Sasa Pana: multiplicarea unei carti

Un articol de GEORGE NEAGOE

Sasa Pana, Prezentari, editie îngrijita de Vladimir Pana si Ion Pop, cuvânt înainte de Ion Pop, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2012, 274 p.

 

O editie are impact daca îndeplineste doua conditii. Una este intrinseca. Tine de calitatile scrierilor incluse. Cealalta este auxiliara. Se refera la dibacia filologica a îngrijitorilor. În proportie covârsitoare, valoarea unei munci de acest gen provine din iscusinta aparatului care gestioneaza textul. Astfel, pazirea amanuntelor (corectitudinea informatiilor), trecuta la periferia cercetarilor de G. Calinescu în „Tehnica criticii si istoriei literare“, se dovedeste indispensabila. Altminteri, opera nu beneficiaza de toate atuurile necesare congruentei între litera si spirit. Editarea presupune, înainte de orice, disputa asupra maruntisurilor. Absenta lor diminueaza eleganta si autoritatea.
Recuperari, tovarasii, expertize
Din pacate, recenta restituire a primei lucrari de sinteza a fenomenului avangardist românesc se remarca exclusiv prin însemnatatea eseurilor. Proiectate sa apara la Editura Fundatia Regala pentru Literatura si Arta (1947 sau 1948), „Prezentarile“ elaborate de Sasa Pana n-au mai fost publicate din pricina abdicarii lui Mihai I si, în consecinta, a desfiintarii forurilor patronate de Casa de Hohenzollern-Sigmaringen. De altfel, de la predarea dactilogramei, pâna la primirea planselor tipografice, au trecut mai bine de douasprezece luni, perioada în care anumite institutii au fost confiscate si transformate în unelte ale stângii totalitare. Lamuriri aduce Vladimir Pana, fiul prozopoetului: „Numai ca, în octombrie 1948, când se petrec acestea, în urma evenimentului stiut de la finele anului precedent, Fundatia regala nu mai exista, iar noii factori de decizie îsi ascutisera vigilenta si considerau nepublicabile texte laudative despre «decadentii» Apollinaire sau Tristan Tzara ori despre Kafka sau Claude Sernet, în pofida concesiilor initial facute de autor. Asa încât el îsi broseaza spalturile returnate, rezultând o carte într-un singur exemplar, ce are un aspect neobisnuit: îngusta si foarte înalta“ (p. 14).
Asadar, dupa 30 decembrie 1947, oficialitatile comuniste încetasera sa-i priveasca pe avangardisti drept aliati, drept prototipuri ale revolutionarismului, ale progresului, ale „umanismului“ de tip bolsevic sau ale antifascismului în cel de-al Doilea Razboi Mondial. În ciuda inserarii câtorva fragmente legate de conspiratiile împotriva ocupatiei germane din Franta, la care a participat Tristan Tzara („El a fost delegatul Comitetului National al Scriitorilor Rezistentei pentru Sud-Vest, apoi presedinte al Centrului Intelectualilor din Miscarea de Rezistenta si delegat al Scriitorilor Rezistentei pe lânga Statul Major al Rezistentei“, p. 105) sau la (re)desteptarea subita a constiintei pacifiste si socialiste în Ilarie Voronca („A luptat pentru libertatea omului, (sic!) acest mare îndragostit de oameni“, p. 136), medalioanele nu s-au pliat pe politica marxist-leninista. În plus, culegerea continea si trimiteri la publicatii interzise. Cenzura s-ar fi sesizat la vederea citarii unui articol din „Revista Fundatiilor Regale“ („Tristan Tzara“, p. 93). Propaganda interzicea raspândirea faptului ca, pâna la instaurarea republicii, tara fusese o monarhie, repetând ca înainte existase asa-zisul „regim burghezo-mosieresc“. Pasajul era susceptibil de eliminare, si pentru ca îl mentiona pe Serban Cioculescu, autorul materialului, caruia i se restrictionase dreptul semnatura.
Ne confruntam cu o situatie aproape exceptionala, de vreme ce, dupa 65 de ani de la predarea dactilogramei, suntem pusi în fata volumului, completat cu sase „Anexe“ si cu o „Addenda“. S-ar fi putut pierde în arhiva Editurii de Stat pentru Literatura si Arta. Alte lucrari programate concomitent au ramas îngropate în maldare de hârtii. Prin urmare, bucuria recuperarii este pe deplin întemeiata. Înca o data, pasiunea lui Sasa Pana pentru colectionarea efemeridelor s-a demonstrat prolifica în si pentru posteritate. Fabricarea volumului în propria locuinta nu reprezenta un act de narcisism. Urma, cu ironie amara, preceptele avangardismului veritabil. Opera se concretizase. Ramânea sa se contureze momentul potrivit raspândirii, asa cum s-a petrecut cu „Antologia literaturii române de avangarda“ (1969). Medicul-scriitor îsi dadea seama ca nu cantitatea conteaza, ci îndeplinirea minimala a obiectivului: pastrarea amintirii despre o epoca dominata de abuzuri, de suprimare a culturii, de îndoctrinare masiva, de reexaminare a discursului stângist, de renuntare la unii dintre „tovarasii de drum“. În contextul epurarilor ideologice, „Prezentarile“ ar fi ramas anacronice. Precum G. Calinescu în acei ani, Sasa Pana a crezut ca va reusi sa salveze ceva din autonomia opiniilor, daca se va devota rigorilor comuniste. Or, si critica estetica, si biografia insurgentei literare interbelice au cedat o data cu monarhia, deoarece ambii promotori erau suspectati de oportunism.
Acum, când multiplicarea colectiei lui Sasa Pana s-a realizat, suntem îndrituiti sa apreciem ca „Prezentarile“ anticipeaza fericit memorialistica din „Nascut în ’02“. Suplimentar, observam ca poetul se recomanda în postura celui mai avizat expert de atunci al suprarealismului. Lecturile întreprinse contrabalanseaza verdictele negative furnizate de G. Calinescu. Departajarea de restul contemporanilor nu se revendica doar de la un gust superior în materie. Contribuie decisiv atât apartenenta la grupul discutat (citim parerile unui insider), cât si consultarea unor lucrari de ultima ora. Sub raportul surselor, al interpretarilor, al datelor de istorie literara, Sasa Pana devine imbatabil. Este cel dintâi care ofera monografii esentializate, valide pâna azi, despre B. Fundoianu, Claude Sernet, Tristan Tzara si Ilarie Voronca. Ca si în alte ocazii, scriitorul îsi confirma blazonul de îndrumator cultural. Ca sa se impuna, are la îndemâna atât limbajul impresionist si impresionant, capabil sa fixeze un autor printr-o formulare împlinita („Fundoianu se arata generatiei care sugea înca laptele covasit semanatorist un informat si îndraznet explorator al tinuturilor interzise spiritelor obisnuite“, p. 53), cât si adevarul factologic „Mentionam ca materialul trimis poarta uneori semnatura Ernest Cosma. Acest Ernest al actului de botez îl va descompune si aduna în Sernet“ (p. 144). Sa punem la socoteala si foarte bunele cunostinte de limba franceza, care îi permit sa devoaleze, de pilda, relatiile între macropoemul „Ulise“ (Ilarie Voronca) si poezia inaugurala „Zone“ din volumul „Alcools“ (Apollinaire).
Deficiente editoriale
Calitatea editiei scade din pricina deficientelor editoriale. Senzatia este de abrambureala general(izata). Ceea ce nu i-ar fi convenit deloc militarului de cariera, care le-ar fi ordonat tuturor celor implicati în supravegherea tiparirii sa ia pozitia de drepti. Principala problema a textului consta în împacarea normei lingvistice dintre 1938 si 1946, cu norma academica de azi si cu norma deprinsa de poet, cea din urma devenind factor stilistic obligatoriu: „Transcrierea textelor s-a facut conform normelor ortografice noi, legiferate de Academia Romîna (sic!), cu exceptia folosirii generalizate a literei „î“, cu care Sasa Pana si-a scris toata opera, marturisindu-si în mod expres aceasta optiune; urma, în acest sens, scoala lingvistica ieseana a lui Al. Philippide“ (p. 17). Sunt de acord cu mentinerea vointei grafice a autorului. Ea face parte din coloratura caracteristica operei. Ne-am obisnuit cu aceasta constrângere din scrisorile expediate lui Geo Bogza, cuprinse în „Epistolar avangardist“ (Editura Tracus Arte, 2012). Apelul la „â“ ar denatura. În schimb, nu înteleg de ce în Cuvântul înainte si în „Nota asupra editiei“, Ion Pop si respectiv Vladimir Pana îmbratiseaza doua unitati divergente. Îl conserva pe „â“ în toate cuvintele, mai putin, asa cum am sesizat, în termenii care tin de numele poporului si al tarii (Ion Pop: „poetul romîn“, p. 9; „Ilarie Voronca, protagonist al miscarii romînesti de avangarda“, p. 11).
O chestiune care suscita alte controverse este conservarea unor forme iesite din uz la un punct, dar corecte în timpul redactarii („actibild“, „contimporan“, „incoherent“ sau „turburator“). Trebuia analizat daca Sasa Pana le-a mentinut pâna la sfârsitul vietii sau a aderat la schimbarile ulterioare. Aceeasi examinare o suscita „cutropire“ (p. 103, 114) si „furoncul“ (p. 115), neconsemnate de Vladimir Pana în „Nota…“. Alte lipsuri îsi au cauza în neactualizarea neologismelor englezesti („interview“, p. 139 si „block“, p. 215). Operatia se impunea. O încurcatura rezulta si din nerespectarea numerotarii notelor de subsol (de la 1 la n) propuse de eseist. Ca atare, ne trezim cu urmatoarea confuzie referitoare la o contributie semnata de Tristan Tzara: „Rostita la Bucuresti, la 4 decemvrie 1946, intitulata, «Avangarda literara si Rezistenta franceza», care a aparut în revista «Orizont» (III, 3 din februarie 1946) si în extras sub titlul dela (sic!) nota 31“ (p. 105, subsol). Las deoparte adoptarea formei aglutinate a conjunctiei compuse „de la“ si întreb numai unde întâlnim nota 31. Nicaieri. A fost substituita de nota 1 de la p. 100-101, unde se mentioneaza interventia întemeietorului DADA („Suprarealismul si epoca de dupa razboi“). Înca nu s-au terminat gafele! Fiindca asistam si la cenzurarea unor fraze din articolul „Vladimir Maiacovschi“ (p. 47, 48, 49), socotite de Vladimir Pana „formulari parazitare“ (p. 15). O editie credibila nu trunchiaza, nu omite. S-ar fi cuvenit ca autocenzura prin adaos a scriitorului sa fie semnalata printr-o nota a editorilor. Poate ca afectiunea filiala a anulat acribia.
Poate ca s-au manifestat temeri generate de o eventuala judecata aspra aruncata asupra scriitorului. Dar eliminarea greselilor paterne le-a sporit pe cele editoriale. Asa ca, la 110 ani de la nasterea fondatorului gazetei „unu“, dispunem de un volum care necesita multiple corijari. Noroc cu vocatia incontestabila a lui Sasa Pana, care asigura jumatate din conditiile de reusita.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper