Despre viitorul romanului

Un articol de MIHAI IOVANEL

Moartea romanului a fost anuntata de nenumarate ori. În cea mai recenta versiune, moartea e doar un pretext pentru imaginarea unui viitor. Îi apartine lui China Miéville, scriitor englez de science-fiction plasat de regula în subgenul urban fantasy si politician radical de stânga, care a vorbit despre „The future of the novel“ la Congresul International al Scriitorilor desfasurat în luna august la Edinburgh (The Edinburgh World Writers’ Conference).
Rezum în continuare argumentul lui Miéville. Scriitorul-politician  a început prin a ridiculiza vechile spaime ale scriitorilor de acum cincizeci de ani, care, precum Lawrence Durrell, deplângeau ziua în care fictiunile vor fi produse de catre masini. Durrell s-a înselat, arata Miéville, în sensul ca „în fostul viitor pe care am ajuns sa-l traim, fictiunea nu e produsa digital, ci distribuita digital“. Cu tot cu efectele cunoscute: cresterea pirateriei intelectuale, dat fiind ca din ce în ce mai putini insi sunt dispusi sa plateasca pentru carti, ziare sau albume pe care le pot descarca gratuit, si deprecierea muncii autorilor care creeaza aceste produse din ce în ce mai ieftine. Dar, suna teza lui Miéville, toate politicile împotriva pirateriei online reprezinta forme de obtuzitate si de abuz. Pirateria e buna pentru ca încurajeaza creativitatea si reformarea traditionalei relatii întepenite si unidirectionale dintre autori, carti si cititori; ea reprezinta creasta unui proces care va reconfigura în viitor parametrii actuali ai literaturii. Cititorii vor capata un nou rol, cel putin egal cu al autorului – asa cum astazi, deja, muzica formatiilor mainstream este remixata si relansata pe internet de catre tineri DJ anonimi. În viitor, literatura – în speta romanele – îsi va pierde statutul „definitiv“; romanul X va circula într-un numar variabil de variante si de adaptari modelate de comunitatea cititorilor transformati ei însisi în autori, conform propriilor dorinte si nevoi. Dar ce se va întâmpla cu autorii care traiesc din creatia lor? Cum îsi vor mai putea plati chiriile din moment ce munca lor devine a tuturor pe gratis, fara a mai fi platita? Solutia oferita de Miéville e simpla: scriitorii trebuie sa devina salariati, „romancierii si poetii vor primi leafa unui muncitor calificat“. Astfel, se va scapa si de blestemul pietei, de „filistinismul criminal al pietei“, care îsi impune propriile standarde literaturii, fortând-o sa existe ca marfa si nu ca arta ce raspunde nevoilor reale ale unei/ unor comunitati. Dar, în acest punct, problemele nu dispar, dimpotriva. Dupa cum formuleaza Miéville –  „cine hotaraste cine merita sa fie numit scriitor? Pentru a deveni unul e suficient un sonet – un sonet cât de bun? E nevoie de zece romane pentru a te numi scriitor? E suficient sa ai 50.000 de cititori sau doar 10, dar alesi pe sprânceana?“ Cum – „Doamne fereste!“ – Miéville nu vrea sa lase o astfel de decizie în mâinile statului, o arunca pe umerii poporului: „Trebuie sa democratizam toata aceasta discutie galagioasa“. Dupa care revine la Stat.  „Nu ne putem permite totusi sa lasam Statul pe dinafara. Deci, pentru binele literaturii, va trebui sa preluam controlul asupra statului, sa-i inversam prioritatile, sa-i democratizam structurile, sa-l înlocuim cu un sistem valabil. Prin urmare, ca sa obtinem subiectul, golit de orice resentiment, al scriitorului ca om între oameni, ca sa fim cu adevarat credinciosi spiritului literaturii, trebuie sa producem o transformare politica si economica. Pentru binele viitorului literaturii si pentru binele tuturor. Si cine stie ce politici, ce stiluri sau ce substanta, ce legaturi cu comunitati reimaginate, ce lupte duse pentru a exprima neexprimabilul, ce povesti si contra-povesti ne vom lupta sa spunem, esuând cu demnitate sau, poate, într-o zi, chiar reusind?“
Pe scurt, ca sa salvam literatura si, odata cu ea, sa ne salvam sau sa ne descoperim sufletul, capitalismul trebuie sa moara.
Din pacate, utopia lui Miéville sta prost la capitolul „randament“ si, într-un fel, e de mirare ca un ins inteligent a putut sa o nascoceasca. Nu sunt nici împotriva resetarii relatiei dintre autor si cititor (desi media calitatii fanfictiunilor presarate de amatori pe net se lupta cu gravitatia si nu vad motive pentru care ar creste spectaculos), nici împotriva matrasirii capitalismului; nici macar împotriva realismului socialist (ca teorie, nu ca practica); dar a rezolva o problema relativ marunta precum a literaturii printr-un plan implicând macrosistemul economico-politic e la fel de ingenios precum a rezolva deficitul de scobitori extragând toti dintii din lume. Nu este prea limpede nici cum se va realiza totusi consensul în privinta scriitorilor care ar urma sa fie declarati scriitori si, ca atare, stipendiati în Noul Stat. „Prin democratizarea deciziei“ este un raspuns neconvingator – mult prea vag. Din doua una: aceasta decizie va fi luata fie de catre o elita „luminata“ restrânsa, precum în sisteme comuniste unde, conform vechii glume, tot poporul bea whisky si se plimba în Mercedesuri prin intermediul reprezentantilor sai, fie printr-o forma de piata care, oricât de reformata în raport cu vechea piata, va repeta viciile acesteia. E pur si simplu mult mai probabil sa fie alesi ca scriitori reprezentativi si retribuiti autori superficiali si tautologici de consum precum Paulo Coelho, si nu scriitori a caror imaginatie curajoasa si fertila ar putea arunca samânta unor lumi cu adevarat mai bune sau ar putea oferi indivizilor ori comunitatilor oglinzi ce reflecta imagini mai adânci, dar si mai nelinistitoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper