Locul comun, locuri comune (II)

Am incercat sa prezint o viziune, mai mult sau mai putin, „muzeografica“ asupra câtorva dintre cele 54 de pavilioane nationale (la care se adauga cele ale Kosovo, Taiwan si Hong Kong, al Venetiei, precum si pavilioanele din Giadini si Arsenale, cu proiecte ale unor arhitecti invitati de directorul Bienalei, David Chipperfield). In principiu, atunci când juriul viziteaza pavilioanele, sunt avute in vedere atât calitatea prezentarii, cât si conceptul general, care sta la baza acesteia. Din acest motiv nu am fost surprins foarte mult de o parte din premiile acordate. Doua dintre mentiuni au fost obtinute de pavilioanele Rusiei (am amintit despre proiectatul oras Scolcovo, de lânga Moscova) si Statelor Unite (pentru consistentul proiect expozitional privind spatiile pe care le utilizam, ca cetateni, si modalitatea in care aceste spatii reflecta valorile societatii civile). Daca pavilionul rus a excelat prin modernitatea prezentarii, probabil ca pavilionul american este unul dintre cele mai „consistente“, din punct de vedere conceptual. Comisarul si curatorul acestuia din urma, Cathy Lang Ho, a incercat sa treaca in revista toate problemele preocupante pentru societatea actuala, care isi au originea sau rezolvarea in modul in care este amenajat teritoriul – fie el, urban sau rural. Totul este privit dintr-o perspectiva diacronica, ceea ce face demersul si mai interesant. Am remarcat, mai ales, aducerea in discutie a câtorva dintre analizele Saskiei Sassen (celebra pentru multe lucrari, intre care, „The global city: New York, London, Tokyo“), pentru ca, intr-adevar, societatea mondiala trebuie sa faca fata unor sfidari fara precedent… Surprinzatoare mi s-a parut decizia juriului de a acorda o mentiune pavilionului Poloniei, pentru faptul ca a lipit peretii cu lut si a instalat muzica; e drept, pavilionul a beneficiat si de un volum cu articole foarte interesante. In orice caz, dincolo de faptul ca lucrarea Katarzynei Krakowiak mi-a amintit de mult controversatul pavilion gol al României, la Bienala de Arta din 2005 – proiect coordonat de Daniel Knorr – si de faptul ca polonezii au reusit sa expuna, cu multa pricepere, nimicul, este limpede ca peste nivelul acestui proiect s-au aflat multe altele. Juriul a retinut, insa, ca proiectul polonez a raspuns foarte bine temei alese de Chipperfield.
Cât despre pavilionul recompensat cu Leul de Aur, este evident ca acesta a fost acordat Japoniei, mai degraba, pentru efortul urias pe care o natiune intreaga il face, de a sterge urmele dezastrelor din 2011, decât pentru valoarea in sine a proiectului realizat sub coordonarea comisarului Toyo Ito.
Cum rândurile de fata nu isi propun sa comenteze proiectele propriu-zise de arhitectura prezentate la Bienala, nu am sa ma refer nici la ele si nici la intregul palmares. Cred, in schimb, ca ar fi cazul sa aduc in discutie participarea României.
Asa cum ne-am obisnuit, din 2010 incoace (si sper, sincer, sa nu se renunte la acest câstig), tara noastra utilizeaza la cele doua Bienale la care participa regulat (de arta si de arhitectura), nu doar pavilionul din Giardini, ci si spatiul din sediul Institutului Român de Cultura si Cercetare Umanistica din Palazzo Correr, numit Noua Galerie. De aceasta data, juriul international, prezidat de Francesco Cappellari (un reputat arhitect milanez), a selectat, pentru pavilionul din Giardini, un proiect curatoriat de Emil Ivanescu, cel din Cannaregio fiind coordonat de Silviu Aldea. Primul dintre ele se numeste Play Mincu (remarc faptul ca exista o diferenta intre titlul din catalogul general al Bienalei, unde, dupa titlul Play Mincu, sunt adaugate cuvintele The Architecture Stamp si titlul din catalogul pavilionului, unde continuarea este data de sintagma a game between officialdom and architecture) si este prilejuit de comemorarea centenarului disparitiei lui Ion Mincu. Fara indoiala, pentru grupul de arhitecti, artisti si diversi prieteni ai lor, centenarul amintit este doar un pretext. Expozitia are trei segmente clare: marci postale românesti dedicate arhitecturii si constructiilor, aparate pentru stantarea unor timbre seci (textele imprimate sunt citate din operele unor arhitecti si artisti de „dimensiuni“ foarte diferite – de la Constantin Brâncusi la diversi arhitecti români contemporani), pe care si le poate realiza, singur, oricare vizitator, si videoproiectie insotita de muzica. Daca, din pacate, catalogul nu straluceste, deloc, prin consistenta, expunerea este impresionanta. Sala, cufundata in intuneric si muzica, aparent, psihedelica, este strafulgerata de luminile de la aparatele de stantat. Operatorii de pavilion sunt amabili si profesionisti, chiar daca exista, ca de obicei, la noi, diverse „neajunsuri“: materialele publicitare fac un mare mister din a dezvalui faptul ca Play Mincu este un proiect realizat in pavilionul României, si nu al altei tari (nici macar drapelul national nu poate sa fâlfâie in fata pavilionului, pentru ca scripetele pentru urcarea drapelului este stricat si, se pare, nimeni nu a incercat sa il repare; asta, in timp ce fiecare alta tara se straduieste sa isi promoveze, cât mai bine, simbolurile nationale!), aceleasi materiale sunt disponibile doar in engleza si au inceput sa fie in pericol de epuizare, din prima zi in care Bienala a fost deschisa publicului etc. Totusi, trebuie spus ca, in pofida acestor lipsuri, pavilionul este bine realizat – fapt remarcat cam de toti cei prezenti la vernisaj. Exista, insa, si o critica, pe care, probabil, au facut-o membrii juriului: lipsa de legatura intre tema expozitiei din pavilion si tema aleasa de David Chipperfield.
Cealalta expozitie româneasca, Head Up!, ii obliga pe vizitatori sa priveasca spre cer (mai concret, spre tavanul micutei galerii de la parterul Institutului), pentru a vedea imagini din spatiul urban contemporan românesc. Expozitia nu impresioneaza nici prin imagini, nici prin perdeaua de fum teatral, intruchipând norii, care ii insoteste pe vizitatori. In schimb, catalogul este intocmit cu seriozitate si reprezinta, din punctul meu de vedere, marele câstig al expozitiei. Din pacate, si in cazul echipei clujene, proiectul ales nu a fost apropiat de tema propusa de directorul Bienalei.
Se pare, totusi, ca juriul condus de Francesco Cappellari a facut cele mai bune alegeri posibile. Daca au existat diverse stângacii ale participantilor români, ele se datoresc, foarte probabil, lipsei lor de experienta pentru o expozitie de nivelul Bienalei, la care s-au adaugat sicanele financiare, determinate de mecanismul extrem de greoi de semnare a contractelor si de eliberare a banilor necesari pentru realizarea expozitiilor (asta, ca sa nu mai vorbim de faptul ca, evident, ca intotdeauna, in ultimii trei ani, banii prevazuti in buget, pentru participarea româneasca la Bienala, au fost insuficienti). Cu toate astea, echipa de comisari (formata din Monica Morariu si adjunctii sai, Alexandru Damian si Bogdan Tofan), precum si curatorii si colaboratorii lor, au reusit o reprezentare onorabila a României.
Sunt multi aceia care se intreaba când va primi si România, macar o mentiune la Bienala (asta, ca sa nu vorbim despre Lei). Parerea mea este ca exista un singur raspuns: atunci când se va investi corespunzator, pentru atingerea acestui obiectiv. Poate ca vom avea ragaz, alta data, sa detaliem ce inseamna a investi corespunzator, in cultura româna, reprezentata in strainatate. Pâna atunci, daca aveti drum prin Venetia, pâna la 25 noiembrie, vizitati si expozitiile românesti de acolo si nu va va parea rau!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper