Cine e Pazitoarea?

Un articol de ANDREEA COROIAN

Ana Dragu, Pazitoarea, Bistrita, Editura Charmides,  2012, 89 p.

 

E greu pentru unii poate sa asocieze o sfera semantica a pazitului cu genul feminin. E mai usor sa-ti imaginezi un pazitor decat o pazitoare, un barbat gata sa foloseasca arsenalul din dotare impotriva unui inamic decat o femeie impiedicandu-se-n fuste alergand dupa hot, mai normal sa vezi o comoara imensa sub ochi vigilent masculin decat sub unul atent la nuante, de femeie. Totusi, bistriteanca Ana Dragu tocmai asta se vrea in noul sau volum de poezii, „Pazitoarea“. Faptul nu incomodeaza insa cu nimic constructia imaginarului: caci lumea pe care poeta trebuie sa o pazeasca nu este de tipul averilor si nici inamici reali nu se intrevad la orizont – e o lume a absentei si-a amintirilor ce se asaza sub ochii musai atenti la nuante si sensibili ai femeii.
„Pazitoarea“ nu e cea care pazeste, ci aceea care priveste de sus, din perspectiva, ba chiar de dedesubt, de sub pamant – reusind, de aceea, sa surprinda laturi exceptionale in cotidanul cel mai strict. Ca un burete prin lume, absorbind vibratii ale universului dintre cele mai intim umane, poeta nu-si neaga totodata: statutul de intelectual ce-si rationalizeaza emotiile; pe cel de femeie care iubeste si se vrea iubita; ori de privitor social ce simte absente si-si doreste prezente, urmarind cu ochi critic cum oamenii se ascund de ninsoare in cea mai inalta cladire, inghesuiti pana ce planeta devine alta, „fara nici o forma de viata“.
A ta, a lumii
Tot ce este al universului exterior este si al poetei. Si invers. O data, ea este purtatoarea de lume pe umeri – „car in spate o vale cu cai, paduri adanci cu cascade si caini ce-si invelesc latratul in blana/ car luna, cerul si pe betivul satului dormind pe asfalt“ –, alteori lumea este in perfecta rezonanta cu starile poetei, intr-o comuniune pe cat de postmoderna, pe atat de romantica: „in locul umerilor/ am doua gropi in care ploua./ de cate ori iti vorbesc, afara fulgera“. Dincolo de un exterior natural care se disemineaza in interior pana la confundare, pana la imprumutarea modului de manifestare al unuia in sfera celuilalt, aspectul artificial al spatiului primeste si el atribute umane. Si nu o personificare scolareasca e identificabila in versul „patului ii e frig cu mine in el“, ci cea mai reala constiinta a existentei poetei ca veriga a unui sistem – care nu e doar ecosistem, iata, de vreme ce si obiectele au viata lor, friguri inevitabile in fata unei absente.
Mai mult decat atat, in masura in care lumea ei nu mai e doar a ei, ci, odata reunita cu lumea lui, incepe sa constituie un intreg, aceasta idee de impartasire nu se limiteaza la universul restrans al cuplului – lumea lor devine lumea tuturor: „si cand pleci/ nu ma imbolnavesc doar eu, ci tot poporul tau/ indiferent de varsta sau sex/ de parca te-am fi sarutat cu totii pe gura“. Cu alte cuvinte, ceea ce se anunta drept poezie de dragoste se transforma pe nesimtite intr-o poezie a cotidianului. Fara sa-si puna intre paranteze feminitatea, Ana Dragu priveste cotidianul prin perechile de ochi ai unei perechi – si, iubind intens o alteritate, este pregatita pentru o extindere la ceea ce numim Alteritatea. Ca si cum, invatand sa iubeasca un om, trecand prin toate etapele sentimentului, de la atingerea momentului potrivit pentru dragoste, („uite c-ai crescut mare/ nu mai ascundem cutitele pentru ca fiecare/ stie ce are de facut/ s…t adio voi, sampoane «fara lacrimi»“), la invatarea sentimentului de a iubi si de a-ti fi bine in iubire („cum trebuie sa bubuie o inima/ moarta de placere/ dupa 140 de ani de rezistenta la placere“), prin apogeu („doua fapturi usoare/ ce numai imbratisate/ ating pamantul“) si prin absente (un plural, in ciuda unui titlu de poem „singurul poem despre abstinenta“), aceasta a invatat sa iubeasca o lume. Iar iubind-o avertizat, devine Pazitoarea.
Supracalificare poetica
Modalitatea de a structura universul poetic este, de altfel, surprinsa in particularitatea ei de Radu Vancu intr-o cronica din „Euphorion“. Pusa de Vancu pe seama mai multor profesori (Gellu Naum, Mircea Ivanescu, Cristian Popescu) care, provenind din sfere diferite, ar prinde-o pe Ana Dragu de mana pentru a o aseza pe un drum sau altul, constructia uneori confuza din poezia bistritencei devine dintr-o data, in sfera pozitivului, o supracalificare livresca. Ceea ce e adevarat. Caci de o prea multa „calificare“ e de acuzat in unele puncte Ana Dragu. Dar nu de una anterioara procesului creatiei, ci, vai, de una concomitenta cu momentul scrierii. Dincolo de faptul ca referintele apar suficient de evident incat demersul lui Vancu sa nu surprinda cititorul cat de cat avizat, trimiterea la alti poeti se face pe alocuri atat de programatic la nivelul stilului si a recuzitei, incat adevarata vibratie a universului, pe care sunt convinsa inca o data ca Ana Dragu o resimte suprauman, se pierde printre jocuri de imagini si cuvinte.
Poezia care da titlul volumului, de exemplu, marseaza pe ideea unei alte inimi crescute in partea dreapta, traindu-si nasterea sub zgomotul surd al celeilalte si printr-o visceralitate a saparii canalelor noilor vene si artere, ajunge la prelingerea fierii si a stomacului pe gura si a altor interioritati ale corpului uman, pentru a sugera minunatul sentiment al pielii ca frontiera, ca invelis al unei inimi: „si pielea stravezie crapa/ ca un invelis prea intins peste inima asta de elefant/ care da trupul afara/ din mine“. Ingenioasa trimitere la experienta maternitatii (o alta inima se naste intr-un corp care are deja una si o piele crapa greu tremurand sub bataile unei alte inimi) ar fi putut reprezenta poemul daca ar fi ramas mai mult un sentiment si mai putin o constructie. Jocuri de cuvinte precum „fara ea sinimat creierul e dulce fabrica de viermi“, „un barbat latra la alt  barbat“, „e noaptea in care esti/ indeajuns de nimeni incat sa poti parea oricine“, ori „vad porumbei cum turbeaza si caini prabusindu-se cu mesaje legate de picior“ raman, din pacate, doar dovada perceptiei cu privire la nuantele limbajului, fara a sluji neaparat imaginii.
Aici, „nu“ e  „da“
Nu este si cazul uneia dintre cele mai frumos construite poezii din volum, „Nu“. Vorbind despre ceea ce se intampla obiectelor dupa moartea posesorului, cuvinte comune, dar foarte sugestive, poarta cartile in anticariat pe rafturi straine, camasile in cosul de rufe al nebunei de la colt si chiar pantofii pe ulitele unor sate de munte. Si, tot intr-o joaca a limbajului, „fotografia cu tine zambind se sufoca in adancul unui sertar/ intr-o punga legata la gura“ – o imagine atat de puternica incat, purtata cu tine, nu-ti mai vine niciodata sa pui vreo fotografie intr-o punga inchisa la gura.
Din fericire, nu stangaciile de constructie menite sa dea impresia de artificialitate raman dupa lectura plachetei, ci tocmai aceasta deosebita inclinatie spre aspecte iesite din comun ale unei lumi pline de nuante. Odata prinse toate in poezie, Ana Dragu e departe de a-si parasi lumea recreata, chiar dupa ce aceasta e inchisa de coperta ultima. Ea ramane sa vegheze ca o pazitoare de pe unul din rafturile ce adapostesc cartile anului 2012.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper