Povara erorilor

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Fericitii nostri analisti, locatari ai canalelor de televiziune, carora li s-au alaturat temporar nefericitii opozitiei de azi abia iesiti de la putere, ne bombardeaza zilnic cu banalitatea ca vara politica româneasca a fost bulversata de erori. În interpretarea lor, acestea tin de schimbarea presedintilor Camerelor si de initierea referendumului pentru demiterea presedintelui, miscari care ar fi îngrijorat Europa. Când Bruxelles-ul a avut chef sa ia în considerare si explicatiile oficiale, nu doar dosarul pregatit de eurodeputatii români de dreapta, a aparut o modificare de discurs. Norocul îl pun, cu rezerve, pe seama faptului ca dl Barroso si-a adus aminte de întelepciunea cu care Seneca cerea sa se faca o judecata dreapta: auditur et altera pars. Comisia Europeana a acceptat sottovoce ca schimbarea nu a încalcat regulile democratiei, dar ca iuteala cu care s-a produs nu este sanatoasa. Aceasta este cu adevarat o eroare dar nu a Bucurestiului ci a Bruxelles-ului. Democratia nu are viteze, nu se masoara în secunde daca o parcurgi pe 100 de metri. La noi, ca sa ramânem pe terenul sportului, democratia a devenit o proba de anduranta, ca maratonul, în care efortul de rezistenta al românilor abia daca este luat în considerare. Dupa doua decenii de democratie reprezentativa, politica ne umileste, ca popor,  exact ca în vremea din urma a dictaturii lui Ceausescu.
Nu încape nici o îndoiala ca vara politica din România a fost rascolita de erori. Schimbarea unui presedinte de Camera, care numara voturile în Parlament ca Pristanda steagurile puse la Primarie, nu este o eroare. Considerarea ca inoportuna a demiterii unui presedinte caruia dizgratia propriului popor nu-i rascoleste secretiile umilintei, ci îi stârneste satisfactii pentru victorii de mahala, este cinica. Necazurile noastre vin, însa, din alta parte, dintr-un adevar apasator. Acela ca nu avem oameni de stat care sa gaseasca, pe plan intern, antidotul abandonului intereselor tarii si, pe plan extern, forta de a evita  turbulentele în care intram ciclic. Nu avem înca oamenii care sa fi înteles corect importanta cruciala a României pentru Europa. Ca sa ofer un reper, amintesc opinia lui Grigore Gafencu care scria, în 1954, ca ,,România e cheia Europei rasaritene si de miazanoapte. Cine tine aceasta cheie si o întrebuinteaza pentru a-si întinde împaratia poate patrunde în Balcani coborând spre strâmtori sau urca Dunarea în sus, pâna în inima Europei“ (,,Situatia internationala a României sub ocupatia sovietica dupa zece ani“). Daca este folosit cu întelepciune si diplomatie, acest statut ne permite sa nu acceptam chemarea la ordine. Schimbarile din mai, de exemplu, puteam sa le explicam de la Bucuresti si, daca era necesar, aduceam un plus de informatii în proxima reuniune a Consiliului Europei. Ne scuteam, astfel, sa ne procopsim cu cele 11 porunci ale dlui Barroso. Demnitatea acestei  pozitii o impuneau interesele de stat cu atât mai mult cu cât, entuziasti, românii aprobasera aderarea la Uniunea Europeana si, odata cu aceasta, transferul unor prerogative de suveranitate nationala. Dar ambitiosul pretendent la presedintie a tinut sa arate ca este mai democrat decât dl Barroso. Si, din pacate, tânarul nostru prim-ministru, din lipsa de experienta, a acceptat sa duca la Bruxelles acest mesaj perfect inutil. Aceasta este o eroare majora. Avem si noi una, cea a neimplicarii serioase în politica. Platim scump indiferenta pe care am manifestat-o, prin atitudinea de non-combat, la fraudele electorale din 2004 si 2008, la politizarea justitiei, la eludarile repetate, în 2012, ale spiritului legii de catre Curtea Constitutionala si la concursul politiei dat dezordinii în stat în toti cei 23 de ani de la rasturnarea regimului comunist. Toate acestea sunt suma lipsei de reactie adecvata la jaful economic instalat odata cu marea privatizare pentru care a insistat atât de atletic Comisia si alte instante europene. Pentru ,,reformele“ socotite necesare privatizarii, Comisia a impus viteza maxima, fara sa evalueze consecintele. A reactionat abia când coruptia adusa de privatizare nu a mai fost de suportat, dar era prea târziu. Sa spunem deschis: nici pâna azi, în evaluarea acestui fenomen devastator, instantele europene nu au fost dispuse sa ia în calcul propriile lor beneficii. Când vor fi analizate serios cauzele si conditiile privatizarii în România se va constata ca interesele strainilor nu au avut nici urma de neprihanire.
Acum sa ne oprim ceva mai aplicat la schimbarile de pe scena politica româneasca. Nervozitatea stârnita la Berlin fata de acestea nu are nimic de-a face cu aspiratiile românilor, ci cu jocurile de putere în Europa. Când doamnei Merkel întâlnirile cu presedintele român îi stârneau haz, nimeni nu avea cel mai mic motiv sa creada ca, în Bundestag, cancelara aprinsese candela grijii pentru soarta democratiei în România. De îndata ce au venit la putere socialistii în Franta, atitudinea s-a schimbat brusc. Spectrul pierderii dreptei în Europa se arata si la Bucuresti. Si asa s-a ajuns sa se considere ca presedintele român, care îsi gasea cu greu un loc pâna si în fotografiile de grup ale europenilor, trebuia salvat. Desi, în final, s-a acceptat ca schimbarile din mai nu au pus în pericol democratia în România, condamnarea lor nu a încetat la Berlin si la Bruxelles. Frisoanele trebuie puse în legatura cu stradania de a fi evitat efectul bulgarelui de zapada pe care îl pot avea schimbarile de la Paris. Perspectivele alegerilor din Germania sunt în plina evaluare. Lor li se adauga reala slabire a fortelor de dreapta în Italia, Spania si Portugalia, criza fara leac a Greciei si stânjenitoarea situatie în care a intrat democratia în  Ungaria, Olanda, Finlanda, Belgia unde dreapta, ca sa guverneze, recurge la sprijinul extremistilor. România mai lipsea din acest tablou! Pe acest fond, desi reconsiderata constitutionalitatea lor, schimbarile din tara noastra nu au putut fi acceptate fara rezerve. De aici si nervozitatea dlui Barroso.
Si acum, sa proiectam dintr-un alt unghi, o alta lumina asupra întâmplarilor prin care a trecut Bucurestiul. Perspectiva  reintrarii României în zona de interese a unei Frante socialiste nu a fost vazuta cu ochi buni la Bruxelles si din alte motive, altele decât cele ale dreptei europene. Acestea vor fi aflate când vom cunoaste continutul ,,discutiilor“ Barroso-Ponta. Dl Barroso nu este obligat sa ne spuna ce s-a întâmplat, desi marturisirea lui, daca s-ar produce, i-ar face serviciul unui bun democrat. Dar tânarul nostru prim-ministru are fata de istorie aceasta datorie. Poate ca unii dintre noi au rabdare sa-i astepte memoriile promise cu un zâmbet strengaresc. Multi nu mai avem timp. De aceea, sunt îndreptatit sa consider ca nu trebuia sa se întoarca la Bucuresti cu cele 11 porunci numai pentru a-i demonstra domnului Barroso ca, de dragul democratiei, putem accepta orice conditie. Aceasta slabiciune a devenit pârghie în mâinile comisarului general pe care a folosit-o cu panas dictatorial pentru a-si sprijini familia politica din România. Aici este eroarea cea mai grava a dlui Barroso. Domnia sa nu a fost ales sef al Comisiei ca om politic. Din functia pe care o are nu trebuie sa se îngrijoreze când o schimbare de guvernare într-un stat membru nu convine familiei politice din care provine. Grija domniei sale este pentru respectarea regulilor democratiei iar în România, s-a convins pâna la urma, acestea au fost respectate. Doamna Merkel, da, are o îndreptatire sa se lupte pentru interesele dreptei pentru ca a venit la putere în numele ideologiei de dreapta. Eroarea domniei sale este în alta parte: nu ne convinge ca poate depasi alergia istorica germana fata de români.
Si acum, o alta observatie legata strâns de tratamentul României pe plan european. Cât timp Franta era la dreapta, Bucurestiul a fost ignorat sau chiar tratat cu dispret. Revedeti scena când Sarkozy îi refuza o lamurire presedintelui român ridicând mâna într-un gest folosit pentru subalterni. Sosirea socialistilor la putere pe malul Senei schimba lucrurile. Perspectiva reintrarii României în orbita unei Frante socialiste, ca ,,partener ocrotit“, nu putea fi agreata de actuala dreapta europeana. Ea aminteste de initiativele de tipul celei luate de Mitterrand care a readus ,,mica sora latina“, prin Francofonie, în zona de influenta preponderenta a Parisului.
Ce pacat ca tânarul nostru prim-ministru, politician modern si pragmatic, nu a uzat de întelepciunea cu care Gafencu  intuia statutul tarii noastre. Daca s-ar fi folosit de drepturile conferite de importanta, puterea si situarea la Gurile Dunarii a României, el ar fi putut sa o tempereze chiar si pe doamna Merkel. Concluzia la care sunt obligat: decontarea tuturor erorilor de mai sus se va face exclusiv pe seama românilor. Aceasta este povara pe care va trebui sa o ducem înca un timp.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper