Majoritatea, bacalaureatul si generalii

Un articol de NICULAE GHERAN

De când lumea si pamântul, majoritatea decide – se spune adesea, cu gândul la vocile din Agora si la cele din parlamentele lumii, mai vechi si mai noi. Numai ca în antica democratie vota cine avea dreptul, spre deosebire de zilele noastre, când voteaza cine pofteste, beneficiind de-o numaratoare pe fata sau pe dos – facuta frumos sau de prisos. Noroc cu Marea Revolutie Franceza care ne-a adus votul universal în 1789, aniversata de români în 1989 mai ceva ca la Paris. Numai ca, în loc de artificii, s-au folosit gloante de-adevaratelea, martiriul celor cazuti semanând în jur sperante, iar cu timpul o profunda dezamagire. Si pâna atunci, doua secole nu trecusera degeaba, întrucât, odata cu desfiintarea votului cenzitar de catre Cuza, iata ca avem dreptul de a vota în mod egal, alaturi de patriarh si de florareasa din coltul strazii. N-o spun cu rautate, fiindca n-avem de unde sti care si cum a votat, desi ambii crestini ortodocsi.
Pasi spre progres s-au facut si se fac. Timizi, dar se fac. De pilda, la scoala, în anii copilariei mele, fiecare clasa avea un monitor, numit de dascal, mai totdeauna un tocilar, care agita doua degete în aer, gata sa raspunda la întrebari înca înainte de a fi rostite pâna la capat. Stia mereu de zece si, de regula, îl puteam întrece doar la gimnastica. Nu era de invidiat: venea la scoala înaintea tuturor, stergea tabla, avea grija sa aseze creta si buretele la locul lor, sa treaca în condica absentii si sa pufaie dintr-o pompita o solutie verzuie, cu miros de brad. Aud ca acum democratia a coborât din pod, ca seful clasei este ales în mod secret de clasa, ba ca mai are si un înlocuitor pe masura. Mai aud ca sefii claselor alcatuiesc un comitet pe scoala, ca uneori sunt si întrebati de „buna ziua“. Bravo, Gica! Încetu’ cu încetu’ se face otetu’!
Pe vremuri, cu majoritate de voturi se alegeau si comitetele de sindicat, de U.T.C., iar la niveluri inferioare chiar si birourile de partid, organizatie cu milioane de membri, adunati de mila, de sila, fiindca, vorba lui Ehrenburg (citat din memorie): „Neexistând mai multe partide, m-am înscris în singurul existent“. La alegeri – facute pe baza de buletin, cu vot secret si numarat de comisii alese expres –, treaca sa mearga. Cu bunavointa, as zice corecte, pâna la desemnarea magarului pus în fata turmei. Atunci, un instructor de departe, trimis cu firmanul în traista, venea si-l înscauna indirect pe asin. Numai asa putea sa fie calarit bine, putând intra ca Mântuitorul în Ierusalim.
Nemaifacând parte din niciun partid – am fost cândva într-unul si mi-ajunge –, nu mai stiu cum e acuma.

Toate astea mi-au venit în minte apropo de reluarea recenta a examenului de bacalaureat, pentru a mai îmbunatati raportul dintre minoritari si majoritari din stagiunea trecuta, când cei admisi n-au atins pragul sperat decât în proportie de 45,72% – si asta dupa contestatii. Si iata cum restul de 54,28%, picati la examene, au devenit majoritari. Ca printre ei vor fi fost si repetenti, corijenti, chiulangii, tot ce se poate, dar, trebuie sa recunoastem, si multi ghinionisti. Sa le cada subiecte tocmai din ce nu stiau… Daca la ruleta din Minister cadea Minulescu în locul lui Eminescu, luau nota zece, nu trei. Puteau sa si cânte romante din lirica lui. Bafta-i bafta, iar lipsa de noroc e cum e. De ce Rebreanu si nu Camil Petrescu? De ce Blaga si nu Arghezi? De matematica nu mai zic, câta vreme si un profesor de istorie, vazând exercitiul, s-a grabit sa spuna: „Nu ma bag, nu ma pricep, nu-i de specialitatea mea!“. Pai daca el nu stie, ditamai armasar, ce sa priceapa mânzul? Si-apoi ce este si cu ochiometrele din colturile claselor? Camere de luat vederi… Ca si cum nu le-ar sta mai bine în cancelarii si cabinete, macar de Paste si de Craciun, când mamele si taticii bogati vin cu sarsanalele pline pentru domnii si doamnele profesoare, din partea Iepurasului si a lui Mos Craciun. Camere de luat vederi, de prins infractorii juvenili, ca si cum coruptia, spaga si peschesurile ar fi fost inventate de ei. Nu spun ca-s rele, dar ma întreb ca prostul de nu le-ar fi stat mai bine prin alte locuri, acolo unde s-au perfectat marile vânzari de averi si de neam, de-am ajuns cum am ajuns. Departe de orice tabara didactico-pedagogica din învatamântul mereu reformat, ma întreb care dintre dascalii ajunsi sa decida soarta unor elevi n-a copiat în viata lui la vreun examen, daca a „suflat“ sau i s-a „suflat“ la vreo ascultare. Daca exista vreunul, îi plâng de mila ca n-a cunoscut îndeajuns viata de elev sau de student, sperând astfel ca macar de-acum încolo îl va scuti Dumnezeu sa traiasca în borcan ca o muratura. Uite ca eu ma autodenunt: am copiat, si nu o data. Mai mult, am prins cu acul rezolvarea problemei de algebra pe haina profesorului ce se plimba maniac printre rânduri, când, întors cu spatele, se aplecase sa controleze daca un coleg n-are vreo carte în pupitru, ca ne ceruse sa asezam ghiozdanele pe podea, printre care înainta ca o barza. Biletelul îl primisem de la un coleg si ramâneam credincios Decalogului: „Ajuta-ti aproapele ca pre tine însuti!“ De altfel, în locul oricaror discutii cu multi dintre posibilii ipocriti de azi, as fi bucuros sa particip la un seminar cu domnii Becali si Vanghelie pe tema „Cum am luat bacalaureatul“, la care as fi încântat sa participe si examinatorii lor. Ambii absolventi, se pare si studenti, sunt personaje extrem de colorate, care au trecut cu succes examenele vietii, barbati perseverenti în tot ce întreprind, fara nevoia vreunor camere de vederi. Multi chemati, putini alesi.
Sincer vorbind, mi-e mila si de unii, si de altii. De admisi, desi minoritari, dar apropiati de bucoavne, ca si-au pierdut mult din libertatea copilariei, cu bucuria de a zburda în voie, crezând ca cine stie câstiga, ca cine are carte are si parte. Si-apoi câti dintre cei rasariti ar fi ajuns la potou, de-ar fi fost sa se descurce singuri, fara meditatori? Lux pe care cei de la tara si strâmtorati în toate nu si-l permit. Mi-e mila si de perdanti, pe cât de majoritari în procente. Cum sa treaca examenele, daca multe din manualele lor sunt cum sunt, încât, fara un meditator ca lumea, nu pot fi descâlcite, facute parca anume în interesul strict al autorilor.
Compasiune stârneste si oastea mototolita a dascalilor, nevoita sa traiasca sub povara vremii în industria meditatiilor, întretinuta de o programa analitica supradimensionata si de carentele manualelor pomenite. A fi fost cândva învatator în sat sau profesor la oras însemna enorm, astazi nimic. Între altele, demnitatea si asezarea lor în ierarhia sociala le era întarita si prin retributia acordata. Ca simplu profesor de liceu, Lovinescu îsi îngaduia sa publice pe banii lui o revista literara, iar Pompiliu Constantinescu, la rândul sau dascal în învatamântul mediu, sa acorde premii personale elevilor rasariti. Astazi, în timpul liber, urmasii lor se cocoseaza asupra multor statistici, multumiti ca mai strâng un ban de pe urma celor meditati. Robi ai unui sistem extrem de centralizat, multi dintre ei alearga an de an dupa o catedra, fara continuitate în relatiile cu elevii din anul precedent. Sistemul de pile a functionat si functioneaza vârtos. Uneori, în forme vulgare.
Cândva, la liceul din Snagov, lotul de canotaj a fost adus „la examene“ (parca am mai spus-o undeva). Pentru simplificarea formalitatilor, profesoara de româna, Valeria Dumitrescu, a fost pusa sa predea o lectie, iar apoi sa-i chestioneze pe candidati, cu întrebari legate strict de cele rostite. A vorbit despre verb, ca parte morfologica, desemnând o stare, o actiune în miscare etc. Dupa care a scris pe tabla o propozitie, de tipul: „Barca pe valuri pluteste usor“. Subiectul plutea în aer, iar întrebarea s-a asezat pe capul unui distins pescar de lotca:
– Care este verbul din aceasta propozitie?
– Barca! s-a grabit sa raspunda.
– Ce te face sa crezi?
– Ca se misca!
De-aici, o întreaga dilema: cum sa trântesti la examen un campion al tarii, cum sa-i fii stavila în drum, când mâine-poimâine va trebui sa predea disciplina canotajului la o scoala medie sau în vreun institut sportiv? De predicate are el nevoie, ori de-o pagaie, fie si rupta? Si-apoi cum pot fi legitimati alti sportivi în echipe universitare, când de mult si-au agatat scoala în cui? Nu degeaba se spune ca unde nu-i cap vai de picioare, ceea ce face ca nevoia de diplome sa creasca. Mai ales la fotbal si pentru dobândirea unor grade în armata. Fiindca, din acest punct de vedere, nu ne putem plânge: avem generali cu epoleti la fotbal, la handbal, la canotaj si nu numai – care mai de care cu un vocabular restrâns si împiedicat –, dar si mai multi la Serviciul de Paza si Protectie (42, daca luam de bune cifrele vehiculate în media). Pe vremea Raposatului, exista un singur aghiotant. Când a fost sa si-l aleaga, i s-a prezentat un grup de generali, între care unii vlajgani – precum însotitorii lui Tito, stantati la 2 metri –, altii maruntei. Dintr-o ochire, l-a ales pe Stan, cu doi centimetri mai scurt decât el, general care, în plus, era si seful Directiei a V-a. Mic, mic, dar în stare sa ridice o umbrela maricica, sa acopere la nevoie pe maretul conducator, dar si pe dânsul, sa nu i se scurga apa pe epoleti. Ma gândesc la cei 42 de generali – de-or fi atâtia –, pe post de ordonante. Ce-or avea, Doamne, de facut? Ca nu ploua mereu si, sincer vorbind, n-am mai vazut vreun ofiter în uniforma carând umbrela vreunui presedinte. Apelez la imaginatie si încerc sa-i vad: unul face pantofii, altul perie hainele, altul stabileste legaturi telefonice, un coleg de grad dirijeaza ascultarea si imprimarea lor, altu-i cu sinteza datelor, altul cu paza, altul cu bucataria si controlul bucatelor – eventual cu turnarea ghetii în paharul de whisky –, altul cu barbieritul si frezatul, carora, hai sa le mai adaugam pe unul cu cititul în cafea si ghicitul în carti – nu neaparat semnate de Cartarescu –, insi care mai de care îndatorati padisahului. Numai ca pâna la 42 mai este. Banuiesc a fi pentru protectie. P-asta n-o stiu, ca n-apare la vedere, de n-o fi la rându-i dirijata si în afara, fiindca, vorba lui Leonida: „si nimica misca“.
Ipostaze posibile sau imposibile, de crezut sau ignorat.
De nu s-or lupta si baietii cu ramasitele bacalaureatului, ca prea se esprima savant, când le mai vâra careva microfonul sub barbie. Pentru ca nu toti au ajuns atât de volubili ca Vanghelie, care, pe cât de certat cu gramatica, a fost si va ramâne monumental, subiect si predicat, fiindca, precum barca, se misca. O soarta mai rea o au confratii din Ministerul Educatiei Nationale, mereu transpirati de grija performantelor, examenelor de grad, titularizarilor si repartitiilor, preocupati mereu de altii si nu de ei.
Pentru moment, singura solutie la îndemâna marilor decidenti ar fi ca în ziua bacalaureatului si a titularizarilor, când se extrag subiectele din urna, toti directorii generali, sefi de directii si serviciu din minister, inspectorii de resort, adunati într-o aula universitara – bineînteles, înainte de extragerea temelor si problemelor de rezolvat – sa raspunda la întrebarile examenului, monitorizati si dânsii prin camere de luat vederi. Oare sa fie greu de anticipat rezultatele?
Altminteri, spre ghinionul elevilor si al multor dascali, al nostru al tuturor, cine sapa groapa altuia… departe ajunge!

P.S. Nu cunosc situatia învatamântului în limbile nationalitatilor conlocuitoare, dar, traind în aceeasi tara, banuiesc ca este la fel cu cea descrisa. As adauga însa ca excesele domnului Tökes nu-mi plac deloc si regret ca vârsta-mi înaintata nu-mi îngaduie sa prind si starea vremii de mâine. Cum în relatia mea cu Dumnezeu nu simt nevoia niciunui avocat, ma gândesc ca la despartirea de pe urma as fi onorat daca distinsul episcop ar profita de tacerea mea si ar trage o cântare, confesionala sau ceardas, întrucât personal o rup nitelus pe ungureste – si ar fi un început de coabitare.

Un comentariu pentru “Majoritatea, bacalaureatul si generalii”

  1. septembrie 13, 2012 la 6:02 pm

    excelente observații printre cioburi de oglindă spartă cu imagini sociale trecute și actuale însoțite de incantația unei melodii in pițicato urcând și coborând pe scara valorică psaltică bizantină,ca de obicei(cazul Gheran)o frescă a unor dureri surde și nemiloase care nu ne mai părăsește…Curat anabasis trăit,osândiți să-l suportăm! Aștept chemarea clopotului de la patriarhie tras de N.G a înviere!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper