Sa vezi si sa nu crezi!

Am lucrat multi ani alaturi de un profesor american de culoare, într-o tara occidentala. De la el stiu urmatoarea poveste: fata lui, la terminarea facultatii, a participat în cadrul ministerului învatamântului la o selectie pentru acordarea de burse. Era un an în care un contract între tari permitea  tinerilor cu rezultate excelente o supracalificare în Japonia. Si fata colegului meu a luat testul. Familia a fost chemata la minister împreuna cu candidata, pentru a primi felicitarile de rigoare. Si, povesteste profesorul Thomson, „asta a fost cea mai dureroasa zi pe care am trait-o vreodata“.
„Adica ce vorbe sunt astea?“, îl întreb derutata.
„M-au plimbat, spune, ca pe o maimuta dintr-un birou în altul. În fiecare încapere se manifesta, admirativ, chipurile, aceeasi surpriza. Doar ca nu ne bateau pe umeri, sa ne spuna milosi: ei, vedeti ca se poate?“
„Nu-nteleg nimic“, îl opresc.
„Nici nu poti sa-ntelegi. Fiindca nu esti în cauza. Avem un nume european. Ne vine probabil de la proprietarul mosiei pe care a lucrat una dintre strabunicele mele negrese. Fiindca legea în America cerea ca orice copil de culoare nascut pe pamântul unui proprietar de sclavi sa fie înregistrat cu numele acelui proprietar. Asa ca ma cheama Thomson. Fata mea s-a nascut în America. Când am venit noi în Europa avea sapte ani. Scoala a început-o si a terminat-o aici. O cheama Maryleen. Maryleen Thomson. Selectia pentru Japonia s-a facut pe baza de dosar. Si când sa fie felicitati câstigatorii… s-a vazut ca sunt negri!“

Aceasta poveste mi-a spus-o profesorul Thomson acum câtiva ani, în Europa de vest. Fiindca eram amândoi sociologi, am încercat sa demontam mecanismul. Sa întelegem surpriza functionarilor de la minister, sa întelegem durerea celor pentru care ziua s-ar fi cuvenit sa fie de mare bucurie. Ne-am oprit la felul în care se transmiteau felicitarile. La modul cum se punea problema. De aici venea raul. Viciul era la baza rationamentului, care presupunea ca dreptul la pozitii de vârf este prestabilit. El le patrunsese oamenilor în subconstient. Comisia de la minister care felicita candidata nu avea nici o vina când îsi manifesta surpriza vazându-i culoarea pielii. Ca sa atenueze starea de soc faceau  o a doua gafa, se aratau prosteste entuziasti.
Cred ca de aici ne vine slabiciunea, de la suprasolicitare. Nu odata mi s-a întâmplat si mie sa ma port cu mai multa bunavointa decât o cerea situatia, tocmai pentru a nu fi interpretata gresit. Odata, într-un tren dintre Paris si Bruxelles a intrat în compartiment si s-a asezat în fata mea o negresa splendida, îmbracata într-un costum traditional dintr-o tara africana. M-am uitat la ea îndelung si m-a luat gura pe dinainte: „Sunteti o femeie foarte frumoasa“, i-am spus. S-a întristat si si-a aruncat privirea pe geam. „Nu va simtiti cu nimic datoare, mi-a replicat la un moment dat. Daca nu as fi africana, nu mi-ati fi spus-o“.
Si tot printre gafele din bunavointa: eram într-un loc public, cu un prieten din Israel. În fata noastra s-au asezat trei arabi tineri. „De unde sunteti?“, ne-au întrebat, asa cum se întreaba turistii între ei. L-am vazut pe prietenul meu ca se fâstâceste. „Sunt din Israel, a spus prididit, dar sa stiti ca eu sunt pentru crearea statului palestinian“. Nu mintea cu nimic. Era, prapaditul, membru activ, de zeci de ani, în miscarea „Peace now“. Om de o constiinta exemplara. Felul cum a spus-o însa si felul cum a fost receptat sunau jignitor. Adica, spunea contextul, se presupune firesc ca palestinienii nu au o tara, dar eu sunt pentru ca ei sa aiba. Spusa lui pornea de la cea mai buna intentie. Mecanismul de gândire era însa vicios. Ceea ce se presupunea ca normal, se întarea fara rost.

Nu întâmplator mi-am adus aminte de toate aceste lucruri. Citind în presa româneasca din diaspora (si, parca, într-o notita de consemnare si în presa din tara), un articol întitulat: „Fiu de badante ia nota maxima la Bac in Italia“.
Am realizat cu acest prilej ca viciul de gândire nici macar nu este italienesc, ci adus din tara. Suna parca foarte româneste sa evaluezi un om dupa meseria pe care o are taica-sau. Profesoarei lui, Nicolina Amici, directoarea liceului din Tivoli unde Cosmin a luat bacul cu 100 de puncte din 100, nici prin cap nu i-ar trece asa ceva. Ea spune ca examenul a fost greu. Si mai spune ca baiatul asta, Cosmin Marius Motoi, „este mândria noastra“.
O felicit pe doamna al carei fiu este. L-a crescut cu simtul responsabilitatii, ceea ce dovedeste ca dânsa face cu mult succes cea mai grea meserie din lume, meseria de parinte.
Din spusele lui Cosmin reusesc sa-mi fac o imagine despre mediul familial. Ca recompensa pentru marele lui succes, mama nu i-a cumparat camasi de firma, ci i-a dat bani sa faca o excursie la Budapesta. Copilul asta, daca îi citesti cu atentie interviul, a avut niste ani grei. A plecat din tara în 2008, fara sa stie limba italiana. Dar învatase la gimnaziul din Tamaseni, o localitate de lânga Roman, ce înseamna rigoarea muncii intelectuale. „Am stiut sa-mi organizez timpul“, spune Cosmin. Si mai spune ca a stiut ca fara sa învete nu poate obtine nimic. N-a plecat deci în strainatate sa joace turca. Stia exact de ce pleaca. Si s-a comportat ca atare. L-au ajutat cei din jur. Mama si bunica, prima plecata la munca în Italia. L-a mai ajutat si o fosta profesoara din Blaj, Gabriela Anusca. S-a creat deci un cerc în jurul lui, un cerc de oameni la fel de destupati la minte, care stiau ce înseamna sa-ti depasesti conditia într-o tara straina. „Un om organizat“, spune despre Cosmin profesoara. În vacante era chelner si dadea meditatii. Si colegilor lui de clasa le dadea meditatii în timpul anului, povesteste directoarea italianca, Nicolina Amici.
Cosmin Marius Motoi se înscrie în toamna la Universitatea „La Sapientia“ din Roma. Vrea sa studieze sistemul bancar si pietele financiare. Îi doresc sa termine aceste studii cu aceleasi rezultate exceptionale. Îi doresc mamei lui, badanta care a stiut sa insufle fiului ei ambitia intelectuala, sa se bucure de omul responsabil pe care a reusit sa-l creasca. Le doresc colegilor lui din Tivoli sa-i ridice statuie de baiat bun ce este, asa cum glumeau într-o zi ca ar dori sa faca. Nu-mi doresc sa citesc peste cinci ani un articol cu un titlu „Fiu de badante, printre expertii financiari ai lumii“. Sa ma scuze autorul articolului, altfel bine scris si bogat în informatii, dar un asemenea titlu dovedeste gândire provinciala. Si nesiguranta, neîncredere în noi însine. (Cum ar suna un articol cu titlul: „Einstein, fiu de… a decoperit teoria relativitatii?“). Ba, poate, daca ar fi sa-l citez pe profesorul Thomson despre care vorbeam mai sus, el dovedeste pozitia nefericita a celui care te bate pe umeri si-ti spune milos: „Ei, vezi ca se poate?“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper