Libertatea înseamna iubire

Un articol de OVIDIU PECICAN

Flaviu George Predescu, Chezasie pentru libertate, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2012.

 

Un om practica o meserie. O practica bine sau rau, dar o face în limitele regulilor elaborate pentru bunele practici în acel domeniu. Cu alte cuvinte, o face astfel încât sa dobândeasca aprecierea sefilor, a unei majoritati a colegilor, a lui însusi. Ba chiar si dupa principiile care regleaza acel areal profesional el se califica undeva între onorabil si exceptional; oriunde. Orele de serviciu se desfasoara în buna regula, nu fara împliniri si nici fara satisfactii.
Ramân însa destule lucruri în afara serviciului. Ramân orele libere ale fiecarei zile, spatiul vast al dupa-amiezelor si al noptilor, banalitatile cotidiene si imaginatia, sufletul si adierea vântului… Unii reusesc sa le socoteasca pe toate acestea… facultative; sau, daca nu facultative, atunci niste obligatii demne de toata discretia. Atunci când cineva se dedica în special ridicarii de cladiri uriase, luarii de decizii în numele multora, producerii de bani multi, achizitionarii de masini de lux sau altor lucruri de acelasi fel, chestiunile care survin în „timpul liber“ par minore, optionale, neglijabile. Si chiar daca nu par cu adevarat astfel, sunt, adeseori, tratate asa în virtutea faptului ca oamenii printre care traim, cei mai multi dintre ei, socotesc ca trebuie sa fie altfel (iar majoritatea este cea care impune regulile!).
Datorita acestor evidente pe care le trecem cotidian cu vederea si pe care mai toata lumea le observa, socotind ca sunt reguli tacite ale vietii, stabilite odata pentru totdeauna, ramâne mereu un fapt remarcabil aparitia unui scriitor la maturitate. Debutul cuiva care, înainte de a apuca sa publice o carte, s-a angajat într-o cariera cu totul straina de aceasta aspiratie catre literatura, un pic exotica, „nebarbateasca“ si fara profituri – aparente – imediate indica în mod cât se poate de precis ca în cel care se descopera ca autor literar dupa stabilirea pe o traiectorie solida de destin s-a produs o rasturnare a ordinii dinainte, mostenite sau dobândite. De acum înainte, însusi faptul publicarii atesta ca un asemenea autor a ajuns sa puna în cumpana timpul profesiei cu timpul literaturii în viata lui, dedicând fara ezitare atentie, energie si, fireste, ore noii ocupatii. Trebuie spus si acest lucru, îndeobste stiut: a scrie literatura nu este un soi de rucodelie, cum numeau autorii din vechime ocupatia mâinilor care împletesc sau cosesc în vreme ce mintea monahului coboara rugaciunile în suflet. Beletristica nu este nici rutina aruncarii de carbuni în cuptoare, dupa cum nu seamana nici cu culesul spicelor secerate în snopi. Ea acapareaza ochiul si mâna, spiritul si sufletul, veghea si imaginatia. De aceea, te poti astepta ca, atunci când asa mutatie are loc, ragazul destinat elaborarii literare sa devina tot mai consistent si mai acaparator, caci numai în aparenta sufletul este precum fantoma lui Hamlet tatal, aparând si disparând la rastimpuri, având consistenta de fum si vorbind cu glas parelnic. De fapt, pe masura ce începe sa conteze, el se afirma din ce în ce mai mult în deplinatatea drepturilor sale, iar a-l oprima, închizându-l cu zece lacate, nu înseamna decât sa îl tii sub presiune, riscând ulterioare explozii de neîmblânzit.
Nu este deci de mirare ca, odata cu „Chezasie pentru libertate“, Flaviu George Predescu scoate la lumina mai mult decât niste simple reflectii asezate în chenarele – relativ laxe si permeabile, dar cu atât mai impregnate de trasaturile unui mod de a gândi si de a simti foarte personalizabil – ale eseului. Textele pun în lumina un mod de a simti si de a gândi specific celui care scrie. Amintirile sunt evocate ca pretext al unei reactivitati neresemnate, iar gândurile antreneaza imagini desprinse din experienta imediata. Raportarea la Bucuresti, amintiri din Cugirul copilariei, tinuturile albaiuliene ale lui „acasa“, prietenia si lecturile destainuite, descoperirea Bucurestiului si savorile acestui spatiu urban privilegiat, toate acestea – si multe altele – jaloneaza spatiul unei interioritati vii si disponibile. Stilul alert si direct, scurtimea textelor mijlocesc întâlnirea prompta cu cititorul în termeni amiabili si amicali. Asa cum, într-un loc, se vorbeste despre fotografiile copilariei – de fapt, „blitz“-urile pe care starea de gratie a acelei vârste le înmagazineaza în memorie si constiinta –, la fel se produc si tind sa functioneze si piesele ansamblului de fata, fragmente momentane ale unei autoportretistici multifatetate, executate cu finete, în penita, dupa modelul caligrafilor orientali.
Pe Flaviu George Predescu nu îl intereseaza marturia memorialistica, ci mai degraba surprinderea unor stari de spirit si comunicarea lor. Ceea ce la altii – scriitori sau nu – face obiectul unui travaliu interior, aici este împartasit celorlalti, potentiali prieteni, constituindu-se într-un alt soi de bucurie: aceea de a fi împreuna prin intermediul paginii. Aceasta nu înseamna ca ar lipsi accentele critice sau chiar polemice. Cutare loc are un pseudo-nume derizoriu, argotic. Alta data rafuiala se face cu propriul trecut, la exigentele caruia s-ar fi putut, crede autorul, raspunde mai bine. Nu o data, prejudecatile fac tinta contestarii. Dar toate astea se fac fara apasarea pe pedala diatribiei, injuriei sau a altor efecte prea tari, cu un soi de instinct al echilibrului, hranit, poate, si de stagiul de pregatire printre insularii britanici, la Oxford, dar venind, asa cum spune traditia, si dinspre originile transilvane ale autorului.
Ceea ce rezulta, în cele din urma, din paginile de onesta dezbatere – cu sine si cu ceilalti –, din volumul de fata este portretul unui autor care se defineste pe sine prin pozitionari civice si intelectuale pe care le marturiseste fara ezitari. „Înca traim în tara lui «mi-e lene» si «ma plictisesc», doua formule pe care le detest“ („Huidu – hrana pentru nefericiti“), spune el într-un loc, adaugând, în alta parte, ca „Din dragoste, m-am încapatânat nu doar sa scot oameni din colivii, dar mai ales sa îi învat sa zboare“ („Lupta mea cu fauritorii de colivii de aur“). În Flaviu George Predescu cititorul poate descoperi, deci, un iubitor de viata si de actiune, un patimas al libertatii cotidiene; cum s-ar zice, un posibil prieten.

Un comentariu pentru “Libertatea înseamna iubire”

  1. septembrie 17, 2012 la 9:19 am

    Acest articol este o reflectie aproape exacta asupra acestui scriitor tanar, Flaviu George Predescu, atat asupra trairilor lui interioare cat si a personalitatii sale.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper