„Bayarzi de Aur“ pentru cinematografia romaneasca

Un articol de IOAN LAZAR

Ajuns la a 27-a editie, Festivalul International al Filmului Francofon, derulat, în acest an, între 28 septembrie si
5 octombrie, a facut din Namur, ca de obicei, centrul mondial al universului cinematografic francofon. România ocupa aici, de asemenea, ca de fiecare data, locul ei firesc, de invidiat chiar de catre cinematografiile francofone din epicentru, consacrate ca atare, cu mult mai multe pretentii, desigur, îndreptatite.
Suntem aici de ani si ani, ca si la Cannes. Am ramas pe pozitii nu datorita nu stiu carei conjuncturi, ci pur si simplu pentru ca unul dintre locurile noastre europene, cu siguranta, aici se plaseaza, poate mai mult decât prin alte parti. În primul rând. Îl al doilea, daca nu chiar mai întâi, cineastii nostri – regizori, actori, scenaristi, directori de imagine (de care, fie vorba între noi, cam uitam) – atrag atentia în mod special. Nu va trebui nicidecum sa-i lasam de-o parte pe producatori, mai ales pe cei câtiva, foarte înzestrati, din generatia tânara, în masura sa se orienteze eficient: de la alegerea subiectelor la montajul  mecanismului promotional, tot mai pretentios în lumea de azi. Promovarea unui nou tip de cinema social se asociaza programatic cultivarii cu simplitate a perceptiei corespunzatoare actualitatii imediate, valorificând concretetea faptului de viata.
Mai mult decât în oricare alta parte a planetariului filmic, „cinematografistii“ nostri se bucura sa observe cum europenii degusta aici parfumul rafinat al subiectelor aduse de la Bucuresti. La Namur suntem ca într-o agreabila acolada culturala de lux. Primire ca si româneasca, filme de un umanism desavârsit, receptive la dramele coplesitoare, insolvabile, din pacate, ale lumii de azi. Este de luat în seama si imensul travaliu publicistic. Nu te trezesti cu noaptea în cap, precum la Cannes, stresat de-a binelea ca nu vei prinde deadline-ul, secunda fatidica, momentul când, sala umplându-se deja, oamenii de ordine pronunta politicos, dar de nimeni doritul „Complet, madame! Complet, monsieur !“. Aici, persoanele „de paza“ sunt niste minunati tineri zâmbitori, care au si ei constrângerea, altminteri fireasca, de a te trece pe o lista si de a te ruga sa si semnezi, ca si cum nu ai prea fi tu… acela. De la pupitrul ei, de super-specialist, colega noastra, a criticilor, stie foarte bine ce are de facut. Cu o discretie exemplara, de la care ar putea lua lectii mai toti responsabilii de presa ai festivalurilor internationale, Marie-France Dupagne, absolventa de ELICIT, la ULB, critic de film, excelenta în judecatile ei succinte, pune de fiecare data ordinea trebuitoare în lucruri. Intri linistit la film, ceea ce poate fi o mare favoare. Linistit, degajat, francofil asimilat, printr-o atare atitudine amfitrionala te lasi prada povestirii cinematografice.
Pâna si amuzanta suita de reclame pare acceptabila. Prefatata intens, dar cu inspiratie si cu umor, proiectia începe, în fine. Nu înainte de a afla cine sunt autorii si chiar de a-i vedea la fata. Preludiu de care nu ai parte la marile festivaluri, unde, uneori, este imposibil sa stai fata în fata cu super-vedetele. Vizionarile pentru critici au fost în acest an mai concentrate. Nefiind înca disponibil (aflat în renovare), Cinematograful Cameo, cu salile lui multiple, a fost admirabil suplinit de Eldorado, iar publicul namurez a venit cu însufletire, în numar chiar sporit fata de alte editii. Am constatat aceasta nu doar la Eldo, ci si la Maison de Culture, si la Sala Congreselor, la Teatrul Regal, ca si în alte spatii de proiectii, tot atât de confortabile. Mai este ceva peste care nu se poate trece. Namur, asemenea altor capitale cinematografice, la rândul lor prestigioasae, nu este totusi Cannes. Desi nu beneficiaza de gigantul mecanism al celui mai mare festival de film din lume, jurnalistii prezenti aici profita, în schimb, de favoarea de a fi ceva mai „protejati“. Uneori se întâmpla ca filme pe care la Cannes le-ai ratat din lipsa de timp sa le poti vedea, în sfârsit. Dar, una peste alta, Namurul cultiva – cum preciza presedintele de onoare al festivalului, reputatul actor Olivier Gourmet –, calitatea diversitatii, vitalitatea artistica, finetea si accesibilitatea spiritului francofon. Francofonia cinematografica reprezinta un antidot la „uniformizarea galopanta“, ca sa preluam, de asta data, formula inspirata a celor doi „stâlpi“ ai sustinerii organizatorice, Nicole Gillet, delegat general, si Jean-Louis Close, presedintele festivalului, initiatorul manifestarii de pe vremea când era primarul Namur-ului. „Eclectismul si convivialitatea“, cum ne marturiseau cei doi mai sus mentionati, asigura temeiul, ca si viitorul acestui conclav cinematografic, cel mai mare din spatiul francofon si, cu siguranta, unul dintre reperele mondiale ale civilizatiei imaginii.
Am lungit introducerea de mai sus spre a marca exponentialitatea francofona a culturii cinematografice românesti, ca si integrarea ei într-un context concurential dintre cele mai exigente, prin aceasta cu atât mai de apreciat. La Namur au venit, de-a lungul timpului, cineasti români din toate generatiile, de la Dan Pita la Nae Caranfil si Radu Muntean, pâna la reprezentanti ai ultimului nou val, un Adrian Sitaru, de pilda, iar acum Radu Jude si, mergând din aproape în aproape, pâna la reprezentantul cel mai mediatizat al recentelor promotii regizorale, Paul Negoescu, fara a uita generatia în formare, abia iesita din scoala, ilustrata acum de Nicolae Constantin Tanase, cu al sau scurtmetraj „Blu“. Cinematografia româneasca se afirma dupa o metoda ce pare a-i veni ca o manusa unui asemenea festival, la rândul lui preocupat sa promoveze varietatea talentelor francofone, mereu racordate la timpul prezent.
Daca e sa pornim de la faptul ca în 2012 „Toata lumea din familia noastra“ de Radu Jude s-a situat în vârful palmaresului obtinând „Bayardul de Aur“ pentru cel mai bun film si respectiv „Bayardul de Aur“ pentru cea mai buna interpretare a unui rol masculin (Serban Pavlu), orice analiza de film nu ar avea cum sa eludeze o atare recunoastere valorica. Stim bine, de multe ori filmul cu care se deschide lista juriului impune si coordonatele valorice ale editiei respective. Coproductie româno-olandeza, acest film continua o anumita linie valorica si stilistica, sugestiva pentru noile orientari din cinematografia româneasca. O regasim în „Eu când vreau sa fluier, fluier“ de Florin Serban, în „Marti, dupa Craciun“ de Radu Muntean, în „Felicia înainte de toate“ de Melissa de Raff si Razvan Radulescu, în „Loverboy“ de Catalin Mitulescu, în „Periferic“ de Bogdan George Apetri, în „Din dragoste, cu cele mai bune intentii“ de Adrian Sitaru.  Mai toate sunt „filme de familie“, cu povesti generate de tensiunile dintre copii si parinti, dintre soti, derulate pe o textura sociala subtil desenata. Nu departe de aceasta lista se înscrie si „O luna în Thailanda“, debutul lui Paul Negoescu în lungmetraj, film introdus, la Namur, în sectiunea „Emile Cantillon“. Identificam aici o abordare oarecum tangentiala a relatiei dintre parinti si adolescenti, spre a se fixa asupra portretului colectiv al acestora din urma.
Regasim astfel monografia unei stari de spirit aduse la zi. Personajele lui Radu Jude, asa cum am vazut si la debutul cu „Cea mai fericita fata din lume“, vin cu o teribila încarcatura sufleteasca. Trecutul lor imediat rabufneste în spatiul ecranului transformat în revelatorul unei crize latente, a carei decorticare o etaleaza într-un ravasitor spectacol al sentimentelor si resentimentelor. Felicia descoperea ca desi ea câstigase o „Dacia“, fiind apoi obligata sa treaca prin purgatoriul unor constrângeri legate de promovarea unui produs, dând totul la turnarea cvasi-sufocanta a micului film publicitar, interventia si afisarea jalnica a parintilor o metamorfoza într-un perdant. La fel se întâmpla si în „Toata lumea din familia noastra“, unde tatal, Marius (patruzeci de ani, de profesie tehnician dentar), revine în fostul camin conjugal, ramas dupa divort sotiei, spre a-si lua fetita într-o excursie de câteva zile la mare. Si aici Sofia (Sofia Nicolaescu), fetita de numai cinci ani, are de asistat la o disputa împinsa la absurd între tatal ei si cealalta parte a familiei, reprezentata de mama, Otilia (Mihaela Sîrbu), prietenul acesteia, Aurel (Gabriel Spahiu), si bunica, Ita (Tamara Buciuceanu). De cealalta parte, parintii lui Marius, actionând de la distanta, toarna si ei, în felul lor, gaz peste un foc ce ia amploare. Un recital al tandemului Stela Popescu si Alexandru Arsinel (în rolurile mamei si respectiv tatalui lui Marius), o mica bijuterie de interpretare actoriceasca si un eveniment cinematografic prin reunirea lor, ca si, desigur, a Tamarei Buciuceanu, prea multa vreme absenta de pe marele ecran.
Film de interior, în care fiecare fragment de spatiu, fiecare obiect devin imagini ale reificarii sentimentelor, „Toata lumea din familia noastra“ ilustreaza superficialitatea, ca si aspectele artificiale din universul familial al unor copii din lumea de azi. Pe de alta parte, mi s-a parut un excelent film de dragoste, radiografiind disperarea unui tata rupt de copil si despartit de sotia pe care înca o iubeste, desi „demonstratia“ sa, în linii mari plauzibila, verosimila, se produce cu o patima ce-l face sa se piarda oarecum pe sine.
Cu Rodica Negrea si Dan Condurache în distributie, si „Blu“ (din Competitia internationala a scurtmetrajelor), al lui Nicolae Constantin Tanase, aduce sub lupa, într-o viziune temperata, o „stare de familie“ generata de ramânerea în pana a masinii botezate „Blu“, pe care o conduce fetita lor de la care afla cu acest prilej ca este însarcinata cu altcineva decât prietenul stiut de parinti. Tot de copii, de asta data romi dintr-un sat din nordul tarii, se ocupa si documentarul „Scoala noastra“ de Miruna Coca Cozma si Mona Nicoara. Într-un anume fel, chiar si „Après le silence, ce qui n’est pas dit n’existe pas?“, documentar de lung metraj, productie România-Franta, semnat de Vanina Vignal, reconstituie, pornind din prezent, viziunea noii generatii asupra timpului trecut, a vietii cotidiene, sociale si politice, de dinainte de 1989.
Desigur, palmaresul este cel care vorbeste si care ramâne, însa în totul participarea româneasca s-a dovedit una mai mult decât remarcabila. La Namur au fost filme si autori din spatiul cultural francofon, din Franta, Belgia, Québec, Elvetia, ca si dintr-o serie de tari africane, semnate de cineasti de prestigiu international. Dar, iata, filmul lui Radu Jude a ocupat primul loc la regie, dar si la interpretare (Serban Pavlu fiind un actor de talie mondiala, de care va trebui sa mai auzim). Prin cele doua premii consacrate filmului „Toata lumea din familia noastra“ se asigura, în primul rând, sa nu uitam, promovarea lui în Belgia, la televiziune, dar si în sali, ca si în teritoriile francofone. Aceasta conteaza la consolidarea imaginii cinematografiei românesti a carei valoare este omologata la marile festivaluri, ramânând însa insuficient cunoscuta publicului din afara, ca si – din pacate –, celui din tara.

Comentariile sunt inchise.