Inventarea tenisului (7)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Nu iese fum fara foc. Potrivit aceleiasi logici, una foarte corecta, sa recunoastem, mingea de tenis nu poate zbura, nu poate primi efecte si nu poate fi lovita în absenta unui instrument adecvat acestui scop. Ca-l numim „brat“, „palma“, „manusa“, „batac“ sau „racheta“ – aproape ca nici nu mai conteaza. Ideea este ca pârghia bratului uman sa se prelungeasca printr-o entitate anatomica sau printr-un artefact particular, care sa loveasca mingea dupa pofta inimii. Dar din acest punct de vedere, oare cum stau lucrurile în jocul de tenis? Si ce cai de urmat ne indica Jean-Christophe Piffaut?
Întâi de toate, trebuie spus ca medievalitatea franceza este epoca în care se pune prima oara chestiunea de a proteja palma omeneasca de consecintele lovirii violente a mingii. Decât o ranire serioasa, mai bine o pelicula protectoare. Zis si facut. Asa se face ca în celebrul jeu de paume parizian a început sa fie utilizata manusa. Ea era de piele cusuta sau din plasa de navod întremata cu noduri si fire duble sau triple.
O vreme, practicantii noului sport s-au declarat multumiti, dar nevoia de performanta a crescut, iar gustul s-a rafinat si el. Palma nu mai putea satisface înaltele exigente ale iubitorilor acestui patimas joc. Bratul, care actiona ca pârghie, se cuvenea „prelungit“ cu o structura artificiala, astfel încât viteza de lovire a mingii sa sporeasca. Pe de alta parte, înainte vreme era clar ca jucatorii mai dotati în plan fizic aveau mai multe sanse de a câstiga partida decât adversarii lor mai pirpirii. Cu un instrument nou de lovire, acelasi pentru toti, lucrurile se puteau însa schimba radical.
Asa s-a nascut batacul, un stramos onorabil al rachetei cu corzi din epoca moderna. Batacul îngaduia un mai mare control al mingii si permitea si nivelarea fortei cu care era expediata mingea. Jocul devenea astfel mai sportiv si mai lipsit de incidente, certuri, polemici si dueluri post. În plus, caracterul sau spectaculos sporea, spre deliciul publicului din ce în ce mai numeros. Doar ca batacul îsi arata în scurt timp serioasele limite „tehnologice“ si „tehnice“. Era greu si nu vibra, scotea un zgomot infernal si, colac peste pupaza, controlul asupra efectelor era unul real, însa redus si previzibil.
De aceea, inventivii francezi au mai facut un pas pe drumul catre descoperirea rachetei. Ei au nascocit tamburinul cu sita din piele. Circular, având suprafata de lovire dintr-o membrana elastica si rezistenta, el semana mai curând cu instrumentul muzical decât cu o racheta tale quale. Asta conta însa mai putin, caci jucatorii au fost de la bun început cuceriti de proprietatea de control a noului instrument cu care se putea practica jeu de paume. În sfârsit, jucatorii mai plapânzi se puteau înfrunta cu sanse de reusita cu zdrahonii arenei, caci de-acum încolo nu forta fizica era cea importanta, ci adresa, directia si puritatea loviturii. Se nascuse, cu alte cuvinte, tehnica.
Ca despartirea de tamburinul cu sita din piele nu s-a produs prea usor e fapt dovedit. În Italia zilelor noastre înca se joaca acest sport cu mingea lovita cu tamburinul, de parca practicantii ei nu ar fi auzit în viata lor de Sirola, Pietrangelli, Panatta, Barazzutti, Volandri si Fognini…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper