlova si apoi indignat, ca vocea auctoriala din „Noi vrem pamânt“, bunul prozator Bedros Horasangian arata în „Observator cultural“ de ce, urmarind recent un remarcabil spectacol la National cu „Scrisoarea pierduta“ în viziunea lui Horatiu Malaele, a iesit totusi de la National profund dezamagit vazând si resimtind cu neplacere cum imunda scena a actualitatii rastoarna pe scena teatrului toate mizeriile zilei, întinând-o si, într-un fel, întinându-l pe însusi Caragiale într-una din capodoperele lui nemuritoare. În felul sau, Caragiale îsi iubea eroii de care în piesele, momentele si schitele lui îsi batea joc. Marele dramaturg facea vizibile – scrie cronicarul tulburat în asteptarile lui – „absurdul si mizeria vietii politice românesti“, dar, „nu de putine ori percepute cu simpatie si amuzament“, caci, dupa cum stim, Caragiale spusese despre eroii lumii lui ca „Eu va iubesc, ma!“. Lasase sa se înteleaga, anume, ca „oricâte ironii si glume ar fi facut pe seama lumii românesti, era cu sufletul alaturi de ea. Lumea lui Caragiale, în realitatea contemporaneitatii ei sau în cea transpusa în opera, era suportabila. În spectacolul lui Malaele – exclama spectatorul dezamagit – totul devine insuportabil. „Urâtul este coplesitor“, comedia devine drama si „râsul îngheata pe buze“. Efectul catastrofal al urâtei actualitati, al imaginii lumii politice românesti în halul în care a ajuns ea azi, consta asadar în deposedarea comediei de cea mai redutabila arma a ei: puterea de a ne face sa râdem. Si, într-adevar, bunul spectator din „Observator cultural“ nu mai râde, nu mai poate sa râda. „Spectacolul gândit de Malaele – la rândul lui face un admirabil Dandanache paraplegic, nu doar un abject ticalos santajist – nu mai poate atrage – scrie cronicarul – simpatia nimanui din aceasta Românie. Urâciunea copleseste, dupa ce urâtul a coplesit ceea ce numim viata. Pe scena si în viata. Viziunea monstruoasa a lui Malaele vine dintr-o realitate pe care artistul – om lucid si cu mult umor – nu are cum s-o evite“, încât, conchide el, premiera Nationalului „reitereaza spectacolul grotesc, absurd si abject consumat pe scena politica româneasca. Ceea ce consemneaza aici cronicarul, cu multa tristete si mare indignare, este o victorie zdrobitoare, inavuabila, dar o victorie: a „scenei“ politice românesti asupra scenei teatrale si comediei genialului Caragiale. Navala odioasei actualitati face sa se duca dracului „catharsis“-ul lui Aristot si efectul purificator al râsului pe care comedia lui Caragiale ar trebui sa-l smulga de pe buzele spectatorilor de duminica (pardon: de vineri!). Enumerând „atacurile“ nimicitoare pe care actualitatea le da, victorioasa, în contra comediei lui Caragiale, cronicarul cu râsul înghetat pe buze trece în revista, ca Pristanda steagurile, mizeriile zilei si odioasele ei personaje care au „jucat“ în marile diversiuni de pe scena Actualitatii: privatizarea Oltchim, lansarea noii structuri „asa-zise «de dreapta», Alianta România Dreapta“, ideologia conservatoare a unei drepte inexistente, rocadele de la DNA si Parchetul General, libertatea justitiei si alte plagiate, falsuri si diversiuni care au sfârsit învingându-l – în ochii bunului prozator si cronicar de teatru – pe I. L. Caragiale cu „Scrisoarea“ lui pierduta! Doua chestiuni rezulta din victoria ce i-a „înghetat“ cronicarului râsul pe buze: prima consta în confirmarea previziunii lui E. Lovinescu dupa care comediile domnului Caragiale vor iesi din „actualitate“ când Actualitatea se va preface (si iata: realitatea s-a prefacut în asa fel încât este incomparabila cu aceea din vremea lui Caragiale) si a doua, consecutiva, consta în onoarea pe care situatiunea astfel înteleasa le-o face protagonistilor, eroilor zilelor noastre care l-au învins pe Caragiale. Caci, între altele, este o mare onoare sa-i atribui cui atribuie cronicarul puterea de a-l face sa-i vina în minte replica unui personaj cehovian: „Aici deja nu mai este vorba de adevar si despre minciuna. Ci despre murdarie. Acea murdarie pe care Horatiu Malaele a scos-o la iveala din lumea lui Caragiale si care ne face sa ne gândim cu amar si resemnare, la replica unui personaj cehovian: «Ce urât traiti, domnilor!» Aici ne-a adus vrem sa recunoastem sau nu, presedintia lui Traian Basescu“. Ca sa spunem lucrurilor pe nume. Întrebarea pe care si-o pune un spectator, amarât nostalgic dupa catharsis-ul lui Aristot, este daca „domnii“ acestia în frunte cu cel numit exista cu adevarat si, mai mult, daca ei merita onoarea de a-i varsa, cu „diversiuni“ cu tot, în umanitatea din piesele lui Caragiale: daca „privatizarea“ evocata de cronicar poate figura ca „actul licitatiei“ în vreo comedie de-a domnului Caragiale, si daca celalalt personaj amintit are puterea, ca madlena pentru Proust, de a resuscita în mintea cronicarului amintirea personajului cehovian cu replica lui nemuritoare atunci, într-adevar, victoria de care vorbesc îi onoreaza mortal si definitiv pe „diversionisti“ si nimic nu mai e de facut când râsul îti îngheata pe buze. Dar nu, totusi nu e totul pierdut. Râsul n-a „înghetat“ pe buzele tuturor spectatorilor lui Caragiale. Mai sunt unii care râd la comediile domnului Caragiale, oricât ar fi ele de „actualizate“, chiar actualizate fortat. Un personaj care râde des si deschis cu toata gura la „Scrisoarea pierduta“ a lui Malaele este criticul literar Daniel Cristea-Enache, „spectator angajat“ în slujba conservarii râsului stârnit de nemuritoarele comedii. Un conservator al râsului. „Performanta de elasticitate si oferta de deschidere a textului caragialian“ – scrie el în acelasi „Observator cultural“ – „ramân probabil inegalate. O «comedie» de Caragiale poate fi jucata în diferite contexte socio-politice si împotriva lor, facând de fiecare data spectatorul sa râda cu lacrimi si sa gândeasca în termenii de mobilitate intelectuala ai scriitorului exilat la Berlin“. E în aceasta judecata critica cheia permanentei lui Caragiale.
Departe de a urmari o „actualizare“ fortata, ci doar schimbând si punând cu mare inteligenta accentele, nuantele, umbrele si luminile dintr-o capodopera din care niciun cuvânt, replica ori echivoc verbal si semantic nu pot fi clintite de la locul lor, viziunea lui Horatiu Malaele, fidela textului si umanitatii lumii lui Caragiale, nu-l face pe genialul dramaturg vasalul epocii si al actualitatii, ci pastrându-i catharsis-ul, adâncind caile râsului purificator îl fac sa fie vesnicul „contemporan al nostru“, mai mult si mai presus de scena actualitatii prin care, sezonier, capodoperele trec, ca si steaua lui Eminescu, pe sub ochii nostri trecatori. În umanitatea netulburata de actualitate a comediilor domnului Caragiale nu încap, n-au loc si nu pot „juca“ nicicând Diaconestii, Basestii, Popestii si Ungurenii zilelor noastre, cu partidele lor zburatoare ca aeroplanele de hârtie. Nu încap acolo nici suspiciunea, teroarea si securistii de dinainte, pe care, cu atâta abilitate si talent le strecurase în „Marea trancaneala“ regretatul, stralucitul critic Mircea Iorgulescu. Nu-s compatibili cu „lumea lui Caragiale“ nici activistii de azi, pesedistii, pedelistii si noii securisti ai „serviciilor“ manipulabili, în serviciul „madlenei“ ce i-l evoca lui Bedros Horasangian pe… Cehov: aceste încercari de a-l deranja, actualizându-l pe Caragiale ies din discutie. Spectatorul adevaratului mare dramaturg nu si-a pierdut ratiunea si pofta de a râde, eliberat de teroarea „actualitatii“. Iata cum decurg lucrurile pe scena Nationalului, în viziunea unui spectator care râde cu râsul dintotdeauna, intemporal, datorat comediilor domnului Caragiale: „Spectacolul începe greu, într-o atmosfera gorkiana; si Sala Mare, plina ochi, îsi ciuleste urechile pentru a prinde unghiul de atac al viziunii regizorale. Mircea Rusu e un Tipatescu insolit, un burtos apoplectic care se deplaseaza cu o studiata dificultate. Pristanda (jucat de Marcelo S. Cobzariu) pare din alta piesa: este un nevrotic horror si un potential tortionar. Comedie, neica… Virgil Ogasanu, în Trahanache, restabileste echilibrul în câmpul asteptarilor si comoditatilor noastre. Este El, venerabilul, cu ramolismentul perfid si ticurile sub care se ascunde cel mai bun jucator politic de pe terenul judetului. El a trecut în spectacolul lui Malaele, ca si Dandanache jucat de Malaele însusi, de „etapa“ marilor burti în care evolueaza Tipatescu, Catavencu si madam Zoe, domina bona a lui Calinescu. La cei trei avem o acumulare salbatica de capital simbolic, o lupta pe viata si pe moarte pentru mentinerea pozitiei cucerite în establishment, respectiv, fortarea intrarii în el. Secventele cu Fanica si Zoe (rostogolindu-se pe masa si aspirând la o spânzurare grotesca) sunt îngrosate inutil. În schimb, negocierile dintre grasul de la Putere si „lacomiorul“ demagog care vrea si el sunt de un efect scenic remarcabil. Mircea Rusu si Mihai Constantin se adapteaza inclusiv corporal unul la altul, Tipatescu venind cu ofertele în progresie si Catavencu respingându-le cu o sfiala de victima a împrejurarilor. Sala râde în hohote… Un Trahanache al doilea, dar deloc mai prost, ci upgradat, dupa cum se stie, cu Catavencu, este Agamemnon Dandanache, jucat memorabil de Malaele. Agamita apare într-un vehicul asemanator cu cele de ultima generatie ale Politiei Române (o roata în fata, doua în spate, triunghi din Star Trek care m-a si oprit o data pe la Buzesti si mi-a cerut actele; pai aveam actele, neicusorule, te deranz?, niti nu se putea altfel…)“. Întrerup putin citatul pentru a observa nuanta „actualizarii“ din paranteza: actualizarea se face în capul spectatorului, nu chiar pe scena, cu degetul ei vârât în ochiul spectatorului… Mai departe, scrie acest conservator al râsului, „când Malaele spune ceva, orice, râzi cum n-ai mai râs de data trecuta când l-ai vazut. Dandanache se prezinta cu o casca de automobilist vintage si, din vehicolul lui triunghiular, întelege imediat triunghiul Trahanache-Zoe-Tipatescu. Idiotul suprem al piesei, cum l-au vazut multi (cu exceptia lui Serban Cioculescu! – n.n.) e de fapt cel mai lucid interpret al realitatii în care se misca si în care lihnitii vor sa devina si ei grasi“. Iata si dispunerea, magistrala, pe scena a unei actualitati clasice, vesnice si nemuritoare, ce face inutila si redundanta orice „actualizare“: „Burtile sunt invidiabile, vazute de jos; si destul de stânjenitoare, vazute de sus. Marii combinatori si câstigatori nu au nici burdihane pe care sa le vaza cetatenii, nici scrisori de pierdut. Ei controleaza perfect dinamica sociala în care generatia urmatoare de politicieni îsi înclesteaza maxilarele si transpira în efortul de parvenire. Tipatescu este pe alocuri disperat; Catavencu, la fel. Trahanache si Dandanache, firavi si «nestiutori», slabi si «ramoliti», sunt cei mai linistiti oameni din lumea «Scrisorii pierdute». Mergeti la National sa-i vedeti“. Râsul lui Caragiale este un bun de patrimoniu. Criticul este un excelent purtator de cuvânt al conservatorilor râsului din Sala Mare. Sala plina ochi, „care îsi ciuleste urechile pentru a prinde unghiul de atac al viziunii regizorale“. Si pentru a râde. De ce nu râde si un spectator ca Bedros Horasangian? Nu pentru ca n-ar sti sa râda ci, presupun, din pricina structurii psihosomatice: spre deosebire de celalalt spectator, criticul Daniel Cristea-Enache, tip solar si stapânit de un echilibru clasic, autorul „Salii de asteptare“ si al „Parcului Ioanid“ este un tip nocturn, melancolic si anxios, care, ca si Caragiale în „Grand Hotel «Victoria Româna»“ si în alte locuri „nu pot adormi; sunt ametit, nervii iritati – simt enorm si vad monstruos“. Resimte actualitatea prin toti porii, în termenii ei tactili, cu instinctul animalului haituit de invazia insectelor nocturne si ochii „lipiti“ de obraz ce-i provoaca la Grand Hotel… cosmarul nocturn, în care un câine flamând, împresurat din toate partile, scoate un „racnet“ suprem, sparge rândurile vrajmasilor, le scapa printre picioare si fuge… Cum sa nu-ti „înghete“ râsul pe buze când privesti la o asa „actualitate“?!

P.S. La începutul splendidelor lui note de spectator, Daniel Cristea-Enache îsi aminteste ca în toamna lui 1988, „dirigintele nostru, profesorul de fizica Friedmann“ i-a dus pe elevi la „O scrisoare pierduta“ care se juca la National: „râd si acum – spune el – amintindu-mi scena listelor electorale cu Dem Radulescu jucându-l pe indimenticabilul Farfuridi: «Te joci cu puterea»“ «Ce sa fac?… Batem o depesa la Bucuresti, la Comitetul Central, la minister, la gazete, scurt si cuprinzator: Tradare! Prefectul si oamenii lui tradeaza partidul…». A spus atunci Dem Radulescu «Comitetul Central»? N-a spus?“ Da, asa a spus Dem Radulescu: „Comitetul Central“. Si eu îmi amintesc: spre deosebire de el, trecusem de mult de anii liceului, si nu-mi venea sa râd; din contra, mi-a cam „înghetat“ râsul pe buze la auzul acestei farâme de actualitate pe scena Nationalului. Am ratat, din pacate, secunda în care puteam fi un „conservator al râsului“. N-am râs nici când putin mai înainte o vazusem pe scena Teatrului Mic al lui Dinu Sararu pe geniala Leopoldina Balanuta aterizând victorios dintr-un hârzob ca dintr-un helicopter al lui Ceausescu. N-am râs nici atunci. Curând dupa aceea am aflat ca într-o scrisoare anonima – ca depesa lui Farfuridi – cineva, persoana însemnata, demascase hârzobul ca pe o parodie a helicopterului prezidential. Abia acum pot sa râd…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper