Structura si ruptura

Un articol de GABRIELA DAIANU

Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, editia a II-a, Pitesti, Editura Paralela 45, 2011, 254 p.

 

„Poetica postmodernismului“, volum publicat prima data in 1998, reprezinta o versiune adaugita a „Varstelor romanului“ (Editura Eminescu, 1992). Intentiile ar consta in alcatuirea unei carti menite sa sistematizeze evolutia genului romanesc, din secolul al XVII-lea pana in contemporaneitate. Dintr-o istorie teoretiza(n)ta a unui gen literar, exegeza devine un indreptar poetic al postmodernismului si se abate mai degraba pe urmele poststructuralismului.
Valva in jurul postmodernismului a izbucnit in anii ’70, cand nume ca Irving Howe si Harry Levin anunta declinul rationalismului iluminist, plasand postmodernismul sub semnul decadentei culturale, in opozitie cu ceea ce Susan Sontag, Leslie Fiedler sau Ihab Hassan numesc un adevarat proces de evolutie. Este vizibila, inca de la inceput, o oarecare tendinta polarizanta, de care se foloseste Liviu Petrescu in argumentatie; ea va fi predilecta pe tot parcursul demersului teoretic. Atat modernismul, cat si postmodernismul sunt considerate, pe linia lui Foucault, categorii epistemice, seturi de legitati care nu apartin discursurilor particulare, ci instituie o ordine gnoseologica. Autorul volumului analizat se declara in favoarea interpretarii postmodernismului in termenii rupturii fata de modernism. Chiar daca emerge din acesta, se impune ca o epistema diferita: modelul pluralitatii versus modelul totalitatii.
Competitia paradigmelor
Primul capitol, intitulat „Coiful Minervei“, urmareste modul in care nasterea si crepusculul culturii de tip stiintific s-au repercutat asupra literaturii, in general, si asupra romanului, in particular. Gandirea moderna timpurie – senzualista, interesata de progres si schimb, de o lume construita, dupa cum va afirma Auguste Comte in secolul al XIX-lea, pe o temelie a faptelor concrete si a realului – se situeaza in raspar cu rationalismul cartezian. „Indubitabilitatea absoluta“ si ideile innascute sunt inlocuite cu adevarurile confirmate de experienta nemijlocita. Modelul stiintific rezultat in urma epurarii cogito-ului cartezian va intemeia ceea ce Lyotard numea „metanaratiune“, un discurs de legitimare a propriei teleologii. Povestea spusa de primul modernism „se confunda cu marea naratiune despre emanciparea umanitatii prin cunoastere“ (p. 24). Poetica romanului din aceasta perioada se afla in deplina concordanta cu imperativele epistemologice ale epocii. In acest sens, Wayne
C. Booth identifica, in „The Rhetoric of Fiction“, trei reguli stricte ale noului cod poetic: regula impasibilitatii, a neutralitatii si a impartialitatii. Ele aveau rolul de a tine departe opera literara de abisul subiectivitatii, postuland intamplarea, banalul si detasarea drept directiile majore ale efortului artistic. In toate cele mentionate rezida „cea dintai mare «reforma» a romanului European“ (p. 50), care va fi imediat destabilizata, incepand chiar cu cel de-al doilea modernism. Romancierii noii paradigme vor combate rigiditatea eului impersonal ce putea doar sa inregistreze exteriorul, lipsa de fantezie si afinitatea pentru literatura documentara (p. 45).
„In orizontul misterului“, compartimentul secund al cartii, continua aceste idei, fara a aduce prea mult in discutie cazul postmodernismului anuntat in titlu. Astfel, aflam ca modernismul tarziu se revendica din „dezavuarea modelului deterministic“, intocmai pentru a cauta spontaneitatea si „specificitatea viului“ (p. 52). Partizanii lui vor aspira catre structuri totalizatoare, operand nu cu datele gandirii logice obisnuite, ci chiar cu cele „paralogice“ (Lyotard). Includerea in constructia epica a metafizicii, miticului si a ezoterismelor de tot felul va face ca romanul celui de-al doilea modernism sa devina „heraldul unui nou model al cunoasterii, chemat a da seama de marile mistere si de nesfarsita complexitate a lumii“ (p. 77).
Codul modernist se va subordona ireversibil raportului dintre subiectivitatea umana si „cvasi-transcendentaliile“ foucaultiene (munca, viata si limbajul), iar tendintele culturale diverse isi vor pune amprenta asupra scriiturii. Perspectiva narativa clasica, de tip demiurgic, „ce respingea cu toata fermitatea ideea unui «orizont individual» al constiintei“
(p. 83) va fi pusa in umbra de punctul de vedere al naratorului care este si personaj. Relatarile subiective, bergsonianul video, autoscopia, pluriperspectivismul, descinderea in sertarele memoriei vor panorama intocmai complexitatea vietii sufletesti. Resurectia psihanalizei va orienta atentia romancierilor asupra acelor „continuturi sufletesti care nu ajung sa capete expresie, ramanand intr-un stadiu inform si haotic“ (p. 89); in plan stilistic, tehnica monologului interior ori fluxul constiintei vor deveni dominante. Fragmentarea identitara a actantilor si fragmentarea narativa merg mana in mana in paradigma romanesca a modernismului tarziu. In plus, criza limbajului (acut dezbatuta, printre altii, de Proust si Nietzsche), dezgustul fata de filistinismul burghez si fata de credinta lor ca arta e un fenomen de productie ii va determina pe autori sa construiasca personaje capabile de restabilirea relatiilor omului si a literaturii cu Viata. In aceasta parte a studiului, Liviu Petrescu face bogate referinte la romane romanesti sau din alte literaturi, tocmai pentru a-si consolida ipotezele. Exemplele din Gide, Proust, Woolf, Camil Petrescu, Eliade, Octav Sulutiu, Fantaneru, Titus Popovici, Ivasiuc sunt reprezentative si edificatoare.
Cateva problematizari
In capitolul al treilea, „Lira lui Orfeu“, prinde contur motivatia ce se ascunde in spatele studiului. Criticul va problematiza (in sfarsit!) postmodernismul, va evidentia relatia acestuia cu poststructuralismul, incercand sa identifice si sa explice elementele noii episteme. Paradigma postmoderna este caracterizata prin termeni ai rupturii: disolutie, delegitimare, dezagregare, erodare – atat a vechiului model de gandire, cat si a tuturor ierarhiilor cunoasterii. In planul teoriei, poststructuralismul (si deconstructivismul) anunta abolirea centrului ce facuse obiectul structuralismului si proclama, prin Jacques Derrida, „jocul liber al semnificantilor“. Articolul profetic al acestuia, „La structure, le signe et le jeu dans le discours des sciences humaines“ instaureaza suprematia rupturii in dauna structurii. Roland Barthes va proclama moartea scriitorului (écrivain) si inlocuirea lui cu scriptorul (écrivant). Totodata, opera ii va lasa locul textualitatii, tocmai datorita pluralitatii pe care o instituie. Concluzia trasa de Liviu Petrescu surprinde in nuce vocatia de-totalizanta a postmodernismului: „Daca modernismul flutura stindardul caracterului esentialmente articulat al operei de arta, postmodernismul va promova, dimpotriva, o dezarticulare de tip schizofrenic“ (p. 135). Fragmentarismul, antimimetismul, polimorfismul, „aparitia unei poetici a tranzitivitatii si a auto-reflexivitatii discursului literar“ (p. 152) fundamenteaza romanul postmodern. „Punerea in abis a enuntarii“ (in terminologia lui Lucien Dällenbach) – implicand punerea in evidenta a procesului de creatie in interiorul creatiei insesi – este intens exploatata de creatorii postmodernitatii. Poate cea mai importanta inovatie adusa de teoreticienii poststructuralisti este acea „metafizica a absentei“ din care se intrupeaza semiologia lui Derrida. Urmand modelul acestora, si scriitorii vor refuza orice forma de pre-existenta a cuvintelor, sensurilor si lucrurilor in raport cu limbajul (se stie ca, pentru autorul „Diseminarii“, semnul are caracter inaugural), performand o „literatura a tacerii“, aflata sub pecetea intranzitivitatii. Mircea Nedelciu, prin „Tratament fabulatoriu“, Norman Manea, prin „Plicul“, sau Paul Georgescu, prin „Mai mult ca perfectul“, sunt autorii romani care, potrivit lui Liviu Petrescu, tradeaza afinitati cu modelul deconstructivist.
La baza tacerii poate sta, deopotriva, criza sensului pe care o denuntasera initiatorii ontologiei neantului (Max Stirner, Nietzsche, Feuerbach) si pe care postmodernii o gasesc extrem de actuala. Disolutia semnului la nivel textual va avea ca efecte entropia, „reducerea treptata a mobilitatii de ansamblu a sistemului“ (p. 168). Dupa cum semnaleaza un alt teoretician, Jean-Louis Baudry, relatia de paternitate autor-text se inverseaza; textul nu mai este proprietatea unui subiect, ci isi creeaza singur autorul. Toate miscarile de iesire de sub suzeranitatea unui centru trimit la diseminarea lui Derrida: in setea de miscare a lucrurilor catre un altul, se produce o dispersie, „un proces ce se refuza totalizarii“.
Pe langa cativa autori mentionati anterior, reprezentantii Scolii de la Targoviste si optzecistii (mai ales pentru proza scurta) sunt cei care intemeiaza un postmodernism romanesc. Descoperirea unei noi autenticitati (Ion Bogdan Lefter, Alexandru Musina, Gheorghe Craciun), a unui nou umanism (ceea ce Calin Vlasie a numit „psiheism“) si atitudinea nonmimetica sunt prerogativele creatiilor acestora.
„Poetica postmodernismului“ nu este un studiu recomandat celor interesati exclusiv de cel mai recent curent cultural de amploare la nivel global. Primele doua capitole ale cartii, desi au ideile bine sintetizate, pot plictisi si supara prin faptul ca mai mult amagesc cititorul. Intrarea in postmodernitate – prilejuita de capitolul al treilea – va construi mai curand o poetica a poststructuralismului (daca exista asa ceva) decat una a postmodernismului. Paradoxal, cel mai bine articulate si la subiect secvente sunt prefata si concluziile. Totodata, situarea postmodernismului in raport de ruptura ireconciliabila cu modernismul nu este tocmai un punct forte al volumului. Plasandu-le in paradigme radical distincte, Liviu Petrescu se foloseste de opozitiile binare, adica exact de acel lucru pe care poststructuralistii il detestau la predecesorii lor, structuralistii.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper