Naghib Mahfuz. Alegorie si realism

Un articol de RODICA GRIGORE

Naghib Mahfuz, Baietii de pe strada noastra, traducere, prefata si note de Nicolae Dobrisan, Editura Polirom, 2010.

 

„… însa oamenii au ramas neclintiti în fata tiraniei
si au gasit refugiu în rabdare.“
(Naghib Mahfuz)

Atunci când scriitorului egiptean Naghib Mahfuz (1911 – 2006) i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatura pe anul 1988, juriul a accentuat în mod deosebit importanta romanului sau „Baietii de pe strada noastra“ („Awlad harati-na“), pe care l-a descris drept „o alegorie a destinului istoric al umanitatii pus sub semnul marilor întemeietori ai religiilor monoteiste.“ Într-adevar, folosindu-se de pretextul existentei comune a unei familii numeroase de pe o strada din Cairo, autorul reconfigureaza, simbolic si parabolic, traseul urmat de istoria spirituala si sociala a omenirii de la „Geneza“ pâna în perioada contemporana. Personajele centrale se dovedesc a fi, privite din aceasta perspectiva, noi ipostaze ale lui Dumnezeu si ale Diavolului, ale lui Adam si ale Evei, ale lui Cain, Abel si Moise ori ale lui Isus si Mahomed. Profetii sunt, de fiecare data, spirite reformatoare, luptându-se sa elibereze oamenii de opresiune si de manifestarile discretionare ale tiranilor, oricare ar fi acestia.
Romanul a aparut în foileton în paginile ziarului „Al-Ahram“, pe parcursul anului 1959, generând pe data reactii extrem de diferite din partea cititorilor si a criticii, fiind considerat, de unii, un remarcabil monument literar si o realizarea artistica uluitoare, iar de altii, dimpotriva, un act de blasfemie, pentru care autorul ar fi trebuit adus în fata justitiei – mai cu seama pentru a da socoteala pentru portretul mult prea profan si, uneori, cu note prea putin magulitoare, pe care Mahfuz l-a facut Profetului Mahomed. Prin urmare, textul va fi publicat – dar nici atunci în forma integrala! – abia în anul 1967, la Beirut, furia fundamentalistilor musulmani si reactiile lor violente fiind adesea comparate cu cele care au marcat aparitia „Versetelor satanice“, de Salman Rushdie, câteva decenii mai târziu. Paradoxal, însa, dupa cum numerosi critici literari egipteni au evidentiat ulterior, „Baietii de pe strada noastra“ nu este absolut în niciun fel un roman antireligios – si cu atât mai putin menit a aduce atingere Coranului ori islamismului – ci o carte profunda si complexa, care încearca (si reuseste, în ciuda oricaror reprosuri care i-au fost aduse!), în fiecare din paginile sale, sa mediteze asupra destinului omenesc si asupra rolului si locului religiei în societatea contemporana. Priviti ca imagini arhetipale, întemeietorii iudaismului, crestinismului si islamismului se metamorfozeaza într-o serie de personaje care se stabilesc, succesiv, în diferite parti ale strazii unde e plasata actiunea cartii. Patriarhul si stramosul comun al tuturor este Al-Gabalawi, stapân peste Casa cea Mare, el fiind, desigur, o imagine simbolica si alegorica a Divinitatii. Însa întotdeauna, în acest roman al lui Mahfuz, parabola nu ramâne doar la stadiul unei aride scheme mai mult sau mai putin teoretice, ci ia forma unor personaje ori actiuni convingatoare, care fac din „Baietii de pe strada noastra“ o carte ce poate fi receptata, permanent, la cel putin doua niveluri: pe de o parte cel alegoric, si pe de alta, cel literal, care creioneaza existenta unei familii marcate de tensiuni si neîntelegeri, în care se casca la tot pasul prapastii între generatii, totul prezentat cu o excelenta intuitie a atmosferei tipice pentru aglomeratia urbana dintr-un agitat Cairo de secol XIX. De aici aerul de verosimilitate care face credibile toate întâmplarile de pe parcursul cartii, Mahfuz ramânând marele maestru al crearii, în doar câteva paragrafe, a iluziei de realitate atât de prezenta, de altfel, în întreaga sa opera. Astfel ca evenimentele ce tin de supranatural sunt privite, de cele mai multe ori de personajele implicate ca si cum ar fi întru totul obisnuite, poate ca unicul amanunt cu adevarat extraordinar (incredibil?) ramânând acela al extraordinarei longevitati a lui Al-Gabalawi, cel care supravietuieste framântarilor ce marcheaza cinci generatii ale familiei sale. Cât despre ceilalti protagonisti, ei sunt, în primul rând, implicati în dorinta de a-si gasi cât mai multi adepti si de a-i ajuta pe acestia sa se ridice asupra conditionarilor – extrem de numeroase – care le marcheaza existenta.
Prima parte a romanului, intitulata „Adham“, reprezinta o remarcabila paralela realizata de scriitorul egiptean cu evenimentele prezentate în „Geneza“, întâmplarile relatate evocând experienta primilor locuitori ai Paradisului, dar si caderea lui Satan si a lui Adam. Aici domneste – iar autoritatea nu îi este, cel putin aparent, pusa la îndoiala – Al-Gabalawi, deloc întâmplatoare fiind aluziile la înaltimea cerului, precum si sublinierea dimensiunilor dominatoare ale acestuia. Numai ca pacea va fi tulburata atunci când Idris, primul sau nascut, se revolta împotriva tatalui, care nu ezita sa-l alunge din Casa cea Mare, determinându-l pe acesta sa puna la cale amare planuri de razbunare în care intentioneaza sa-l implice si pe Adham, fratele sau. De remarcat ca numele personajelor au mereu rezonante religioase, câta vreme Idris duce cu gândul la Iblis, unul dintre apelativele diavolului în limba araba. În sectiunile urmatoare ale romanului, intitulate „Gabal“, „Rifaa“, „Qasem“ si „Arafa“, Mahfuz structureaza o complexa si subtila alegorie, centrata pe imaginea lui Moise, a lui Hristos si a lui Mahomed, pentru ca finalul sa-l aduca în fata cititorilor pe Arafa, detinatorul unor puteri miraculoase – numele personajului Arafa semnificând chiar ideea de învatatura si de întelepciune – cu ajutorul carora oamenii ar putea, în sfârsit, sa-si învinga asupritorii. Interesant este, de asemenea, faptul ca Mahfuz pare a construi adevarate teme cu variatiuni, fiind marele maestru al unei naratiuni de-a dreptul oblice, constând adesea într-o tesatura de aluzii ori trimiteri aluzive, care se cer descifrate cu grija. Asa se întâmpla mai cu seama în episodul „Rifaa“, mizând pe imaginea hristica, unde protagonistul este fiul unui tâmplar, care încearca sa aduca spiritul pacii, al întelegerii si al iubirii aproapelui în atât de tensionata strada egipteana. Iar daca soarta sa este tragica asta nu înseamna defel ca mesajul învataturii lui ar ramâne fara urmari, ci doar ca oamenilor le va lua ceva mai mult timp sa se deprinda a lasa în urma violenta… Qasem îl întruchipeaza pe Mahomed, romancierul urmând, aici, îndeaproape sursele consacrate ale lumii islamice cu privire la viata si doctrina Profetului, textul cartii fiind, în acest punct, marcat de o perfecta suprapunere a nivelului alegoric cu cel literal. Sustinând forta atunci când e nevoie si iubirea întotdeauna, Qasem este, totusi, mai revolutionar (în sensul de „mai activ“, mult mai activ!) la nivelul actiunilor concrete pe care le întreprinde decât predecesorii sai. Cu toate astea, urmasii vor distruge în mare parte ceea ce el reusise sa construiasca cu atâta migala… Pasiunea pentru paradoxuri a lui Naghib Mahfuz devine, însa, evidenta, mai cu seama catre finalul textului, câta vreme, doar dupa moartea batrânului Al-Gabalawi, Arafa, descendentul marcat de un atât de acut spirit stiintific, întelege cu adevarat cât de vitala fusese prezenta patriarhului pentru oamenii obisnuiti. Pentru acestia, disparitia întemeietorului echivaleaza cu anularea simbolului, unicul viabil, al sperantei si credintei profunde. Finalul romanului, marcat de ambiguitate, este pus pe de o parte sub semnul presimtirilor întunecate determinate de alianta încheiata de Arafa tocmai cu cei care, în cele din urma, vor sfârsi prin a-l învinge, dar pe de alta nu se poate nega sugestia – chiar daca nu excesiv de luminoasa – a sperantei: prietenul lui Arafa încearca sa gaseasca însemnarile acestuia cu privire la miraculoasele formule secrete ale progresului si fericirii.
Mahfuz exploreaza, asadar, tocmai acele zone ale gândirii filosofice si religioase pe care scriitorii egipteni dinaintea sa au ezitat întotdeauna sa le abordeze, oferind propria sa interpretare, în cheie alegorico-simbolica, a esentei celor trei mari religii înrudite, situându-se extrem de departe de orice dogmatism. Lipsiti de majoritatea laturilor sacre, întemeietorii religiosi sunt perceputi de cititor (astfel sunt si structurate relatiile pe care acestia le au cu celelalte personaje ale romanului!) mai cu seama la nivel uman, integrati pe deplin în atmosfera lumii egiptene. Fictiunea aparent bine determinata la nivel temporal devine, în acest fel, modalitatea prin care cititorul percepe realitatea eterna pe care o întruchipeaza personajele incluse, la rândul lor, în alegoria de substanta creata de autor. Mahfuz se desprinde, asadar, de consacrata tehnica a realismului social pe care o practicase în creatiile anterioare si care determinase exegeza sa-l apropie de Balzac, „Baietii de pe strada noastra“ convingând însa – iar acesta este înca unul dintre paradoxurile romanului – si la nivel strict descriptiv: orasul Cairo, asa cum este el prezentat aici poate sta oricând alaturi de Parisul lui Zola sau de Londra lui Dickens. În plus, filosofia sociala a autorului este exprimata cât se poate de clar în diferite luari de pozitie în care acesta a recunoscut ca a fost profund influentat de Salama Moussa, prestigios gânditor si scriitor egiptean, reprezentant al socialismului: „De la el am învatat sa cred în stiinta si în toleranta.“ În consecinta, cei trei mari întemeietori de religii vor încerca  sa salveze oamenii de tiranie si saracie, de coruptie si aroganta, de indiferenta si falsitate, cartea devenind, fara îndoiala, si o excelenta expresie a eternei teme literare (si nu numai!) a luptei dintre Bine si Rau, Mahfuz vorbind si în acest roman, chiar daca indirect, parabolic si alegoric, mai cu seama despre societatea contemporana si despre acel Egipt al vremii sale pe care îl cunostea foarte bine si pe care voia (spera!) sa-l vada macar ceva mai bun si, daca se poate, mai drept. Iar daca, asa cum sugereaza autorul, în ultimul secol stiinta a avut tendinta sa se substituie credintei religioase, tot religiei îi va reveni rolul, în vremuri de restriste, sa aline ranile spirituale pe care tehnica si formulele de orice fel vor ramâne întotdeauna incapabile sa le vindece. Sau, pentru a cita ultimele cuvinte ale romanului, „oamenii s-au agatat de speranta si, ori de câte ori se simteau asupriti, îsi ziceau: „Nedreptatea trebuie sa aiba un sfârsit si dupa noapte trebuie sa se iveasca ziua! Tirania trebuie sa dispara de pe strada noastra, pentru a vedea ivindu-se lumina si minunile!“„

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper