Un sangeros razboi cu autorul, care, pana la urma, n-a mai avut loc

Un articol de LAURENTIU MALOMFALEAN

Liviu Antonesei, Victimele inocente si colaterale ale unui sângeros razboi cu Rusia. Unsprezece povestiri, Polirom (Ego. Proza), sIasit, 2012, 224 p.

 

„În literatura pe care o scriu, totul este real, totul este imaginar, totul este fantasmatic, ele se amesteca, iar imaginatia, ca si celelalte dimensiuni amintite se auto-limiteaza cât este nevoie pentru a se armoniza. Daca procesul merge, iese un text (…) bun. Daca textul e prost, e clar ca mecanismul s-a blocat undeva, ca motorul a fost gripat.“ (Liviu Antonesei, interviu realizat de Andra Rotaru: http://www.agentiadecarte.ro/2012/05/nu-exista-distinctii-esentiale-intre-diferitele-dimensiuni-ale-realitatii/, accesat pe 27 august 2012).
Prezentate pe situl editurii-mama cu sentimentul ca „preocuparea majora ce leaga textele si creeaza tematica întregului volum este aceea a confruntarii cu propriul destin, la o vârsta la care îti constientizezi nu doar maturitatea, ci si calea ei fireasca spre batrânete“, lasându-mi deoparte convingerea, din pacate nu generala, umana, flagranta, ca îmbatrânirea nu e deloc fireasca doar pentru ca ni se întâmpla tuturor, as avea cam aceeasi remarca în ce priveste fatala grija vadita de aceste „Victime inocente…“. Nu cred ca Liviu Antonesei crede în destin, dupa cum nu vad o preocupare majora comuna celor unsprezece povestiri. În fond, vorbim de niste proze scurte, nu despre altceva. Mignone, dar si minimaliste. Sau, poate, preluând jargonul auctorial, des fausses maigres?
Din tinutul secuiesc
pe tarâmul femeiesc
Fie ca sunt rezultantele unui joc textualist cu realitatea, fie ca fac drumul invers, închipuind ludic un de-a v-ati ascunselea realist cu textul, fiecare dintre piesele cartii pare un mic eseu despre te miri unde si ce. Registrele sar de la socioreportaj la confesiune tragicomica sau cvasiparabola, generând un puzzle de întors pe toate fetele, numai bun ca lectura de hiperconsum. Încât ultimul volum semnat Liviu Antonesei se citeste – pentru ca e scris la fel – dintr-o suflare. Lejer, indecis, indecidabil, dar de „o indecizie reala, nu (…) jucata“, ce vine sa traseze niste finaluri deschise pe care titlurile povestirilor, mai degraba de capitole dintr-un roman lacunar, le anunta cumva de fiecare data.
Prin urmare, „Într-un sat din secuime, icoana Maicii Domnului a început deodata sa vorbeasca“, dupa cum singur spune pastorul indigen, tulburat în limba româna. Dublu motiv de mirare pentru sociologul naratorial, a carui mai mult decât neaosa tulburare se manifesta la rându-i plenar când ajunge la fata chipului sfânt, auzind vopseaua vorbind româneste; ba mai mult, intrusul fuge, direct la „gara din Sfântu Gheorghe. Înainte de prânz eram în tren. Nu catre casa, ci spre Bucuresti – era primul care venea si pleca. În asemenea împrejurari, întotdeauna este cautat un vinovat si, dupa cum am învatat nu atât din experienta, cât scum altfel? – n.m., L.M.t mai degraba din lecturi, nu numai ca este cautat un tap ispasitor – dar mereu este gasit“. Apoi, devenit revelionard într-un polis cosmopolit („Ocolul Cracoviei într-o singura noapte, laolalta cu incredibila si banala poveste de dragoste a unui turist yankeu“), prozatorul observa un barbat amorezat pe nepusa masa de-o chelnerita, catalogând împreuna cu partenera sa diferitele si variatele deznodaminte posibile; fragmentul va fi  completat în a doua jumatate a volumului prin „Ce cauta neamtul în Polonia?“, ocazie pentru Liviu Antonesei de-a ne da lectii gastronomice de generozitate, nu doar de bun-gust în scriitura.
Mai departe, în „A doua marturie a Mariei, cealalta Marie“, se recurge la stravechiul truc al manuscrisului gasit, mai exact la un caiet cu însemnarile unei foste narcisiace – altfel spus, întoarcerea pactului fictional, mascat în pact autobiografic. Fericitul posesor al notitelor ne ofera un portret robot al ipocriziei feminine (deloc misogin, de altfel), ce observa ca, spre deosebire de prostul congener, pentru specia numita femeie, dragostea fizica precede dragostea cu D mare sau mai stiu eu de care. Firesc, probabil, autorul aseaza în imediata continuare a cartii „Ziua în care a început sa moara tata“, cel mai acut personal text, la care se prea poate ca însusi Liviu Antonesei sa tina prea mult, având în vedere legitimarea sa de catre tata, ca rezultat al citirii unor bucati eseistice pornind de la propozitia „Toti oamenii sunt muritori“: „Da, Liviu, cred ca ai încurcat-o, esti scriitor“, adevarata formula de binecuvântare paterna, de sustinere mai favorabila decât tot talentul si tratatele de inspiratie.
Caldura mare
Poate cam pripit ale(a)s(a) ca titlu de volum (de un spectaculos comercial oricum debarasabil, desi ciuntit), „Victimele inocente si colaterale ale unui sîngeros razboi cu Rusia care pîna la urma nu a mai avut loc“, surprinde modul în care istoria mare, cu tavalugul si nerabdarea sa proverbiala, navaleste în istoria mica dintr-o vacanta de vara, când un copil devine comandant al unei armate încropite peste noapte, hotarât sa nu-si lase cartierul sub sinele acelorasi tancuri ce invadasera Cehoslovacia. În plus, aducând putin cu stilul si atmosfera din „Mendebilul“ cartarescian, povestirea se naste involuntar ca o rememorare cauzata madlenic de o carte postala din 1968, ivita dupa moartea mamei; de fapt, naratorul o gaseste împreuna cu doua plicuri datate 1989, lasându-l pe lectorul neavizat sa saliveze dupa înca o microrelatare a unui hipersaturat eveniment macroistoric, pe care, din fericire, Liviu Antonesei se multumeste sa-l treaca rapid cu vederea.
Peste ani, ca si cum ar fi desprinse dintr-un jurnal de vacanta cretana, „O  dimineata foarte buna pentru un drum spre plaja“ nu e nimic altceva decât un drum printre posibile personaje: „daca as fi un scriitor de romane politiste, (…) i-as da cinci euro omului de la receptie si as afla datele de baza ale personajelor, as pune apoi un microfon undeva la masa lor si le-as asculta conversatia, dar (…) nu sunt autor de romane politiste“; iar „Neasteptata aparitie a lui Poseidon pe insula lui Zeus“, cu alte cuvinte a unui preot sexagenar cu fizic neptunic, se apropie de un ecumenism gratuit si facil – demascata „hierofanie“ fiind o posibila contrapondere la un alt „slujitor al lui Hristos“, cel din prima povestire.
Mai departe, „Nefericita aventura a prietenului meu Adam Leon, profesor, literat, fotograf si martir“, în razboi surdo-mut cu sotia din cauza unei nimfomane. Bineînteles, Liviu Antonesei nu poate pierde prilejul sa intervina cu teorii literare si deconventionalizari metatextuale, care, de la un punct, nu fac decât sa produca lehamite: „Povestea destul de greu, cu pauze si reveniri, cu precizari dupa alte pasaje de poveste, asa ca voi încerca sa rezum, pe cât posibil, incredibila sa întâmplare dintr-o frumoasa dimineata de sfârsit de primavara. Ceea ce în viata e dezlânat, lacunar, repetitiv, bâlbâit nu poate ramâne la fel în literatura, pentru ca risti sa fii acuzat de critici de lipsa coerentei. Desi, la urma urmei, nu despre literatura este vorba aici, ci despre încercarea de a ajuta un prieten ajuns la grea încercare“. Daca vrem cu adevarat literatura, o vom gasi cu asupra de masura în caricatural-grotescul „Un presedinte oarecare“ – deci tipic – autosuspendat în urma unui miros (de cadavru, sa-i spunem) pe care-l exhala din toti porii. Daca vrem altceva, nici literatura, nici subversiune, putem citi tot, pâna la capat, ca niste buni lectori specializati. În ultima povestire din volum, „Raport despre doua cupluri smulse realitatii, însotit de un comentariu vag, imprecis, privind realitatea ca atare“, personaj-narator-autorul se documenteaza la strand, eventual pentru viitoarea carte.
„Victimele inocente…“ ale lui Liviu Antonesei: niste oameni fotografiati în noaptea dintre ani, treziti din somn ca într-un vis odorific, sau dati pe mâna detectivilor pentru a se dovedi mai reali decât fanteziile, fantasmele si presupunerile unui prozator ce declara la tot pasul ca, macar pentru el, cel putin, toata literatura e realista si autobiografica, din simplul motiv ca, nu-i asa, visele si dorintele ne sunt la fel de întâmplate precum faptele sau vorbele, daca nu cumva ne dorim viata sau ne traim visele. Chiar e necesar un scriitor bun pentru concluzia asta? Probabil ca da.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper