Despre cei uitati

Un articol de C. STANESCU

Sindrom universal si natural al unor generatii alunecând usor-usor din scena ori efect pustiitor al grabei si agresivitatii nerabdatoare ale „celor ce vin“ – uitarea, cu inefabila melancolie pe care o simt evocatorii sai, e un fenomen paradoxal: cu cât mai „uitati“ sunt cei uitati, cu atât mai mult par sa creasca sansele lor de a fi redescoperiti si „reînviati“. Si înca: „reînviati“ într-o forma ori haina cu totul noua, de care nici contemporanii lor, „saizecistii“ iesiti din mantaua lui Calinescu, n-au fost deplin constienti. Este cazul unui critic si istoric literar precum Dinu Pillat prezentat în „România literara“ de Razvan Voncu, în lumina volumului restitutiv „Dinu Pillat, Spectacolul rezonantei. Eseuri, evocari, sinteze“ editie îngrijita de Monica Pillat si George Ardeleanu (Editura Humanitas, 2012). Titlul cronicii lui Razvan Voncu spune totul: „Al doilea Pillat“. La fel s-ar putea intitula si articolul Adinei Dinitoiu despre „Amintirile deghizate“ ale lui Ovid
S. Crohmalniceanu din editia îngrijita si prefatata de Ioana Pârvulescu tot la Humanitas. „Al doilea Crohmalniceanu“ la antipodul nedreptatitului „dogmatic proletcultist“ din ochii criticilor sai, este, la a doua sa nastere, produsul celor doua decenii cât a condus cenaclul universitar Junimea al „optzecistilor“ înfiintat de George Ivascu. În realitate însa, o realitate aproape invizibila în context, frânturi din ultimul, „al doilea“ Crohmalniceanu, asa cum apare el în târziile „Amintiri deghizate“, subvietuiau chiar în epoca lui „realist-socialista“. De un sindrom al uitarii sufera momentan si un critic altadata notoriu precum Sami Damian, nu de mult iesit din scena: „Un mic text discret dintr-un numar trecut al «României literare»“ – scrie Gabriel Dimisianu într-o evocare intitulata cu mâhnire, dar si revolta mocnita, „Deja uitatul S. Damian“ – „mi-a dat de veste ca Sami Damian a murit. Erau amintite acolo câteva elemente de biografie, se mentiona stabilirea lui Damian în Germania, la Heidelberg, în 1974, erau enumerate cartile pe care le-a scris si, la urma, era exprimat regretul pentru „pierderea dureroasa“ pe care critica noastra a suferit-o. Nimic mai adevarat, dar asemenea enunturi nu sunt totusi conventionale, nu sunt prea reci? Mie asa mi se par“. Asa este, dar aceasta nu ma împiedica sa-mi verific, cu textul emotionant si informat al lui Gabriel Dimisianu, parerea despre natura paradoxala a fenomenului universal si natural al uitarii: cu cât mai „uitati“ sunt cei uitati, cu atât sansa redescoperirii lor sporeste. Caci, în fine, „deja uitatul S. Damian“ prinde o noua viata chiar începând cu acest text, comemorativ, al criticului „saizecist“ de la „România literara“. „Al doilea S. Damian“ e previzibil si el, ca si Ovid S. Crohmalniceanu, chiar si în manifestarile critice „marcate de spiritul sociologizant al anilor 50, imposibil de evitat în conditiile de atunci“. Rautaciosii ar putea ricana cu exemplul celor putini care au evitat chiar atunci, când era „imposibil“, numitul „spirit sociologizant“, ori au tacut de tot, în catuse sau la cimitir. În cazul lui S. Damian, ca si al lui Ovid S. Crohmalniceanu, ca si al multor altora, va urma o lunga, dificila despartire de acel spirit tutelar, „pe masura ce climatul general devenea altul“ – scrie G. Dimisianu – „îngaduind cercetarea propriu-zis literara, valorizarea estetica. Studiile masive despre romanele lui G. Calinescu, despre Marin Preda, despre „directii si tendinte în proza noua“ se înscriu în acel orizont al redescoperirii esteticului“. În ele, în acele studii, partial datate, se întrevad totusi semnele celui de-al doilea, viu si viabil, S. Damian, supravietuitorul celui „deja uitat“. Exista si un al treilea S. Damian, la antipodul blândetii fara limite si amenitatii cu care a fost creditat în epoca si dupa aceea, pâna azi, când omul si-a dat obstescul sfârsit. Unul care se naste din propozitia lui G. Dimisianu, potrivit careia S. Damian „întelege de ce s-a produs un eveniment sau altul, de ce s-a mers într-o anume directie, întelege fara a fi însa neutru“. Din haina prea blândului critic apare, astfel, un personaj nou, un moralist, „pledant si polemic, adversar inflexibil, înversunat al mentalitatilor obscurantiste al nationalismelor si al reflexelor totalitariste, în special de dreapta, respinge „malversatiile ivite în cultura“ si ia totdeauna apararea valorilor democratiei, a deschiderilor europene, pro-Occident, în fine. Eseurile din „Duelul invizibil“ (1977), „Fals tratat de psihologia succesului“ (1995), „Replici din burta lupului“ (1997), „Aruncând manusa“ (1999) aduc marturia capacitatilor polemice ale lui
S. Damian. Cine a vorbit despre blândetea lui fara limite se vede ca nu l-a citit“. Într-adevar, acesta ramâne de citit, inclusiv cu excesele inevitabile pe care un ins pledant si polemic, adversar inflexibil, înversunat le comite, confirmând astfel si defectele care însotesc fatal marile calitati („cazul“ „Delirul“, „cazul“ „Caderea în lume“ si altele câteva…) Într-un critic suspectat (!) de „blândetea fara limite“, clocotea chiar si un „anarhist“, cu un gust ascutit al avangardei, dar tainuit, pentru experiment si revolta literara: „Anii liberalizarii ideologice relative de la mijlocul deceniului sapte al veacului trecut“ – atrage atentia G. Dimisianu – „fac sa se manifeste în voie o dispozitie oarecum tainuita pâna atunci a lui S. Damian: aceea de a încuraja experimentele, inovarile, revoltele fata de clisee, fata de normele neclintite. Oniricii îi dobândesc girul (D. Tepeneag, Vintila Ivanceanu, Iulian Neacsu, Florin Gabrea) si în general tinerii care inoveaza, desfid canoanele, convenientele. Deci nu doar pe onirici îi încurajeaza, ci si pe alti tineri în ale caror texte desluseste un sunet nou: Stefan Banulescu, Nicolae Velea, Sorin Titel, George Balaita, D.R. Popescu, Sânziana Pop. Toti acestia reprezinta pentru el cursul nou al prozei, sincronizat, macar în unele cazuri, cu experientele europene sau sud-americane“… Reprezentant al echilibrului în critica româneasca de astazi, dupa opinia lui Marian Papahagi, criticul care scrie despre „deja uitatul S. Damian“ nu ia acest echilibru drept compromis, ci în întelesul sau organic, ca un echilibru între antiteze: de aceea, va scrie cu aceeasi suplete si cu egal gust literar despre clasicul, „învechitul“ Costache Negruzzi, ca si despre moderni si modernisti, într-o lectura deschisa, permeabila varietatii infinite a stilurilor literare. În buna masura, ceea ce scrie despre „deja uitatul S. Damian“ i se potriveste lui însusi, ilustrând o predispozitie înnascuta si cultivata a adevaratului critic: dispozitia „de a încuraja experimentele, inovarile, revoltele fata de clisee, fata de normele neclintite“. În fond, prin scrierile ce-i fac de neuitat, asemenea critici dezvaluie „modernitatea“ clasicului Negruzzi si „vechimea“ oniricilor D. Tepeneag si Vintila Ivanceanu, pe scurt, a tuturor „contemporanilor nostri“, vechi ori noi. Iata motivul pentru care „cei uitati“, cu cât sunt mai uitati, cu atât mai mult îsi cresc sansele de a fi recititi si redescoperiti.
„Internationala mea…“
De un comentariu drept si comprehensiv al lui Alex Goldis se bucura în paginile revistei „România literara“ masiva depozitie memorialistica a unuia dintre marii intelectuali din stânga elitei românesti: Ion Ianosi, cu volumul „Internationala mea. Cronica unei vieti“ (Iasi, Editura Polirom, 858 pag.). Prima tentatie a cititorului acestei carti exceptionale e aceea de a o citi în oglinda cu volumul, si el masiv, al altui mare intelectual român, acesta „de dreapta“, din elita noastra: Adrian Marino, cu „Viata unui om“ singur, aparut la aceeasi mare editura Polirom. De la „Viata unui om singur“ la „Internationala mea“ e distanta, uriasa, dintre doua feluri de a trai în lume, pentru sau în contra lumii: chestiunea dublei gândiri si a comportamentului „deghizat“ se pune de la sine. O expertiza asupra acestor moduri dramatice de a supravietui sau de a încerca sa supravietuiesti ar fi mai mult decât binevenita: doi mari intelectuali, cu optiuni diferite si „suferind“ diferit epoca în care au trait. Pe unul dintre ei epoca a lasat urme de nesters, sentimente si resentimente pe care nicicând nu si le poate reprima, necum înfrânge: amaraciunea se revarsa în valuri contra tuturor si împotriva a toate. Nu mai exista remediu pentru o împacare cu lumea. Nu mai putin marcat de epoca si conjunctura, celalalt este un mare intelectual care stie si întelege ca, oricât de „leninist“ ar suna, nu poti trai în societate fiind liber de societate! Se poate, vin ceilalti cu raspunsul: se poate trai în pesteri sau în puscarii. Ce aleg, ce urasc, ce iubesc cei doi pot furniza o suma de comparatii menite, eventual, ca la capatul unui drum închis, cele doua mâini despartite, stânga si dreapta, sa revina la acelasi corp, pastrându-si functiunile si dotarile specifice pentru a întretine si face sa supravietuiasca însusi „corpul“ din care fac parte. O fi o iluzie: o lectura în oglinda a celor doua depozitii cum putine avem ar fi binevenita. În loc de aceasta „fantezie“, ma bucur deocamdata sa notez opinia cumpanita si comprehensiva a unui critic din „noua generatie“ despre „Internationala mea…“ de Ion Ianosi. „Caci, per total, «Internationala mea…» e marturia extrem de credibila si de nuantata a unuia dintre putinii nostri intelectuali veritabili de stânga“ – scrie Alex Goldis. „Temperamentul discret si prudent, dar în acelasi timp sincer, ferm si lipsit de emfaza l-au facut pe Ion Ianosi sa parcurga, fara mari accidente biografice, momentele cele mai dificile ale istoriei postbelice. Militant socialist înca de pe bancile liceului, Ianosi n-a facut niciodata exces de zel nici când i s-au încredintat functii oficiale. Dimpotriva. Profesorul de estetica si-a câstigat respectul breslei scriitoricesti sprijinind de câte ori a fost posibil publicarea unor carti importante („Jurnalul de la Paltinis“, „Drumul la zid“, „Expresivitatea involuntara“ etc.) sau intrarea unor scriitori valorosi într-un circuit interzis (Ana Blandiana).
Autobiograful îsi poate marturisi deschis, fara a face caz, meritele, sanctionându-si cu onestitate, excesele. Mai în gluma, mai în serios, câteva pasaje din „Internationala mea…“ aduc o autocritica luminata de pe pozitia celui care are totusi constiinta împacata ca n-a gresit în momente cheie si ca „a iesit onorabil din capcane“. Aceasta mistica a faptelor concrete, de contabilizat imediat, provine nu doar din încrederea marxista în contingent, ci si din constiinta ca, la un bilant obiectiv, esteticianul si-a pus activitatea în slujba binelui chiar din interiorul unui sistem profund viciat“. Existenta si activitatea profesionala a lui Ion Ianosi infirma opinia, plina de prejudecati, ca într-un sistem tarat si viciat toti indivizii traiesc si supravietuiesc viciosi si tarati orice ar face. Din contra, ne spune exemplul sau „cazul“ lui Ion Ianosi, Binele poate fi slujit chiar în (din) interiorul Raului, oricât de straniu ar suna aceasta constatare (nu spun idee, opinie sau optiune!). Mai departe, Alex Goldis subliniaza un alt fapt paradoxal: „Destul de singular în destinul intelectual post-revolutionar e si faptul ca Ianosi nu si-a retractat niciuna dintre credintele anterioare, asa cum au facut multi altii, sub amenintarea furiei nediferentiate a anticomunismului. Dimpotriva, Ion Ianosi a avut curajul sa atraga atentia asupra valorilor de stânga chiar când acestea au fost asimilate acuzator comunismului, stalinismului, leninismului. Profesorul a avut curajul reeditarii si revalorizarii lui Marx (2004) drept filozof fundamental al modernitatii într-o perioada când la noi el mai trecea drept criminal de razboi. Polemicile lui cordiale si nuantate, dar categorice, cu Vladimir Tismaneanu sau Andrei Plesu – plus neîntelegerile tacite cu Gabriel Liiceanu, taxat drept „un anticomunist visceral“ – l-au pastrat pe Ion Ianosi într-o dezbatere de idei necesara în inflamatele decenii postrevolutionare“. Ion Ianosi ar putea marturisi, împreuna cu un Sartre, ca important nu este ce a facut istoria din tine, dar ceea ce tu ai facut cu ceea ce istoria a facut din tine: din acest unghi de vedere, „retractarea“ credintei anterioare în valorile promovate de aceasta ar fi dovada lasitatii intelectuale. Si Ion Ianosi nu o face, deoarece serviciile mari si autentice aduse culturii române în timpul comunismului au fost facute chiar în numele acestor valori ignorate, viciate în chip demagogic sau aruncate la gunoi. Un veritabil intelectual de stânga a carui marturie impresionanta se încheie – dar nu se sfârseste! – cu aceasta admirabila promisiune si profesiune de credinta respectate în fapte, nu doar în vorbe: „Majoritatea intelectualitatii din România a fost dintotdeauna conservatoare. Liberalii, desi la origine anticonservatori, au migrat de pe pozitii moderat de stânga pe altele subliniat de dreapta. Social-democratii au fost putini si neinfluenti. Pe ce ma bazez ca om de stânga, în conditii deloc prielnice pentru ea, azi si aici? Cum sa-mi justific pozitionarea? Sau sa nu mai disociez stânga si dreapta, dupa cum (ne) îndeamna atâtia? La capatul atâtor deziluzii ar fi cazul sa-mi asum formula unui prieten, care s-a definit în fata mea ca un „dezangajat“? Nu, eu nu sunt nici azi un dezangajat, macar pentru mine si putinii cu care mai comunic. Repet întrebarea: De ce sunt în continuare de stânga? Raspund: din cauza nedreptatilor si a nedreptatitilor. Caci înainte de a fi ideologica, stânga este (sau ar trebui sa fie) sociala“.

 

Erata
În articolul „Spiritul critic si nodul în papura“, publicat de dl C. Stanescu în numarul de saptamâna trecuta (32) al revistei „Cultura“, în loc de „«Actualitatea literara», «revista a Uniunii Scriitorilor din România»“ se va citi „«Actualitatea literara», «revista a Unirii Scriitorilor din România»“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper