Cine ma reprezinta? Pe cine reprezint?

Laura. Ma plimb într-o seara cu ea printr-un parc din Atena. A venit de curând. Are în jur de 30 de ani. Va trai în Grecia aproape un an. Are un „internship“ la o institutie din capitala Elladei. A obtinut în acest scop o bursa, în cadrul unui proiect european pentru tineret.
Conversatia noastra este deseori întrerupta. Telefonul mobil suna cu înfrigurare. Laura schimba limbile de comunicare de la un apel la altul. O suna „prieteni“. Oameni cunoscuti prin diferite colturi de lume. Pe unde ea a umblat înca de pe când avea 16 ani. În Finlanda. În India. La Amsterdam. La Lyon. În Canada. Si mai stiu eu pe unde. Vorbeste bine engleza, franceza, spaniola. Le-a învatat din mers. Si de nevoie. Trag cu urechea. Limba de strada. Probabil fara acces la concepte. Si fara nevoia acestui acces. Comunicare în basic. Utila. Demna, în cele din urma, de tot respectul. A trait mult prin campusuri de tineret. Unde a ajuns, fiindca, îmi explica ea, la un moment dat a intrat pe aceasta „nisa“. S-a adunat cu câtiva colegi de liceu. Au avut si un profesor care i-a stimulat. Vara au plecat într-un campus de voluntari din Spania. Acolo, au cunoscut lume. Si oameni care stiau cum se întocmeste un proiect pentru fonduri europene pentru tineret. Si de-atunci o tine mereu asa. Au primit bani sa se plimbe de colo-colo. O întreb ce-a facut, ce-au facut. Una, alta. S-au adunat din diverse colturi ale planetei. Au vorbit. Au trait în grupuri, în diverse tari. Au facut cursuri de limba si de civilizatie, într-un loc si în altul. Între timp, la scurtele întoarceri în tara, a reusit sa termine o universitate particulara pe undeva. Este deci profesoara. Doar ca nu prea are de gând sa profeseze vreodata. Perspectiva de-a intra în învatamânt e departe de planurile ei de viitor. Care sunt planurile ei de viitor? Vrea sa caute alte proiecte… Sa învete alte limbi. Sa faca cunostiinta cu „alte culturi“. O întreb daca a reusit sa viziteze noul muzeu al Acropolei. Nu înca. Însa are de gând. I se pare însa scumpa intrarea. Ei, tinerii din proiectele europene, îmi explica, pe unde se duc, au banii pe sponci. Face mare echilibristica financiara, ca sa poata trai. Singurul lucru pe care si-l permit este, din când în când, sa iasa cu colegii la câte o pizza. Si la o Coca-Cola.
E o noapte frumoasa, ateniana. În lumina blânda a felinarelor din parc, observ ca în jurul ochilor i-au aparut mici riduri. Sunt vizibile mai ales când strânge pleoapele. Si pleopele si le strânge când râde. Râde mult. Râde cu „prietenii“ de la telefon. Râde în toate limbile. Ce mai faci? Cum e pe-colo? Cât mai stai? Ti-ai facut booking-ul? „Booking“-ul asta pare cuvântul care îi leaga. Mai devreme sau mai târziu, de peste tot îsi fac booking-ul.
Laura se întoarce în tara pe termene scurte. Sa-si vada parintii, daca sunt bolnavi. Sa participe la cununia vreunei prietene. Sa astepte acordarea fondurilor pentru urmatorul proiect. Ce se-ntâmpla în politica si viata sociala a României nu o prea intereseaza. Nu prea e la curent. A auzit parca de la parinti câte ceva. Ca se scumpeste întretinerea la bloc. Ca a avut loc un referendum. Se minuneaza din cale afara ca eu, plecata de aproape trei decenii, ma mai preocup de ce scrie presa din România. Se mai minuneaza si ca vorbesc înca româneste. Si ca stiu atât de multe lucruri despre românii din diaspora. „Stiti“, îmi spune la despartire, „mi-a parut bine sa va cunosc. Mie, toti cei din tara, de câte ori vorbim între noi, îmi spun ca afara trebuie sa faci orice ca sa te feresti de români“.
Ne despartim la capatul unei alei. Îmi face cu mâna. Cu mâna libera, fiindca cu cealalta îsi tine telefonul la ureche. Vorbeste cu cineva. Pe undeva. Un „prieten“. „Ti-ai facut booking-ul?“

Vasile. Tine în mâna, aproape oricând si oriunde l-ai întâlni, o trusa de scule. Trusa se prezinta ca un geamantanas elegant si masiv. E o trusa nemteasca. Vasile e foarte mândru de ea. L-a costat o avere. Dar în lumea celor cunoscatori are faima. Si-si merita numele.
Vasile are în jur de 30 de ani. Fost inginer. Fost cadru didactic la Politehnica, scurt timp, dupa ce si-a terminat facultatea. Nu merita, îmi explica. Era platit ca milogii. Nu-si putea încropi o existenta decenta. Voia sa se însoare. Sa-si faca o casa, pe un pamânt mostenit de la parinti. Asa ca a renuntat la post. A trecut Muntii Pindului, cu un grup condus de o „calauza“. Care s-a dovedit un sarlatan. Le-a luat banii. Noaptea s-au ratacit prin munti. Pe el l-a luat ameteala de sete si de foame. A dormit fara cunostinta câteva ore-n zapada. De urmarile acelui episod este si acum înspaimântat. Oare nu cumva o fi facut o complicatie la plamâni sau la rinichi, care sa-si arate mai târziu coltii?
În Grecia a gasit relativ repede de lucru. Se vedea omul priceput. Si mai ales harnic, hotarât. Si-a închiriat casa. Si-a instalat internet. Cu logodnica vorbea zilnic prin internet. A avut nevoie de mai multi bani, asa ca vara a plecat sa lucreze la o firma-n Italia. Iute la minte, vorbea acum greaca si italiana. Nu cine stie ce, atât însa cât sa se descurce. Dorea sa îsi cumpere o masina. Si-a cumparat-o dupa doi ani în care n-a avut nici o zi de concediu. Reusise sa-si puna si un ban deoparte. Putea sa înceapa constructia casei. Doar ca a aflat ca fratii îi furasera, prin avocati tocmiti si acte false, partea de mostenire. Logodnica lui, apriga, îl tinea la curent cu întreaga tarasenie. Îl atâta împotriva familiei. Oare nu vedea el ca e spoliat? Doar ca el nu a putut sa suporte una ca asta. Fratele era frate, parintii erau parinti. Cu ce drept adica venea ea sa…
S-au certat pe Messenger. Si s-au despartit.
Apoi a venit criza din Grecia. Banii pe care reusea sa-i câstige pe luna s-au împutinat. Si el nu avea rost sa mai stea la Atena. „Îmi iau trusa de scule“, mi-a spus, „si-am plecat“. „Unde?“ „Am gasit ceva. Printr-un birou de angajari prin internet. În Irlanda. Ma descurc în engleza. Nu cine stie ce, dar fac fata. Aud ca sunt multi români acolo. Dar toata lumea m-a sfatuit sa stau deoparte. În emigratie e mai bine sa te feresti de români“, îmi explica, cu o convingere nestramutata în adevarul lui.

Încerc sa-mi aduc aminte ce gândeam eu atunci când aveam 30 de ani. Ma pufneste râsul. Trebuia sa primesc un post în Bucuresti. Nu aveam sanse, fiindca nu eram membru de partid. Mi s-a propus. Am refuzat. De ce sa faci o asemenea gogomanie, mi s-a reprosat. „Fiindca partidul, asa cum se manifesta el aici si acum, nu ma reprezinta!“
Spre deosebire de generatia care ne-a urmat, am trait cu convingerea ca cineva si ceva, neaparat între granitele tarii în care venisem pe lume, trebuia „sa ne reprezinte“. Când am realizat utopia, ne-am luat lumea în cap. Stiu ca gândul cu care am plecat din România a fost sa ajung cât se poate de repede la Cafeneaua Flore de pe Saint-Germain-des-Prés. Si sa le spun acolo progresistilor francezi ca eu sunt unul dintre „reprezentantii“ intelectualitatii din Est. Si ca din punctul nostru de vedere, Sartre s-a grabit, fiind în necunostinta de cauza, când…

Aud ca, din când în când, pe undeva, printr-o tara cu multi emigranti români, se organizeaza câte un congres al diasporei. Vin din tara fel de fel de baietandri si domnisoare, cu posturi mari în aparatul de stat, care „ne reprezinta“. Nici nu înteleg prea bine cum vine asta. Ne reprezinta pe noi, cei din diaspora, în România, unde ei au functii prin diferite partide? Reprezinta România, printre noi, cei care ne zbatem în conditiile tot mai dramatice ale crizelor economice europene? „Reprezentantii“, dinspre orice parte si-ar exercita ei functia, sunt dezinvolti. Ei au tara în spate. Au salariile asigurate. Cheltuielile platite. Calatoriile, din buget. Protocolul functioneaza în floare. Ei, „reprezentantii“ de-acum, au intrat, vorba Laurei, pe o alta „nisa“. Nisa pe care cei mai multi dintre noi, din diverse motive si la diverse niveluri, se pare ca am început sa o ignoram. Daca e spre binele sau spre raul cuiva, nu reusesc sa-mi dau seama.

Comentariile sunt inchise.