„Samsara“ – nastere, moarte si renastere

Un articol de CARMEN FIRAN

Mai stim sa privim un apus de soare, un copac îndoit de vânt, cerul înstelat deasupra noastra? Ne mai putem bucura de armonia, diversitatea, frumusetea si subtilitatea naturii? Suntem constienti de pretul civilizatiei si de impactul erei tehnologice si competitive asupra mintii si sufletului? Avem rabdarea si linistea sa meditam, sa ne cunoastem pe noi însine, si avem curiozitatea de a-i cunoaste pe altii? Ne pasa? Cât stim despre discrepantele lumii în care traim, despre zonele aflate în pericol sau ravasite de dezastre? Încotro mergem? De unde venim si spre ce ne îndreptam?… Si întrebarile ar putea continua dupa vizionarea acestui film fara cuvinte, dar care îti vorbeste mult timp dupa ce ai parasit sala. Îti vorbeste despre miracolul vietii, despre disparitie si renastere, despre ciclul existentei, animism si impermanenta,  despre lumina, întuneric si flacara reaprinsa din cenusa. „Samsara“, cuvânt de origine sanscrita, exprima roata vietii în permanenta miscare, transformarea si devenirea, iar filmul cu acest titlu reflecta toate acestea la o scara estetica de exceptie.
Am asteptat cu mare curiozitate proiectia filmului în New York*, la aproape un an de la premiera absoluta care a avut loc la Festivalul de film de la Toronto, în toamna lui 2011, fiind o mare admiratoare a altor doua productii rezultate din colaborarea dintre regizorul Ron Fricke si producatorul Mark Magidson, documentarele non-verbale de arta care explorau interconectarea, sensul timpului si transcendenta: „Chronos“ (1985), câstigatorul Marelui Premiu la primul Festival International „Omnimax de la Paris“ (1987), si Baraka (1992), rasplatit la multe festivaluri de film, inclusiv cu Premiul internatioanl al criticii (FIPRESCI) pentru cea mai buna pelicula la Festivalul Mondial al Filmului de la Montreal si nominalizat de A.C.E. pentru cel mai bun montaj documentar.
Exista un rost al întâmplarii si un sens al coincidentelor, o chimie a întâlnirilor dintre artisti care au pasiuni si viziuni comune si care se stimuleaza reciproc în realizarea unui proiect. Cum este si întâlnirea dintre regizorul si operatorul Ron Fricke si producatorul Mark Magidson, amândoi posedati de pasiunea pentru documentarul de arta, pentru insolit si diversitate, pentru forta de impresionare a imaginii de exceptie, a expresiei naturii si manifestarilor umane, în cautarea esentei existentei si sensului devenirii.
În peisajul productiilor independente de film, Mark Magidson a avut curajul de a opta pentru pelicule epice de mare complexitate si inovatie. Formatia sa tehnica este dublata de cultura si o natura artistica sensibila, el însusi fiind  inovator, designer industrial, fotograf, muzician, un renascentist care se implica la toate nivele într-o productie cinematografica, de la scenariu la montaj, de la alegerea muzicii la management, de la concept la detalii tehnice. În peste 20 de ani, Mark Magidson si-a dus echipele de filmare în peste 50 de tari în cautare de imagini unice si semnificative care sa ilustreze la cea mai mare cota viziunea realizatorilor despre lume si sa transmita ideile cu maxima emotie.
La premiera avuta în august la Walter Read Theater din cadrul Lincoln Center, dupa vizionare, cei doi protagonisti au avut o întâlnire cu publicul, în care au vorbit despre alegerea locatiilor si dificultatile de a obtine permisiunea de a filma în zone greu accesibile ori restrictive, despre provocari si situatii particulare ivite în cele 25 de tari pe 5 continente unde au avut loc filmarile timp de 5 ani, despre originalitatea scenariului, „o meditatie ghidata despre nastere, moarte si renastere“, cum îl numea Ron Fricke, despre optiunea de a filma în 70mm (PANAVISION Super70), ori despre selectia muzicii, si ea o forma de meditatie zen ori transcendentala, compusa special pentru imagini de Michael Stearns, Lisa Gerrard si Marcello De Francisci. „Îmi place ca filmul vorbeste limbi individuale într-un mod universal, doar prin imagine si muzica, fara sa fie nevoie de traducere…Cred ca la un anumit nivel vrem sa simtim o legatura puternica între noi si sa împartasim experienta vietii dincolo de aceste bariere“, spunea Mark Magidson.
Dincolo de triumful vizual si de performanta fotografica a imaginii, „Samsara“ are multe nivele artistice si ofera câte ceva pentru orice tip de spectator. Si fiecare spectator este liber sa înteleaga ce vrea, ce simte, în afara oricarui mesaj explicit, de orice natura. Puterea de impresionare este maxima, iar imaginea si muzica sunt un spectacol fabulos per se. Ar putea fi privit ca un travellogue: poti face înconjurul lumii calatorind prin imagini de o frumusete dramatica în cele mai puternice spatii si culturi. Jocul de lumini si umbre, între rasarit si apus, între  noapte si zi, între nastere si moarte, însoteste aceasta calatorie deopotriva spirituala si carnala, cu buna pricepere a contrapunerii, cu buna masura, echilibru si armonie.  Este si un film de arta, si o cronica senzoriala a timpului în care traim, si o sinteza a diversitatii lumii cu ale ei contradictii, diferente si fracturi de civilizatie.
Cronicarul A.O. Scott îl considera un film „grandios si vibrant“, în cronica elogioasa facuta în New York Times, „o invitatie sa privesti cu atentie lasând în suspensie interpretarile“, iar Katie Walsh scria simplu în „The Playlist“: „Uluitor. Diferit de orice veti vedea vreodata. Coplesitor la nivel vizual. Cu adevarat o experienta cinematografica speciala.“

De la linistea unei mânastiri din Tibet, ori de la dansul delicatelor dansatoare din Bali, esti aruncat în New Orleansul devastat de uraganul Katrina, ori  în gropile de gunoi de la periferia metropolelor sud-americane bântuite de saracie.  Din câmpurile verzi presarate cu temple din Bagan, Myanmar, ajungi în cascadele maiestuoase Epupa din Angola, pe vârful munteleui St. Michel la ora mareei în flux, ori în Canionul Arcurilor din Utah unde lumina se scurge la apus peste stânci de un rosu incendiar care treptat devin cenusii pe masura ce întunericul acopera lumina, ca într-o „panorama poetica“, cum a fost definit filmul de catre  Elliot Kotek, (Beyond Cinema).
Nu doar minunile naturale sunt prezente în acest film, ci si traditii, obiceiuri, specificitati culturale din zone diverse ale globului. Imagini cu ritualuri de botez în Brazilia si de înmormântare în tari din Africa (unde mortii sunt asezati în sicrie confectionate în forma de arme), evrei hasidici rugându-se la marele Zid din Ierusalim, pelerini musulmani înconjurând Kaaba din Mecca (o filmare  panoramica unica!), sunt intercalate cu aspecte mai putin stiute, ca adunarile uriase de detinuti în Filipine care exerseaza într-un tablou de o coerenta incredibila a miscarilor, ori cu demonstratia disciplinei si fortei de concentrare a grupurilor de studenti în arte martiale, ori cu dansatoarele Zeitei cu 1000 de mâini în Beijing.
Realizatorii merg si pe alte cai ale nasterii, distrugerii si renasterii inspirate de samsara, în locuri fierbinti ale globului, unele extravagante în arhitectura ca Dubai ori spectaculoase ca Tokio, altele macinate de violenta în Africa; esti purtat  în fabrici de arme si la parade militare marsaluind robotic, dar si în familii de americani conservatori care îsi etaleaza cu mândrie colectia de pusti; patrunzi în industria producatorilor si traficantilor de sex în Thailanda, în interiorul structurilor ingineresti din Japonia sau Los Angeles, sau în mecanismului industrial si manufacturier ori în abatoarele din China… si peste toate îngheata lacrima unei gheise îmbatrânita la doar 25 de ani! Filmul impresioneaza, are forta si sa înduioseze, si sa îngrozeasca, sa trezeasca deopotriva împacare si revolta.
Pe cât suntem de competitivi, pe atât suntem de standardizati în aceasta era digitala, sugereaza alaturarea a doi frati japonezi, unul dintre ei doar un android  cu reflexe umane. Dar probabil cea mai neasteptata scena a filmului este cea creata de Olivier De Sagazan. Un functionar oarecare, în costum si cravata, asezat la biroul lui cu fata aparent calma, îsi iese deodata din minti. O alta fata, salbatica si necontrolata, violenta si disperata iese la lumina. Partea întunecata? Pretul standardizarii sau umanitatea în pericol de dezumanizare? Alienarea? De aici, filmul ar fi putut-o lua în orice directie…
Remarcabile în acest film sunt portretele, stop-cadruri intentionate, în care privirile aparent împietrite transmit ceva. Ce? Spectatorul e lasat din nou sa aleaga ceea ce-i convine sau i se potriveste. Cei doi protagonisti mi-au marturisit în interviul pe care l-am avut cu ei în seara premierei, ca cei filmati erau rugati sa nu clipeasca. De paca clipitul  ar fi o cortina care ne-ar putea ascunde ceva. Poate esentialul. Expresia multor chipuri oprite în timp par sa iasa din ecran si sa se ia dupa tine. Un sentiment puternic si nelinislitor.
Cum as sintetiza lectia si sentimentul oarecum melancolic cu care am plecat din sala dupa vizionare? Suntem copiii alesi ai pamântului, acest loc minunat, cu toate ale lui, dar unde toate sunt trecatoare. Sper ca filmul sa fie distribuit si în România. Ca sa folosesc un cliseu, dupa atâtea lucruri neconvetionale descrise prin „Samsara“, it’s a must see.

 

Nota:
*) „Samsara“. Regia: Ron Fricke. Producator: Mark Magidson.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper