Minimalismul la sat

Un articol de ALEX GOLDIS

Dan Coman, Parohia, Cartea Româneasca, Bucuresti, 2012, 160 p.

 

„Irezistibil“, cartea de acum câtiva ani a lui Dan Coman, lasa impresia ca relatia scriitorului cu proza e cât se poate de pasagera. Contribuiau la aceasta senzatie caracterul fragmentar si puternica amprenta autobiografica.
Mai degraba decât o modificare de poetica, trecerea de la poezie la proza parea sa ilustreze doar o nevoie de confesiune ceva mai tranzitiva. De aceea, aproape nimeni nu se astepta ca Dan Coman sa recidiveze atât de repede cu roman. Desi, „roman“ e cam impropriu spus, daca tinem cont de amestecul de epic si de lirism al „Parohiei“… Greu de încadrat, cea mai recenta carte a lui Coman pare sa ilustreze superior calitatile poetului si ale prozatorului.
Un narator debil
Caci, desi „Parohia“ are în centru istoria unei familii într-un sat bistritean din ultimii ani ai comunismului, modalitatea de transcriere a acestei istorii e cât se poate de personala. Pe de o parte, pentru ca romanul nu urmeaza o logica narativa încheiata la toti nasturii. Capitole lungi, de larga respiratie epica, alterneaza cu notatii scurte, similipoetice. Probabil ca cea mai frapanta „tehnica“ a volumului este, însa, o voita lipsa de perspectiva. Toate comentariile de pâna acum au insistat asupra naturii rudimentare a personajelor, de la brutalul Mârza, pâna la fiii redusi mintal (în diferite grade, ce-i drept) ai preotului. Mai putin s-a observat însa ca debil e însusi naratorul întâmplarilor, în masura în care, mai degraba decât sa le expuna motivatiile si resorturile interne, nu face decât sa le înregistreze la firul ierbii. Aceasta sub-perspectiva, mai degraba decât spectaculosul evenimentelor, da cheia atmosferei burlesti a cartii. Lipsesc din rândul notatiilor auctoriale nu doar motivatiile actiunilor sau încadrarile mai generale (abia finalul romanului trimite voalat la izbucnirea Revolutiei din 1990), ci si sondajele psihologice – ba uneori si precizarile privind identitatea personajelor. Expusa astfel, nu-i de mirare ca lumea satului bistritean din „Parohia“ capata un aspect ermetic. Desi frazele lui Coman sunt cât se poate de limpezi, resortul lor adânc scapa mai întotdeauna. Un capitol întreg e structurat, astfel, dupa logica notatiilor poetice (pastrând inclusiv pauzele grafice dintre rânduri):
„Îi placea sa stea în poarta.
Apara excelent.
Ma întorceam de la scoala, ma schimbam si, daca nu mai întreba nimeni nimic, o taiam pe câmp. Faceam ca o cucuvea si Ninia aparea imediat, cu animalele ei împartite în gramajoare egale, înaintând fara nici un zgomot.
Îmi aprindea tigara si mi-o întindea. N-aveam vreme de pierdut:
înfigeam doua bete în iarba uscata si scoteam de sub tricou manusile de cauciuc lungi pâna la cot pe care le folosea mama când clatea hainele la râu. Si le punea cu multa îndemânare, apoi se aseza la mijlocul distantei dintre bete, aplecându-se si leganându-se usor.
Nu renunta la tigara din coltul gurii, naframa si-o strângea la spate, cizmele de cauciuc plescaiau când se misca.
Numaram sapte pasi de la bete înspre casa ei. Faceam un semn cu calcâiul, apoi îmi aranjam cu grija mingea.
O minge grea, de guma, ovala si plina de petice.
Sutam cât de tare puteam, fara nicio retinere.
Sarea si daca n-avea nicio sansa. Se arunca dupa fiecare minge, plonja de-i sareau cizmele din picioare. Apara si desculta, n-o asteptam sa se încalte, recuperam mingea si trageam iar, imediat.
Când n-o apara ea, trageam eu pe lânga“.
Presbitism cronic
Paradoxul e ca, fara a depasi vreodata limitele realismului, o asemenea modalitate stilistica încurajeaza ambiguitatile de tot soiul, facând ca relatiile dintre personaje sa devina imposibil de precizat. Aproape nimic nu e explicabil pe cale logica, de la bizara relatie a naratorului cu schioapa Ninia, partenera de fotbal, de fumuri de tigara si apoi de viata, pâna la violentele militianului Mârza asupra populatiei. Si – din nou – nu pentru ca aceasta lume n-ar avea propria coerenta si consistenta, ci pentru ca vocea naratoare sufera de presbitism cronic. Vazute prea de aproape, sentimentele de dragoste/ adversitate, disputele politice sau doar ritualurile de zi cu zi ale vietii de la sat se scufunda în zona pulsionalului. Dimensiunea informa a pre-simtirilor, a presentimentelor, a instinctelor si a umorilor îl intereseaza cel mai mult pe Dan Coman în aceasta falsa monografie a satului românesc. E interesant de observat ca proaspatul prozator bifeaza, într-adevar, toate cliseele romanului nostru rural: iubirea interzisa, avaritia, cruzimea autoritatilor fata de localnici, nevoia de puritate naturala amestecata cu bestialitatea primitivului, descrierea evenimentelor festive etc. Atâta doar ca acestor tematici li se extrag cu tact si meticulozitate vertebrele, pâna devin aproape de nerecunoscut. Din ele mai ramâne o atmosfera difuza, apasatoare sau eliberatoare, precum si o gestica umana greu de integrat într-un ansamblu. De altfel, majoritatea capitolelor din roman se cer citite si savurate separat. Daca pe Dan Coman nu-l intereseaza – sau n-are talent pentru – constructia epica pe spatii vaste, în schimb, el e deja un maestru al genului miniatural. Nu fragmente de proza scurta, ci mici tablouri aproape comportamentiste despre „moravurile“ unei umanitati sucite fac savoarea acestei proze de citit cu lupa. Nimic liricoid în spatele gesturilor exotice ale personajelor, caci, ca un prozator adevarat, Dan Coman are deja stiinta economiei cuvintelor si a gesturilor. În schimb, multa senzorialitate si culoare în cele mai neînsemnate miscari ale acestor rurali minimalisti: „Cum venea iarna, cum se facea imediat seara. Totul se oprea. Nu mai era nimic de facut si mama se linistea în sfârsit, stând aplecata peste lucrul ei de mâna, cosând pâna se termina lumina zilei fete de masa cu flori. Uneori îl ajutam pe tata sa care lemne în casa, alteori ma uitam pe geam cum da zapada deoparte, facând o carare subtire si dreapta pâna la poarta. Degeaba scuturam antena, degeaba o învârteam prin zapada, iarna, televizorul nu functiona deloc. La cinci si jumatate aprindeam lumina, la sase se lua. Îmi placeau mult de tot momentele acelea dintre stingerea becului si aprofundarea lampii. Stateam întins pe pat, ascultând lemnele trosnind în soba de tabla, urmarind flacarile, ridicând privirea si urmând umbrele jucause încoace si-ncolo pe pereti. Întotdeauna gaseam o umbra care sa semene cu Ninia si nu ma mai dezlipeam de ea“.
Ramâne doar riscul ca acest hedonism senzorial, niciodata motivat epic – ba chiar amplificat de stilul eliptic al prozatorului –, oricât de savuros la o lectura lenta, sa nu plictiseasca cititorul ceva mai grabit, mai ales într-o traditie literara obisnuita cu subiecte virile. Chiar si asa, „Parohia“ îl consacra pe Dan Coman drept un prozator experimental demn de luat în seama, capabil oricând sa insufle o gura de aer proaspat prozei noastre de azi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper