Dorul de tara, frica de tara

Ani la rând dupa ce am plecat din România m-a urmarit un cosmar. Se facea ca aveam deja situatia juridica rezolvata. Ca aveam dreptul de sedere, daca nu chiar pasaportul tarii in care emigrasem. Si, cetatean acum al altei tari, trebuia sa ma intorc in România pentru o problema de familie. Nu mai tin minte pentru ce problema, nu acest lucru avea importanta in vis. Cosmarul era ca, la intoarcere, eram oprita la granita. Se intâmpla ceva, se insinua ceva, se declara ca pasaportul meu e fals, ca nu are nu stiu din ce motive valabilitate, mi se punea ceva in cârca… Pe scurt, nu mai puteam iesi din România. Acest cosmar s-a repetat ani si ani. Cred ca m-am eliberat de el dupa 1990.
In azilul in care am stat o perioada, aveam colega de palier, perete in perete cu camera mea, o poloneza. Din când in când, noaptea, o auzem prin peretii subtiri, tipând prin somn. Familiaritatea in care ne adusese conditia noastra speciala de azilante, imi permitea sa ies pe coridor si sa bat la usa camerei ei. „Ce se intâmpla, Ella?“. „Am un cosmar, care se repeta, imi povestea Ella, lac de transpiratie. Visez ca sunt deja stabilita aici, ca am pasaport olandez, dar ca trebuie sa ma intorc in Polonia pentru a rezolva o problema care nu suporta amânare. Si la intoarcere… sunt oprita la granita. Nu mi se mai da voie sa ies din Polonia“.
Intr-o seara, pe o banca umezita de ploile olandeze care nu conteneau niciodata, stateam de vorba cu un coleg. Era profesor la Catedra de limba farsi la universitatea din Utrecht. Iranian. Scriitor. „De ani si ani, imi povestea Turaj, am un cosmar. Se face ca ma intorc in tara pentru o perioada, spre a rezolva o problema oarecare, nu mi-e niciodata prea clar ce fel de problema anume. Doar ca la plecarea din tara mea, la granita, mi se spune ca trebuie sa ramân pe loc. Ca nu mai am dreptul sa parasesc Iranul, ca actele mele de cetatean strain nu sunt valabile, ca imi lipseste ceva, nu stiu ce. Ma trezesc scuturat de frigurile mortii, cosmarul ma urmareste ore si ore, ziua intreaga nu pot scapa de angoasa“.
Fiindca meseria imi impunea sa fac anchete sociologice printre emigranti, am introdus o intrebare legata de aceste vise in chestionare. „Aveti cosmaruri in care plecati pentru o perioada in tara si nu vi se mai da voie sa va intoarceti?“
„Da“, spuneau cei veniti dintr-o dictatura. Si aproape textual, imi povesteau cosmarul meu, al Ellei, al lui Turaj.

Ma mai intâlnesc din când in când cu prietenii mei din acea perioada. Ne-am raspândit care pe unde. Cert este ca nu ne-am intors in tara, decât temporar, si mai ales legati de profesie. Cosmarul s-a sters, a pierit odata cu dictaturile. Suntem multumiti ca s-a dus. Ca putem trece granitele incolo si incoace. Uimiti inca de darnicia vietii, care ne-a mai acordat o asemenea sansa. Incercam sa psihanalizam acel vis, pe care l-am numit „cosmarul emigrantului politic“. Fiindca, datele studiilor de sociologie aratau ca emigrantul economic nu suferea de naluciri nocturne. Paradoxal, se pare, el era imaginea rasturnata a dorului nostru de tara. Ne visam tara, nu visam mall-ul din colt. Ne chinuia imaginea tarii de care nu mai aveam parte, nu imaginea rafturilor care faceau fericirea societatilor de consum. Ne speria ideea ca ar trebui sa ne-ntoarcem acolo, doream… Ce doream? Doream… un verb care se trage si el probabil de la cuvântul dor.
Dorul de tara nu are ca obiect un loc anume de pe planeta, ci nostalgia dupa o parte a vietii tale petrecute acolo. Ti-e dor de biografia ta, de ceasul tau biologic si social, ale carui limbi merg inainte si nu inapoi.  Ai nostalgia partii din tine lasate in urma. Nu-mi poate fi dor de Caraibe, oricât de frumoasa ar fi regiunea, fiindca am fost acolo doar câteva zile si n-am trait nimic care sa-mi marcheze existenta. Existenta mea este marcata de România. A Ellei, de Polonia. A lui Turaj, de Iran. Tarile noastre fac funciar parte din noi, ca organele interne, ca pielea, ca parul. Asa am venit pe lume. Iti pierzi un picior? Traiesti, dar esti schiop. Iti pierzi parul? Nu-i o fatalitate, doar ca nu mai esti acelasi, ti se schimba chipul, esti chel.
Si-apoi, dintr-odata, cad dictaturile. Poti sa-ti reintegrezi partea de viata pierduta. Ti se da inapoi piciorul amputat, te trezesti iar cu parul pe crestet. Cine n-a trait aceste senzatii, cred ca greu le poate percepe. Cei care au trecut prin ele, le recunosc fara prea multe cuvinte. Niciodata nu ne-am fi putut imagina, acum treizeci de ani, ca ne vom putea intoarce in tara senini.
Dar oare ne intoarcem senini?

Dictaturle au devenit democratii. Democratia nu a cazut din inalt peste lumea lui Dumnezeu, ca o mana cereasca. Ea a aparut intr-un anumit colt al lumii, cu inteles pentru acel colt anume. Extinderea ei ca o peltea de colo colo, peste frontiere si peste ani este non-sensul epocii noastre. Nimeni nu se ocupa, prin partile in care se fâlfâie acest cuvânt magic si se fac crime in numele lui, de o analiza a ceea ce inseamna el pentru fiecare loc in parte si pentru fiecare timp. Nu stim cum era democratia greceasca, luam din ea ce ne place. Si, partea cu care se face vâlva, este, simplist spus, dreptul omului de-a avea o opinie. De a-si exprima deci opinia, cu sanse egale cu ale celui de alta opinie.  O opinie nu despre preturile de la taraba, ci despre mersul lumii. O viziune asupra lumii. Un sistem, pe care ti-l fauresti in noptile tale de nesomn, potrivit datelor tale psihice, potrivit lecturilor tale si capacitatii tale de implicare. Si, tocmai de aici, si incercarea de-a intelege si, oricum, de a-l respecta pe cel care si-a faurit o alta imagine. In noptile lui de nesomn, potrivit structurii lui psihice si capacitatii lui de implicare. Un altul. Nu mai bun. Nu mai rau. Ci Altul, fiindca asa se constituie comunitatile omenesti, din indivizi diferentiati. Din unul si altul.
Si uite, de peste douazeci de ani pot si emigrantii dinainte de ’89 sa se intoarca in tara senini.
Uups! Imi intâlnesc vechi prieteni, colegi. Vorbim despre cum vedem lumea, doar n-o sa vorbim despre mercuriale si despre impozite (asta oricum, nimeni nu poate intelege decât pe câteva sute de kilometri in jurul lui). Cel care crede despre sine ca e de stânga, ii face in presa pe cei de dreapta nemernici, fiare, scârnavii, adica tot ce-i vine la gura. Cei care se prezinta de dreapta, fiindca oricum privind in jur la lume cu adâncimea ochiului de gaina pare mai convenabil, cei care se declara de dreapta deci, ii fac, pe cei de stânga, animale. Cei de stânga care au ametit poporul propunându-i la alegeri un candidat, dupa ce pierd alegerile doar cu câteva procente, il fac pe propriul lor candidat, votat de aproape jumatate dintre alagatori, prostalau. Cei de dreapta, când se clatina corabia spre cealalta parte, trec cu arme si bagaje in masa, spre stânga. Celor care se presupune ca ar fi trebuit sa aiba o viziune egalitara asupra lumii, li se pun catusele, fiindca sunt dovediti hoti de drumul mare. Cel care e pe cale sa ia o functie in stat sau un loc mai in fata in societate, este peste noapte declarat fost securist. Daca n-ar fi iesit in fata, n-ar fi suparat opozitia, care l-ar fi declarat, fost-nefost, baiat bun.

Si vine si emigrantul. Senin. Vorba aceea: „Hop si eu, din Durau, barbatul lui Dumnezau“. Multumit c-a scapat de cosmare. Ca a pasit in democratie. Convins ca viziunea lui asupra lumii, oricare ar fi ea, se va bucura de respect.
Vede chiar, surprins, ca persoana lui este in mijlocul evenimentelor. Ca sunt unii instituiti in forumuri care ii numara lui pasii in tara de emigratie, pâna la sectia de votare. Stau ei, emigrantii, mai aproape de o asemena sectie de 5 kilometri? Stau mai departe? Pai de aceea, dom’le s-a intâmplat toata tarasenia asta. Fiindca ei, emigrantii, n-au vrut sa se miste prea departe de casa. Fiindca cel care a facut sectia n-a avut minte s-o mute câtiva pasi mai incolo…

Intorsi in tarile noastre de emigratie, se pare ca noaptea vom avea din nou cosmaruri. Ne vom trezi in sudori numarând pasii pâna la sectia de votare. Este mai departe de 5 kilometri, esti de-o culoare. Este mai aproape, esti de alta culoare. In functie de care culoare, tu si copiii tai vei fi acceptat sau respins. De tara in care ai venit pe lume, care ti-a fost data la nastere, asa cum ti-au fost dati dintii si parul de pe cap.
Dorul, ca pasarea Phenix. Renaste, se pare, la nesfârsit, din propria lui cenusa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper