Cronicari de azi

Un articol de C. STANESCU

Nesigur si, de aceea, potrivit unui vechi obicei, când vreau sa-mi cumpar o carte deschid revista ca sa vad: ce zice cronicarul literar, merita ori nu? Nu-i nicio rusine sa afli de la altii. Asa faceam pe vremuri, când alergam sa citesc cronica lui Nicolae Manolescu. Asa fac, din când în când, si azi, când cronicarul literar a ramas doar în carti. Îi citesc în revista pe altii. Un prozator foarte interesant, cam excentric, a mai publicat un roman pe care vreau sa-l citesc. E vorba despre „Dupa Sodoma” de Alexandru Ecovoiu (Editura Polirom, 2012). Ma uit în „România literara”, la rubrica lui Cosmin Ciotlos, urmasul longevivului cronicar ca titular al rubricii. Cronica se intituleaza „Specificul national” doar pentru a atrage, polemic, atentia ca romanele prozatorului „par sa fie niste traduceri reusite dintr-o literatura occidentala”. Sunt lipsite aproape total de specific national, „o marota“, zice cronicarul, „a primei jumatati a secolului trecut.” „Marota” respectiva apartine de fapt si de drept secolului XIX, cunoscut si ca „secol al natiunilor”. Lipsit de precursori locali, opineaza cronicarul, Alexandru Ecovoiu este, ca scriitor, „exclusiv produsul lecturilor sale din, sa zicem, Joyce, Nabokov sau Philip Roth”. Extrem de interesant, atractiv, un motiv în plus sa-l citim pe „produsul” unor asemenea lecturi, chiar daca ori tocmai pentru ca acelasi cronicar adauga imediat ca aceasta forma de „epigonism”, premisa a profesionalismului, nu-i si „o premisa a excelentei”. Ca sa fie ceva mai sigur, dar si ca sa aiba mai multa autoritate, cronicarul apeleaza si la „eticheta” pusa, în „Istoria critica …”, de fostul cronicar literar: o carte a lui Ecovoiu e, în ochii acestuia, „pentru adolescenti”, alta este chiar „neserioasa”. Eticheta înaintasului sau, crede Cosmin Ciotlos, nu-l încape însa de tot pe prozator. „Dupa Sodoma”, romanul recent al lui Alexandru Ecovoiu, socoteste el, formulând din capul locului o superlativa judecata de valoare, „începe grandios, cu o vibratie de mare roman”. Si face eroarea de a da citatul: complet anost, un cosmar în care orasul ardea, strazile erau pline de oameni alergând, sirenele sunau, elicopterele se învârteau, oamenii ardeau, iar Thomas „se mira ca nu simte cum îi arde carnea”. Curat Sodoma! Daca asa începe, romanul nu începe grandios, iar „vibratia de mare roman” nu atinge urechea surda a cititorului mai nesimtit din punct de vedere estetic! „Nu numai stilul e de admirat în debutul acestei carti” – insista cronicarul. „Ideea e si ea formidabila.” E posibil ca „ideea” sa fie formidabila, dar citatul, rau ales, nu-l ajuta mai deloc pe cronicar în sustinerea ideii. Tehnica decupajului, arta citarii, se stie din lectia lui G. Calinescu, asigura cel putin jumatate din calitatea cronicii si puterea ei de convingere. Dar, sa vedem, care e ideea „formidabila” si, cum aflam mai încolo, „nemaipomenita”? „Un profesor de etica de la o universitate scandinava” – povesteste în rezumat cronicarul – „are, din senin, revelatia unei culpe pe care o poarta cu el de ani buni. S-a numarat în tinerete printre donatorii unei banci de sperma. E foarte probabil, deci, ca la momentul actual sa aiba împrastiati, nu se stie pe unde, mai multi copii. Obligatiile contractuale îi interzic însa sa se intereseze de soarta acestora (consecintele oricarei indiscretii fiind incalculabile). Înca, burlac si consolându-se sa aiba doar legaturi accidentale si pasagere, Thomas capata dintr-odata un soi de reflex patern.” Sperma împrastiata în toata Europa naste, în mintea eroului, monstri. De aici, curiozitatea opresiva, ivirea responsabilitatii sâcâitoare, sentimentul culpei, drama de constiinta a protagonistului, obsesia „filiatiei celulare” a donatorului. Sub raport psihologic, apreciaza cronicarul, „cazul e suculent”. Un caz senzational, o idee formidabila dupa opinia sa. Partea proasta e ca, mai departe, cronicarul ia decis tocul din mâna prozatorului. Începe sa scrie în contul acestuia în loc sa judece ceea ce citeste. E însa întru totul laudabil ca, în cronica lui, Cosmin Ciotlos joaca, pe rând, rolul naratorului, rolul moralistului, al juristului sagace si al legistului abilitat în adoptii si copii abandonati, cunoscator al „drepturilor suplimentare ale mamei în cazul abandonului impus” si altele ca acestea. Dar, pentru binele copilului, se întreaba ravasit de spirit civic cronicarul, „de ce purtatoarele nu sunt investigate si ele cu aceeasi severitate?” Întrebare perfect legitima si strict necesara câta vreme aflam ca „testele dure la care sunt supusi donatorii” sunt „comparabile cu acelea pe care le au de trecut astronautii”! Alte cunostinte de specialitate pe care cronicarul profesionist le scoate din lectura interesantului roman sunt de ordin asa zicând procedural: „În imaginarul colectiv masturbarea se numara printre tabuurile masculine cele mai rusinoase. Cât despre masturbarea asistata si remunerata, aceasta trimite direct la stâlpul infamiei. Sigur ca un roman” – îsi revine în fire cronicarul literar – „nu se judeca din punctul de vedere al mentalitatilor epocii, însa nimic nu împiedica personajele sa-si judece gesturile în acest spirit”. Din pacate, personajele nu se supun indicatiilor cronicarului si, ramase în mâna prozatorului, ele nu beneficiaza de o „solutie epica” la înaltimea ideii „formidabile” desprinse din debutul cartii, idee care, pâna la sfârsitul cronicii, ramâne totusi cam nebuloasa: „În loc sa ramâna, asa cum se anunta, un roman senzational, acesta e doar un roman de senzatie”. Neaflând în cronica lui din ce ar consta „romanul senzational”, putem doar presupune ca „romanul de senzatie” se compune din informatia potrivit careia cuplul de adoptie a creativitatii donatorului de sperma e „unul de lesbiene (ceea ce-i înlesneste autorului o gluma destul de usurica: «Eu sunt tata», spune femeia din prag atunci când protagonistul se decide sa-si viziteze, incognito, progenitura). Helga si Maricrisa. Violoniste ambele. Ca meniul sa fie complet, urmeaza, aproape imediat, o scena de acuplare în trei, dupa care Thomas o va cunoaste (în sens biblic – cum altfel într-un roman care se numeste «Dupa Sodoma») si pe fiica lui, Ann”. Urmeaza un citat de senzatie cu Thomas scâncind sub dus, „uitând când juisase ca se împreunase cu chiar fiica lui”. Solutia epica radicala oferita de cronicar? „Cât de cutremurator, în schimb, cât de abisal ar fi fost” – regreta vocea prozatorului ratat, cum trebuie sa fie orice critic literar – „daca profesorul danez de etica ar fi dat peste o familie oarecare, peste un el si o ea, contabili cuminti si mediocri”: daca, în loc de lesbiene, cuplul de adoptie ales de personajul prozatorului ar fi fost acesti contabili mediocri si cuminti propusi de cronicar, romanul ar fi devenit numaidecât unul „senzational” si „cât de abisal”. Asa, cu lesbienele, avem doar un „roman de senzatie”: „Excelent scris, ceea ce aproape ca nu mai conteaza”! Cum adica, „nu mai conteaza”?! Din toata cronica lui Cosmin Ciotlos, singurul cuvânt ce ramâne misterios ca un Sfinx, indescifrabil si cu desavârsire intraductibil e tocmai acesta: cuvântul „Excelent”. În rest, e o cronica sclipitoare, ce vadeste o multime de cunostinte de specialitate, neîndoielnic folositoare. Care însa, din pacate pentru mine, nu ma ajuta nicicum: sa iau ori sa nu iau cartea în mâna, s-o citesc sau sa nu o citesc? Am noroc cu „comentariile critice” ale lui Alex Goldis, din care aflu de ce romanul lui Alexandru Ecovoiu este, de fapt, o carte neterminata si care sufera de o boala mai veche a prozei românesti moderne, eseismul. „Mai mult decât senzationalismul, cel mai mare pacat al prozei lui Ecovoiu” – scrie Alex Goldis – „îl constituie eseismul”. Acest „pacat” face ca romanul, oricât de exotic si excentric, sa se înscrie într-o traditie specific nationala, specific contestat drept „marota” de celalalt cronicar. Dupa lamuririle si judecatile critice ale lui Alex Goldis, m-am hotarât: voi cumpara si voi citi cartea, o distopie ratata din cauza eseismului si a excesului moralizator al autorului „la adresa decadentei vietii moderne”…
Alta carte pe care vreau s-o citesc este „Federeii” de Nicolae Avram. În „Caiete Silvane” de la Zalau citesc o excelenta cronica literara (poreclita de autor „eseu”), semnata de poetul Viorel Muresan, despre „Federeii” lui Nicolae Avram (Casa de Editura „Max Blecher“, Bistrita, 2010). Excelenta cronicii lui Viorel Muresan vine din perfecta sincronizare a judecatii de valoare cu citatul probator: nu se afirma aici nimic sub aspect critic fara ca fiecare afirmatie sa treaca testul veritatii pe care citatul îl reprezinta. Nicolae Avram este un poet „mai aproape de tragicul cotidian decât de fragezimile imaginarului, asa cum ne parvin în atâtea formule lirice” – scrie Viorel Muresan în cronica sa intitulata „Ratacirile elevului Paulin” (preluând cu maxima justificare titlul romanului de debut al lui Robert Musil, „Ratacirile elevului Törless”). Federeul (de unde „Federeii“ din titlul cartii de poeme a lui Nicolae Avram) este numele argotic al unui centru de plasament situat undeva în Ardeal, pe Somes: „Iar federeii sunt locatarii tragici ai acestei institutii de asistenta sociala, luati de-a valma, copii si educatori”. Un cosmar „descris în optsprezece mici cicluri de poeme organizate în jurul unei figuri de federeu”. Puternice si crude în devastatoarea lor concretete conturând cosmarul unei copilarii purulente, din subsolul liric al versurilor ce evoca lumea inocentei ca pe o bolgie cu întunecimi luminiscente de tip arghezian razbate vocea unui eu profund, ca un cor al robilor reprimati. „Bizar e ca rememorarea anilor de cumplita ucenicie din orfelinat” – scrie Radu Vancu, citat de cronicarul revistei „Caiete Silvane” – „e tincturata de o irepresibila (si masochista) nostalgie – din când în când mici epifanii fac ca fiintele si obiectele acelei vârste a raului sa capete, sub stralucirea blânda a memoriei, irizatii stranii si chiar sa devina luminoase. Pentru Nicolae Avram, lumea aceea era diavolul, si o iubeste. Iar cartea de fata, fireste, e icoana acelei lumi”. Nostalgia aceasta e amintirea prematura a inocentei calcate în picioare. Primul ciclu poematic din volum, arata cronicarul, „ne aduce în fata profilul odios al lui Modi, figura generica de calau, ca dintr-un corn al abundentei revarsata peste tot: în armata, în internat, în orfelinat si în azil, în puscarie, pe santier”: acest Modi este un veritabil Golem atotprezent într-un nou infern, unde se scurge copilaria petrecuta ca un experiment sadic dintr-un lagar de reeducare nu diferit de cel de la Pitesti. Cu memoria inocentei ultragiate, acesti copii au amintiri terifiante: „Ne controleaza gura cu flacara de la chibrit,/ deschidem gura mare, zicem/ aaaaaaaa ca la doctor,/ se uita dupa ultimele firimituri/de pâine neagra/ lipita pe dintii putrezi”. Smulsa dintr-un cronicaresc memorial al ororilor medievale, suferinta exprimata coral rasuna ca un avertisment teribil: „nu multora le-a fost dat sa primeasca/ bobârnace/ peste craniile/ chele/ pâna ce pielea capului uscata/se facea/ tandari”. „Federeii” nu e o simpla culegere, ci, scenariu apocaliptic, „o constructie meticulos proiectata si regizata din mers, în timpul când se scria. Al doilea ciclu e organizat în jurul lui Camaras, regele mustelor, a carui personalitate exalta sângele si cruzimea”. Alte cicluri concura la alcatuirea acestei „terifiante monografii a orfelinatului, în care tragicul cotidian cuprinde crâmpeie dintr-o Românie necrotica, populata de insecte cu chip de om, precum directorul Tâmpeanu”, descris în stilul unui Marin Sorescu din „La Lilieci”: „tâmpeanu este atât de zgârcit ca facuse întelegere/ cu porcarul hojgea sa subtieze laturile/ iar grosul sa-l aduca acasa sa-si poata hrani/ zilierii tocmiti pentru prasitul cartofilor”. Laconismul informativ cu care sunt anuntate si transmise minimalist grozaviile, dar si visele retezate din acest Infern juvenil suspenda si îngheata patetismul si înlocuieste supraimprimarea emotional-sentimentala cu austeritatea stenografica a suferintei: „cianghi fusese gasit/ într-o valiza pe peronul unei gari când deschisesera lacatul/ vazura un baietel tuciuriu/ sugându-si degetul mare// pe zvorici îl salvasera bunicii/ din sopron/ unde tatal sau a vrut sa-l arunce/ sub copitele cailor// bostan este copil din flori/ îsi închipuia ca-l nascuse o albina// menghina fu salvat dintr-un tomberon// în aceasta noapte pobeda viseaza/ cu voce tare îl auzim strigând/ în somn/ vai nu mai dati tovarasul educator/ va rog nu ma loviti/ promit ca nu mai fac/ ca am sa fiu cuminte/ aiureaza// satui de urletele lui aruncam/ o patura peste cap si-l lovim/ cu sabotii de lemn pâna/ amuteste”. În aceasta lume rasturnata si cu cerul sub pamânt, cronicarul nu omite sa arate cu un deget luminos sacrul din spatiul federeului: „într-o zi pe când/ hoinaream pe strazi/ cu chistoacele adunate/ de pe jos pitite/ în causul palmelor/ ne-am trezit din întâmplare/ într-o biserica// primul lucru pe care l-am vazut/ a fost cutia milei// când sa dam lovitura/ margi ne-a oprit ne-a spus/ ca e mai bine sa ne rugam/ nu stiu cui de pe pereti ca vom fi primiti/ în rai// e o zi ploioasa/ ne strângem toti/ în coliba de pe canalul morii/ margi/ ne citeste din niste foi/ îngalbenite/ rupte pe margini/ despre un om care umbla pe ape/ împarte pesti/ pâine/ multimilor”. Se joaca si usturatoare farse juvenile: „odata pe când eram de serviciu/ la grajdul de porci si faceam curatenie/ l-am gasit pe ostro/ deasupra unei scroafe mi-a dat cinci lei/ sa nu-l spun la nimeni/ am râs a doua zi când am aflat ca au taiat/ scroafa violata pe ascuns /si au trimis-o directorului tâmpeanu/ sa-si faca cârnati de craciun”. În fine, cronica lui Viorel Muresan se încheie cu o dezvaluire surprinzatoare si o previziune cu sorti de a se împlini: „Nicolae Avram e un poet în totalitate autodidact, care si-a eliminat rând pe rând stângaciile, si-a dezvoltat stilul prin contactul cu alti poeti. Iar «Federeii», cu vibrantul ei mesaj umanitar, poate fi una dintre cartile de hotar ale poeziei de azi”. S-ar putea, ne aflam în fata unui poet adevarat, nascut în Infern, dar si facut de contactul cu poeti actuali de prim-plan.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper