Literatura: fisa postului

Un articol de TEODORA DUMITRU

Terry Eagleton, The Event of Literature, Yale University Press, 2012

 

Publicata de curând, „The Event of Literature“ de Terrry Eagleton (considerat cel mai important critic englez contemporan) este imaginea actuala a teoriei literare in viziunea unui gânditor de stânga, pe fondul unui declin evident al acelei high theory stângiste ce si-a trait perioada de glorie in anii ’60-’70.
Dar este si imaginea unui fost hard-antiesentialist, discipol al marxistului Ray William, care cauta astazi motive pentru sentimente mai echilibrate.
Reflectia lui Terry Eagleton (din a carui opera s-a tradus in româneste doar „Teoria literara. O introducere“, Polirom, 2008) merge insa aici mai degraba spre o filosofie a literaturii (mostenire anglo-saxona) decât spre o teorie a literaturii (mostenire continentala); si nici nu e greu de ghicit de ce, la un autor convins deja ca traim timpul de „dupa teorie“ (v. „After Theory“, 2003).
Tip al universitarului dezirabil – relaxat, colocvial, fara morga (poate chiar prea „open-neck shirted“) -, Eagleton este un „element“ substantial al stângii academice, si unul suficient de elegant pentru a nu se lasa deprimat de (a câta?) moarte a teoriei si a continua sa-i caute conditii de resuscitare. Iar imprejurarile funestului eveniment coincid, in opinia sa, cu patologia postmoderna a deconstruirii pâna la zero a conceptelor mai mult sau mai putin fondatoare si cu erorile, mai mult sau mai putin utile, ale elitismului stângist din ultimele decenii. Asa ca „Evenimentul literaturii“ continua sa fie si sa vorbeasca despre teoria literaturii, caci daca literatura insasi e despre ceea ce nu exista, cu atât mai mult despre teoria ei n-ar trebui sa facem atâta caz de starea civila a subiectului.
Obiectivul principal al volumului este tatonarea unei posibile „definitii a literaturii“, mai precis spus anatomia scepticismului major prin care se raspunde, astazi, acestei provocari. Cine intreaba „ce este literatura?“ primeste, in volumul de fata, nu o definitie metafizica, universalista, ci mai degraba una functionalista – un „job description“ al literaturii/ literarului. O abordare pragmatica, s-ar spune, daca Eagleton i-ar avea la inima pe pragmaticieni. Dar tentatia de a se mai afilia azi unui grup se lupta la el cu deceptia indusa de solutiile punctuale ale grupurilor. „The Event of Literature“ e, ca atare, o anamneza a esecului de grup, dar si una a esecului personal si, in masura plauzibilitatii, o incercare de redesenare a propriei baze de discurs.

Primul capitol, „Realisti si nominalisti“, e un mic scenariu de justificare a „culpei“ comune, coborât pâna la stramosi, in speta, pâna la cearta universaliilor, la William Ockham si la Toma d’Aquino. Rostul acestei discutii nu este acela de a intoarce dreptatea „la origini“, caci Eagleton ramâne un spirit eminamente secularizat si, in plus, cu destul umor pentru a reduce scolastica la cotidian, ci de a chestiona consecintele acestei predeterminari intelectuale occidentale pe tipar esentialist (orice obiect are o „natura“/ esenta concretizata in anume proprietati interne) sau antiesentialist (asa-zisa natura a obiectului este un artefact al gândirii umane, in varietatea contextelor si a momentelor istorice), spre a o confrunta apoi cu esecul ambelor perspective. N-o sa intâlniti insa, in „The Event of Literature“, un Eagleton convertit la esentialism, dupa atâta mercenariat din pasiune in tabara nominalista, ci unul tot mai convins ca excesul antiesentialist – inclusiv in cercetarea literara – nu e decât o alta forma de universalism.
In primele capitole ale  cartii („Realisti si nominalisti“, „Ce este literatura?(1)“ si „Ce este literatura?(2)“) Eagleton pare mai mult preocupat de identificarea unei diferente specifice a literarului (cea mai mare parte a argumentelor au o structura negatoare, respingând definitii sau incercari de definitii ale literarului, pe tiparul: „X spune ca literatura e y; dar literatura nu e y, caci y se intâlneste si in z (alt domeniu intelectual/ alta forma de discurs); deci literatura nu e nici x, nici y, nici z. Aici avem de-a face cu fibra esentialista a unui Eagleton frustrat de absenta unui miez tare, ireductibil, al literarului. Ultimul capitol („Strategii“) joaca, dimpotriva, cartea genului proxim (literatura e si x, si y, si z) – infatisând un Eagleton aparent reintors la vechile „metehne“ antiesentialiste, care acorda o relevanta superioara cautarii genului proxim al artei literare si al gândirii teoretice aferente, in dauna industriilor specifiste.
Critica esentialismului
Gândirea nominalista (cu specia ei – dezvrajirea postmoderna) i-a parut o vreme lui Eagleton singura capabila sa construiasca o reflectie critica, iar specialitatea sa ramâne, si in acest volum, cu toata prudenta de a nu cadea el insusi in dogmatism, decuplarea conceptelor de critica si teorie literara de la sursa lor metafizica si, in linia Marx/ Fredric Jameson, devoalarea structurilor/ subtextelor mundane ce le-au facut posibile. Autonomia, gratuitatea, nonfunctionalitatea artei (cu avatarurile ei de secol XX: arta ca „instrainare“, ca deviatie de la limbajul comun, arta ca unitate fond-forma, arta ca discurs ermetic etc.) apar prin urmare si aici drept efecte mai mult sau mai putin intortocheate ale capitalismului, adica al acelui tip de gândire interesata de nechestionarea statu quo-ului. Lucrurile sunt insa putin obscure: caracterul revolutionar al artei dicteaza autonomia ei estetica, pe de o parte; pe de alta parte insa, autonomia-estetica-tentacul-al-ideologiei-liberale e adversara unei gândiri de tip revolutionar (cunoscuta dihotomie „arta cu tendinta“/ „arta pentru arta“). Autonomia estetica apare, la Eagleton, când ca emanat al doctrinei liberale, când ca emanat al gândirii revolutionare. Cert e insa ca, pentru profesorul britanic, ea ramâne o fictiune operationala constanta in estetica ultimelor doua sute de ani.
Autonomia artei, pe de alta parte, se poate constata chiar citind aceasta carte, n-a generat si o autonomie a teoriei artei, obligata mereu sa importe, nu sa-si produca sursele; ca de obicei, filosofia e in avans fata de teorie. Dar, Eagleton are perfecta dreptate, si filosofia are o hiba: se apleaca mereu asupra operelor din canon, altfel spus valideaza – servindu-se de ierarhiile ei – chiar critica si teoria literara careia pretinde ca ii ofera instrumente.
Critica antiesentialismului
Antiesentialist brut in „Teoria literaturii“ (1983), Eagleton nu mai e sigur acum ca nominalismul reprezinta o solutie autentica pentru problemele (post)teoriei.
(Post)modernismul ne-a facut liberi – dar la ce ne foloseste libertatea? se trezeste Eagleton din reveria antiesentialista. De la Ockham la Paul de Man si Deleuze, eliberarea de sub tirania Discursului, a Culturii, a Limbajului a devenit o „necesitate“ ce a grabit senzatia de apocalipsa. Confortul logic (gândire critica la cel mai inalt nivel) se pierde in disconfort psihologic (à quoi bon?). La urma urmei, probabil nu tentatia echilibrului l-a facut pe Eagleton sa scrie aceasta carte, ci un sentiment acut de torpoare after theory, de post-itate care legitimeaza somajul intelectual. Pentru a alunga bâzâitul funestei senzatii, ramâne in alerta pulsiunea combativa, impresia ca, totusi, „mai e ceva de facut“, macar la nivel de cizelare a pixelilor in fosta-Mare-Naratiune, de persiflare a unei fraze din X sau Y. Altfel spus, când lupta cu clasa/ categoria/ teoria e pierduta sau devine irelevanta,  trânta cu individul ramâne singurul semn vital.
O deconstruire a vechiului dualism esenta vs vacuitate/ arbitrar i se pare, ca atare, mai mult decât urgenta. Ca Eagleton se intoarce, aici, spre esentialism e o afirmatie excesiva. Urmareste, in schimb, sa se serveasca de beneficiile metodei esentialiste: „Nu cunoastem toate lucrurile din lume asa cum le cunoaste Dumnezeu scare le-a creatt, dar putem macar incerca sa le cunoastem pe cele create sproduset de noi“. Acesta ar fi un moto potrivit pentru despartirea lui Eagleton de antiesentialismul dur.
Ochiul mai experimentat al fostului antiesentialist vede acum in postmodernism o falsa recuzare a mostenirii doctrinare moderniste si antemoderniste. Recuzita urii „universaliste“ fata de esente si taxinomii e tot o pulsiune universalista, descopera el dezamagit – pura identitate si pura diferenta fiind constructe la fel de abstracte ca limbajul pe care incearca sa-l substituie. Se adauga, in acest rechizitoriu, critica lui Stanley Fish, demascat ca „inverted essentialist“ (si somat sa declare de ce rubarba are proprietati interne, iar literatura lui X nu), rafuiala cu pragmaticienii (care „nu vor sa schimbe lumea, ci doar s-o interpreteze“) si cu hermeneutii (pentru care realitatea e raspunsul la intrebarea pe care ne-o punem despre ea). In lipsa unor termeni de raport fermi, si unii, si altii ofera solutii vicioase, constata scurt autorul, caci „raspunsul la context e contextul, raspunsul la canon e canonul.“
Un gest decisiv anti-antiesentialist este si critica conceptiei negative asupra artei, in speta „instrainarea“ formalista si teoriile receptarii. De la formalisti la Jauss s-a creat paguboasa convingere conform careia orice deviaza de la norma/ doctrina/ limba curenta e conotabil pozitiv, rutina fiind privita ca moartea artei. Dar nici rutina nu strica, descopera subit Eagleton (daca e vorba de rutina antiburgheza, fireste, caci de rutina liberala a artei ne-am saturat). „Ideea conform careia orice sistem conceptual e inerent constrângator“ e punctul slab al teoriilor construite pe deviationism, sustine el aici: „Daca stalinismul e un astfel de sistem, la fel e si feminismul. Daca nu cumva si teoria receptarii in sine: o prejudecata liberala impotriva formularilor doctrinare. De parca nu vor fi existând si doctrine, agende sau manifeste liberale (…) Nu tot ce e la periferie e sanatos si nu orice sistem e putred“.
Asadar, nu toate sistemele sunt putrede; in plus, spre deosebire de vederile sale mai vechi, din „Criticism and Ideology“ (1976), Eagleton isi da seama aici ca „unele ideologii sunt, de fapt, productive si utile“. Asta il face esentialist? Nu, doar pragmatic.
Depasirea blocajului
Si totusi, pentru a depasi anti-esentialismul, Eagleton se intoarce inapoi; dar nu la Ockham, ci la Wittgenstein – la care constata o eficienta procedurala si conceptuala superioara ultimilor postmoderni (daca, la Derrida, indeterminarea „face lucrurile lalâi“, la Wittgenstein „face lucrurile sa mearga“).
Solutia la dilema esenta vs arbitrar, si in genere, la dilema esentialism vs nominalism; diferenta vs identitate e gasita de Eagleton in conceptul wittgensteinian de „asemanare de familie“, asimilat rapid de teoria literara postbelica. Un concept mai putin esentialist, prin aceea ca nu accepta existenta unui set limitat si stabil de proprietati caracteristice genului, categoriei, clasei etc. (proprietati „suficiente si necesare“), si mai degraba intrinsecalist – admitând existenta unor proprietati interne clasei, genului, categoriei, care nu sunt insa, niciuna dintre ele, nici suficiente, nici necesare (pentru disocierea esentialism/ intrinsecalism, v. Adrian-Paul Iliescu, „Wittgenstein impotriva intrinsecalismului“, in „Ludwig Wittgenstein in filosofia secolului XX“, editori Mircea Flonta si Gheorghe Stefanov, Polirom, Iasi, 2002). Noul Eagleton pare, in aceste conditii, mai degraba un antiesentialist intrinsecalist, decât unul anti-intrinsecalist, ca Stanley Fish, de pilda. El insusi se declara un „soft esentialist“ si pledeaza pentru o viziune moderata asupra literarului, nerefuzându-i acestuia legatura cu contextul care l-a generat, dar nici posibilitatea de a poseda o suma de proprietati interne (intre altele, calitatea autoreferentiala).
(Conceptul de exemplificare, propus de Nelson Goodman în anii ‘70 si utilizat incognito de Eagleton, in sintagme sporadice, ca moneda curenta preluata via French Theory, se intâlneste si el destul de fertil cu wittgensteinianul „asemanari de familie“, macar in speta taxinomizarii artei/ literaturii, prin refuzul unei ontologii tari si al atributelor necesare si suficiente prin care arta/ literatura se cerea definita in poeticile traditionale, esentialiste. Din pacate, desi se foloseste frecvent de ecourile reflectiei lui Goodman in teoria literara actuala, mai ales când isi propune sa cerceteze nu ce este, ci când este literatura, Eagleton il ignora aproape complet pe filosoful american).

Ultimul capitol, „Strategii“, schimba focalizarea dinspre literar spre teoriile literarului. Ce anume tine laolalta toate aceste teorii, se intreaba Eagleton. Raspunsul nu-i prea departe, cautati-l in „Teoria literara“ sau, daca nu, chiar in primele capitole ale cartii de fata: conceptul „asemanarilor de familie“ adaptat la ideea de „strategie“. Plictisiti de atâta varietate? Nu-mi ramâne decât sa duc indiscretia mai departe devoalând ca pentru Eagleton intreaga teorie literara (ca si filosofia, antropologia, psihanaliza etc.) vede in subiectul sau o suma de strategii, conform carora literatura, ca si mitul, jocul, actele simbolice etc., lucreaza ca un „problem-solving device“ (dispozitiv de rezolvare a problemelor) al umanitatii, din cele mai vechi timpuri pâna azi.
Daca in primele capitole teoreticianul englez a cautat fara succes, alaturi de altii, diferenta specifica a literaturii, in partea a doua isi redistribuie energia spre conturarea unui gen proxim, care inscrie literatura si cercetarea ei alaturi de alte discipline. (Impresia e, doar aparent, de rasturnare a perspectivei, caci, in fapt, capitolul final, „Strategii“, e tautologic in raport cu restul cartii: daca in capitolele I-IV se arata ca proprietatile x, y, z nu apartin doar literaturii, ci si altor domenii intelectuale sau forme de limbaj, ca diferenta specifica a literarului e aproape imposibil de localizat, in „Strategii“ aflam ca proprietatile x, y, z apartin nu doar altor domenii (antropologie, psihologie etc.), ci si literaturii. Relatia nu e de simetrie, ci de identitate. Aparenta dinamica teza – antiteza ilustreaza, de fapt aceeasi teza: imposibilitatea definirii literaturii altfel decât prin gen proxim (concepte fuzzy, esentialism slab etc.).

Care este, pâna la urma, solutia lui Eagleton pentru o noua teorie literara/ filosofie a artei? – teoria literara ca „strategie“ si opera literara ca „eveniment“ (nu ca obiect), citim in incheierea cartii. Prima e insa o solutie prea laxa, iar a doua, – si laxa, si insuficient asimilata (filiera Alain Badiou e prea vaga, nu e o revendicare riguroasa de la conceptul gânditorului francez, ci mai mult o preluare metaforica, o terminologie decorativa. La fel de bine putea fi extrasa din conceptia, de acum o suta de ani, a lui A.N. Whitehead, a unei structuri evenimentiale, procesuale a lumii).
Dilema care-l incurca pe Eagleton (si prin care teoreticienii literaturii ajung, intr-un fel sau altul, neoesentialisti) rezida in nerezolvarea tensiunii dintre autonomia literarului (de la idealismul german la opera aperta, moartea autorului s.cl. – un argument si esentialist, si intrinsecalist, literatura autoconstituindu-se dincolo de intentia autorului, de receptor, de mediu, de institutii etc.) si calitatea sa de mind dependent reality, care trimite reflectia asupra literarului in zona extrinsecalismului (literarul fiind subordonat legitatilor unei entitati cu care nu coincide integral – mintea umana). Pozitia de acum a lui Eagleton, aceea de anti-esentialist intrinsecalist (literatura nu e caracterizabila prin anumite proprietati, suficiente si necesare, dar are un set de proprietati interne, intre care autoreflexivitatea, autoreferentialitatea s.a.) e inca prea putin disociata de fantasma autonomiei estetice. Altfel spus, intrinsecalismul post-antiesentialist al lui Eagleton nu e autonomism estetic, dar are, cum sa zic, o asemanare de familie suspecta cu vechiul autonomism…

„The Event of Literature“ il dezamageste cu siguranta pe cel ce cauta aici o noua teorie literara si chiar o noua filosofie a artei, si asta in primul rând prin aspectul flagrant de conspect intocmit in vederea unui demers didactic. Sunt si pagini (capitole, bunaoara cel despre „Natura fictiunii“) nu lipsite de incitatie, insa ma tem ca, macar in speta fictiunii literare, teoreticieni ca N. Goodman,
J. Searle, G. Genette sau J.-M. Shaeffer au ridicat inaintea lui Eagleton problematici pe care acesta are aerul ca le descopera aici pe cont propriu. Eagleton surprinde insa nu neaparat prin originalitatea ideilor, cât prin maniera relaxata de rechestionare/ recodificare a lor: acel „Why not?“ sau „That doesn’t mean that…“, promptitudinea prin care identifica o „exceptie“ de la acel „de regula“ care guverneaza reflectia bicentenara asupra literaturii (literatura nu e „morala“? Simplul fapt ca nu sunt de gasit romane care sa preamareasca, azi, virtutile naziste demonstreaza ca literatura e morala, ca autonomia ei are limite). Ca, in genere, teoricismul inalt e combatut cu arme din arsenalul fiziologiei cotidiene (sa cerceteze, bunaoara, Searle daca tusitul sau stranutatul poate fi un act prefacut, pretended, si abia apoi sa vorbim despre ce este literatura…) e insa o optiune cu dus si intors. Pedagogic, functioneaza aproape fara gres (glumitele lui Eagleton detoneaza scurt si eficient orice aporie), insa, de la un punct incolo, dexteritatea didactica se transforma in dramatizare de amorul artei (v. luxul de a ridiculiza repetat autori nu de prima mâna), inmultind riscurile unei abordari prea „open neck shirted“ (patru dintre cele cinci proprietati ale definitiei-soft-a-literaturii-dupa-Eagleton merg, de pilda, spre aceeasi dezarmanta concluzie: literatura nu opereaza in acelasi fel ca o lista de cumparaturi!). Tot didactica va fi fiind si strategia preluarii de argumente si exemple ad litteram din volumele anterioare (sa nu nauceasca bietii studenti de atâta diversitate).
Tentatia de a expedia intreaga argumentatie a unuia sau a altuia printr-un „why not?“, fara alte problematizari, creeaza, pe de alta parte, senzatia ca lucrul aplicat cu argumentele prisoseste in noua teorie literara. Prea grabit sau prea asaltat de noi prilejuri de ridicol ce trebuie descapatânate, Eagleton executa un fel de stand-up comedy contra noilor scutieri ai teoriei, pusi la pamânt cu concursul filosofiei analitice. Strategia e simpla: iei niste teoreticieni literari prea putin relevanti la scara planetara si le dai in cap cu Wittgenstein sau cu Putnam; dupa care inchei cu un panseu sic asupra asemanarii de familie dintre Tony Blair si cliseul reprezentarii extraterestrilor in cinema. Et cela veut dire gândire critica!

Pe traseul maieuticii post-deconstructiviste, Eagleton se declara la un moment dat in favoarea unei teorii a „literaturilor“, nu a „literaturii“ – iata o solutie mai concreta decât sus-zisele „strategie“ sau „event“. Inseamna insa asta o intoarcere la tiparul esentialist anteformalist al cercetarii, la epistema istoriilor literare nationale organiciste, centrate pe opere si autori (in genul lui Lanson, iar la noi Lovinescu si Calinescu)? Nu cred ca asta e intentia autorului (caci ce mai poate insemna pentru un leftist nominalist argumentul national?), dar, din pacate, alte detalii nu primim. Jobul teoreticianului literar ar fi acum, se poate totusi deduce, daca nu acela de a livra o definitie fundationala a literaturii, macar de a furniza o descriere a literaturilor. Ma tem insa ca a manipula astazi o clasa, o multitudine („literaturi“) in locul unui individ („literatura“) nu mai e atât de simplu ca pe vremea lui Lanson. Scapând de riscul esentialist al individului (cautam acel ceva ce apartine doar individului numit literatura), riscul multitudinilor (chiar gândite pe principiul mai avansat al asemanarii de familie) sta in potentialul lor inflationist, asociat imposibilitatii de a defini conform unui set limitat de proprietati: care e limita dincolo de care nu se mai poate vorbi de literaturi? Câte literaturi exista/ pot exista? Care sunt conditiile generarii unei literaturi? Etc. Mai devreme sau mai târziu, vom avea nevoie de un set de proprietati „suficiente si necesare“ pentru a avansa o definitie sau o baza de discutie liminara. Cu sau fara ferma adeziune a autorului, asta e in fond concluzia cartii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper