Africa, Africa

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Sa trecem veseli, iar daca avem motive, si bucurosi, peste vestea decernarii „Premiului Nobel pentru Pace“ Uniunii Europene. Cred ca la acordarea acestei mari onorabilitati a contat participarea Uniunii sau a unora dintre statele membre la razboiul din Afganistan sau la rasturnarea regimurilor dictatoriale din tarile arabe. Cel mai bucuros de aceasta alegere, daca ar mai fi trait, ar fi fost însusi parintele premiului, suedezul Alfred Nobel, despre care putini stiu ca a fost anarhist de dreapta sau ca foloasele descoperirii lui, dinamita, alimenteaza de un secol fondurile premiului. Fonduri care, sa facem precizarea, nu au fost niciodata risipite pe încurajarea, de exemplu, a eforturilor unor personalitati sau organizatii pentru asigurarea pacii sociale. Asa încât ratiunea pentru recompensarea Uniunii Europene ar putea fi înteleasa, daca nu abuzez, ca acceptare a ideii ca pacea poate fi cucerita si prin razboi. Nu neaparat prezervata.
Sa vedem ce se mai întâmpla însa dincolo de Europa.
Francofonii nu se mai regasesc în aceleasi idealuri
În capitala Republicii Democrate Congo (Zairul de altadata), între 11-14 octombrie, s-a  întrunit cel de-al XIV-lea sommet al Francofoniei. Tinerea reuniunii la Kinshasa a stat sub semnul întrebarii mai toata vara din cauza razboiului fratricid din R.D. Congo si a entorselor la democratie produse de seful statului, Joseph Kabila, cu totul jenante pentru statele ne-africane francofone, mai ales pentru Franta. Nu au functionat niciodata prea bine mecanismele de cooperare în Francofonie. În numele spolierii din timpul colonialismului, africanii au pretins întotdeauna ca metropolele au numai datorii, iar acestea, la rândul lor, au constatat ca nici un efort nu este suficient de mare pentru stârpirea coruptiei din fostele colonii. Astfel încât emanciparea si dezvoltarea statelor africane s-au lovit mai mereu de obstacole ridicate când de o parte, când de alta. „Africa africanilor“, a afirmat presedintele François Hollande într-un discurs tinut în Adunarea Nationala a Senegalului ocazionat de o escala în drum spre Kinshasa. Luati-va soarta în mâini, adica. Presedintele Frantei a reluat teza la sommet-ul Francofoniei, dar mesajul lui a fost primit cu destule suspiciuni de africani, treziti de la o vreme într-o organizatie care se îndeparteaza de misiunea ei de altadata. Printr-o extensie progresiva, Francofonia grupeaza astazi 76 de state, 56 dintre acestea au statut de membri plini, alte 20, de observatori. Din scopul originar fondator nu a ramas mare lucru. Spre nemultumirea fostelor colonii franceze africane, organizatia si-a deschis portile unor state carora (din interese nu neaparat concordante ale membrilor fondatori) le-a fost suficient sa-si declare vointa de a folosi limba franceza si de a respecta valorile universale pentru a adera la organizatie. Imaginati-va cât de usor au devenit astfel francofoni albanezii, armenii, austriecii, bulgarii, cipriotii, croatii, grecii, ungurii, macedonenii, muntenegrenii, georgienii, sârbii, uzbecii, ucrainenii si alti câtiva. Procesul de extensie îsi are curiozitatile lui. În timp ce state în care doar interpretii de franceza cunosc limba lui Molière adera la Francofonie, ponderea statelor africane în care franceza este limba oficiala sau unica în sistemul de învatamânt, în cultura si în stiinta se dilueaza. Legatura acestor state cu Franta-mama se subrezeste, iar, daca îmi este îngaduita observatia, ultimul sommet al Francofoniei confirma aceasta tendinta. Se va vedea mai târziu în beneficiul cui. Suferintele Francofoniei nu mai vin de mult de la rabaturile care se fac pentru comunitatea de limba, ci, cu mult mai important, de la diferentele de viziuni privind scopurile organizatiei. „Prioritatile de azi ale Francofoniei“, a spus Hollande, „trebuie sa fie democratia, drepturile omului, respectarea libertatii de opinie, afirmarea (dreptului) ca orice fiinta umana sa poata sa-si aleaga  conducatorii… Francofonia trebuie sa contribuie la reglementarea crizelor“. Africanii spun ca au facut suficiente progrese pe aceasta cale, într-un timp scurt, de câteva decenii numai; progrese pe care Franta le-a facut în doua secole. Ceea ce îi contrazice sunt razboaiele care nu se mai termina, coruptia si pasii mici pe drumul democratiei. Chiar în timpul sommet-ului, doua razboaie interne, unul în tara gazda, R.D. Congo, altul în Mali, fac zilnic victime. În Declaratia finala a sommet-ului se cere încetarea lor imediata si restabilirea ordinii. Tot în acest document, francofonii îsi exprima sprijinul pentru mai buna reprezentare a statelor africane în organizatiile internationale. „Sa fie oferit statelor africane locul care li se cuvine în Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite“, iar „în G-20 sa li se acorde doua locuri“. Revendicarile sunt mai vechi. În G-20 singurul stat african admis este Africa de Sud. Declaratia recunoaste rolul crescând al statelor africane în lume: „Africa este din nou în perioada de crestere economica. Ea reprezinta viitorul Francofoniei gratie dinamismului tineretii sale si potentialului imens de care dispune“.
Francafrica
Relatiile Frantei cu statele africane au beneficiat de aproape patru decenii de o structura institutionalizata de consultari numita „Francafrica“. Putini cunosc acest substantiv propriu. Francafrica nu defineste o tara sau un continent, ci este, daca as putea spune asa, un substantiv politic. Este un forum creat în 1973, în cadrul caruia presedintele Frantei si omologii lui africani se întâlnesc din doi în doi ani si stabilesc strategii de cooperare. Ca si Francofonia, Francafrica a avut evolutia ei, la reuniuni participând astazi toate statele africane, precum si reprezentanti ai Uniunii Europene, ai Organizatiei Francofoniei, ai Organizatiei Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura, ai Comisiei Uniunii Africane si ai Bancii Mondiale. Cu toate acestea, se pare ca aceastã structura de consultare începe sa oboseasca. Deschiderea spre organizatiile cu potential creditor a fost un act inteligent, dar nu suficient, al Parisului de a trece o parte din povara pe umerii altora. La Dakar, Hollande a anuntat sfârsitul politicii de pâna acum duse de Paris în interiorul Francafricii: „Nu am venit în Africa pentru a impune un exemplu, nici pentru a da lectii de morala. Timpul Francafricii este revolut: exista Franta, exista Africa, exista parteneriat între Franta si Africa, cu relatii bazate pe respect, claritate si solidaritate“ (sursa: AFP).
Mali si efectul pervers al revolutiilor arabe
Primavara araba a deschis calea intrarii în scena a fundamentalistilor islamici. „Fratii musulmani“ au luat puterea în Egipt, iar ramificatiile lor regionale îsi extind influenta si pretentiile pe o arie mult mai mare decât au crezut chiar si cei mai optimisti islamici. Doua treimi din Mali este astazi sub controlul tuaregilor fundamentalisti  din gruparea Al Qaida a Magrebului Islamic-AQMI, o filiala a faimoasei retele teroriste înfiintate de raposatul Bin Laden. De sase luni, tuaregii, ajutati de înca doua mici grupari, tortureaza populatia maliana, distrug monumentele ne-islamice, stau pe picior de razboi si, în buna traditie a terorismului, iau ostatici pentru a-i folosi la nevoie drept  scuturi umane sau piese de schimb. Pâna acum, noua europeni, dintre care sase francezi, au fost sechestrati si se afla în mâinile lor. Neputincioase în fata violentei acestora, autoritatile maliene si ale statelor vecine au cerut ONU si, mai ales, Frantei, în numele responsabilitatii ei de fosta metropola, sa intervina militar pentru restabilirea ordinii. Desi este nevoita sa manifeste prudenta pentru a-si putea conserva sansele de salvare a ostaticilor francezi, Parisul a reactionat pozitiv si a cerut statelor africane sa dea dovada de solidaritate. Franta a initiat o rezolutie în Consiliul de Securitate, aprobata în unanimitate, prin care statele din Vestul Africii sunt autorizate sa întocmeasca, în termen de 45 de zile, un plan de actiune a unei forte africane capabile sa intervina în nordul republicii Mali. La Kinshasa, presedintele Hollande a declarat ca tara sa va sprijini punerea în aplicare a rezolutiei „prin acordare de sprijin material si logistic“, dar nu va trimite soldati în operatiuni militare. Declaratia lui a stârnit ostilitatea AQMI, care a amenintat în stilul inconfundabil al teroristilor: „Hollande este de acum în pericol, el a deschis poarta infernului pentru ostaticii francezi; suntem pregatiti pentru orice eventualitate“ (sursa A.F.P.).  Sa speram ca cele 45 de zile prevazute de rezolutia Consiliului de Securitate vor fi suficiente pentru anihilarea acestor grupari, iar conflictul din Mali sa se sfârseasca cu bine.
O problema cu adevarat de revazut
Tensiunile se acumuleaza pe continentul african. Dupa cum se vede, cordonul ombilical care leaga fostele  colonii de metropole nu a fost înca taiat. În timpul vizitei din Senegal, François Hollande a vizitat Casa sclavilor din insula Gorée. Aflata în largul apelor la numai câtiva zeci de metri de Dakar, aceasta mica insula, astazi obiectiv turistico-politic, este vizitata si de oaspetii înalti. Motivul: ea gazduieste un modest muzeu al începuturilor colonialismului. Cu doua secole în urma,  Gorée a devenit primul târg de sclavi. De oameni, adica. Europenii selectionau exemplarele cele mai viguroase si apte de munca si le duceau pe o cale fara de întoarcere. În ultimul deceniu, în Franta au aparut dezbateri în privinta naturii, rolului si consecintele colonialismului. Un vârf al acestora a fost atins în timpul razmeritelor din 2005 din cartierele marginase ale Parisului, ai caror protagonisti erau, în principal, descendentii sclavilor de ieri si ai emigratiei economice din coloniile magrebiene. Un prim dosar al acestor dezbateri a fost realizat, tot în 2005, de revista „Nouvel Observateur“ si se intitula „Pozitiv pentru unii, criminal pentru altii. Colonialismul de la un adevar la altul“. Nu întâmplator dezbaterea s-a suprapus cu o interventie pentru modificarea Legii educatiei nationale prin care dreapta urmarea introducerea unui articol privind „rolul pozitiv al prezentei franceze (în tinuturile) de peste mari“. Stânga a contraatacat cerând sa fie recunoscut faptul ca razmeritele de la periferia Parisului erau „o consecinta a naturii profunde a Frantei care perpetua colonialismul de altadata pe propriul ei teritoriu“. Cel care a sesizat pericolul unor astfel de interpretari a fost un profesor, Jean-Marc Ayrault, azi prim-ministru al Frantei. El a avut atunci vorbe aspre atât pentru exagerarile dreptei, cât si pentru cele ale stângii, pe care le-a socotit „rationamente stupide, reductibile si periculoase“. Socialistii francezi din rândul carora provenea si Ayrault au propus o formulare înteleapta în legea educatiei: necesitatea de „a fi predata în scoli perioada colonialismului“. Ceea ce lasa loc pentru mai multa chibzuinta. Trecutul, când este apasator, este greu de asumat. Hollande, la Dakar, sugereaza o noua perspectiva a raporturilor istorice ale Frantei cu fostele sale colonii din Africa atunci când spune ca timpul Francafricii este revolut.

Comentariile sunt inchise.