„Credeti ca publicul occidental iubeste arta contemporana? Iubeste pe naiba!“

Un articol de BORIS GROYS

Boris Groys, despre Pussy Riot, fundamentalisti si victoria videoului

 

Iurii Saprîki: Ce face, dupa parerea dumneavoastra, contemporaneitatea ca sa fie moderna? Ce instante au legitimitatea de a decide ce este si ce nu este modern? Unde ar trebui sa privim astazi pentru a fi în pas cu vremurile (nescapând din vedere faptul ca, dupa expresia lui Victor Pelevin, vremurile n-au pas)?
Boris Groys: Iar prin asta, însusi Pelevin este pe deplin contemporan. Cred ca raspunsul este unul extrem de trivial. Daca e sa luam câteva exemple din arta, putem observa ca diferitele tipuri de arta se ocupa cu diferite activitati. O anumita arta vrea sa se ocupe cu frumosul, alta cu spiritualul, o anumita directie artistica râvneste eternitatea, alta îsi impune anumite scopuri formale, aproape de sfera designului s.a.m.d. Dar mai exista un segment al artei, care se ocupa anume de contemporaneitate. Iar aceasta e arta contemporana.

I.S.: Chiar si în Rusia, în pofida specificului contextului local, întelegerea acestui tip de interpretare a contemporaneitatii, în ultimii ani, s-a schimbat destul de radical. Acea privire, acea distanta pe care acum cinci ani un artist o adopta fata de contemporaneitate, astazi pare înfricosator de învechita. Celebrarea imaginilor culturii de masa, critica societatii de consum – astazi pare ca nu exista nimic mai necontemporan decât acestea. În schimb, pentru artisti a devenit imperativ studiul marxismului, cautarea unor strategii critice, daca nu chiar subversive, în raport cu sistemul economico-politic. Poate ca nu vorbim despre contemporaneitate, ci despre moda? Din ce directie bate acest curent care determina artistii din toata lumea sa-si întoarca privirile într-o parte sau alta a sistemului, sa îsi modifice pozitia si sa atraga atentia asupra diverselor fenomene?
B. G.: Da. Fara îndoiala. Exista si o moda, exista si reflectia ei. Iar modul de reflectare a modei poate deveni moda si el. Dar… sper ca asta sa nu aiba legatura cu vârsta mea, însa am impresia ca arta rusa a fost contemporana în cel mai înalt grad în anii ’70. Dupa aceasta, cu timpul, a devenit din ce în ce mai putin contemporana. Iar asta se leaga de faptul ca dupa deschiderea tarii catre exterior, artistii rusi, la fel ca întreaga intelectualitate rusa, s-au dedicat însusirii a tot ceea ce se aflase în afara granitelor Rusiei, a tot ce se acumulase în acest interval de timp. Oamenii au început sa-i citeasca pe Foucault, Deleuze, Lacan – dar asta înseamna tot anii ’60-’70 – îndepartându-se treptat de contextul rus în sine. În plus, contemporaneitatea se dezvaluie în primul rând nu în media, ci în textura vietii de zi cu zi, acceptata ca ceva de la sine înteles. Si nu e obligatoriu ca asta sa se gaseasca reflectata în imaginea furnizata de mass-media, exista ceva care nu-ti sare în ochi atunci când te afli în interiorul problemei. Functia artistului, daca vrea sa fie un artist contemporan, este sa fie atent la ceea ce nu sare în ochi. Este ceea ce au facut Kabakov sau Prigov în anii ’70 – fixarea a ceea ce ajunsese sa para atât de obisnuit, încât, de la sine, nu s-ar fi dezvaluit. S-ar parea ca asta continua sa faca Boris Mihailov, din generatia mai tânara, si as mai putea-o aminti pe Olga Cernîseva, dar, în principiu, atentia fata de astfel de aspecte insesizabile ale contemporaneitatii a mai scazut putin, chiar si în comparatie cu Occidentul.

I.S.: Poate pentru ca, dupa conceptualism, a devenit dominanta strategia de soc? Care, si aceasta, cu timpul, îsi pierde din forta, ochiul începând sa se obisnuiasca. Drept rezultat, la finele anilor 2000, ne-am blocat într-un actionism radical, aflat la limita legii. Dintr-odata a parut ca a fi cu adevarat contemporan, pentru un artist, înseamna sa faca ceva pentru care ar putea fi bagat la zdup.
B.G.: Nu sunt absolut convins de asta si am o parere destul de buna despre acest tip de actionism. Atunci când, spre exemplu, Brener distruge o opera de Malevici, el comite, într-adevar, o infractiune penala. El a stiut acest lucru, a stiut care vor fi consecintele si a încalcat legea. Aceasta actiune nu mi se pare interesanta, pentru ca nu-mi ofera nimic si nu-mi serveste ca modalitate de dezvaluire a contextului contemporan. Însa atunci când Pussy Riot creeaza o actiune – cu toate ca nu e vorba de o actiune propriu-zisa, ele aduna materialul pentru a-l folosi în videourile lor – în acest caz nu e prea limpede daca încalca legea sau nu. E o problema destul de controversata în raport cu legea, la limita dintre legislatia clericala si aceea civila. Altfel spus, aceasta actiune scoate la iveala o problema care pâna atunci nu mai fusese în centrul atentiei si, în general, nu mai fusese tematizata. Aceasta actiune corespunde sensului artei contemporane. Ea a condus la o anumita situatie contemporana a lucrurilor. O situatie contemporana a lucrurilor destul de neclara. Neclara în sensul ca nu stii niciodata când încalci legea si când nu. Eu, de exemplu, as spune ca nu au încalcat-o. Am o experienta destul de bogata în vizitarea bisericilor în Occident si, daca nu ma însel, poti face orice doresti în afara serviciului liturgic, te poti fotografia s.a.m.d. Nu ai voie sa întrerupi liturghia, atât. Actiunea lor si reactia la aceasta sactiunea Pussy Riott demonstreaza ca au tintit catre o tema incitanta. Acelasi lucru s-a întâmplat cu Grupul Voina. Cred ca problema nu rezida în faptul ca au încalcat legea, ci ca granitele impuse de lege s-au dovedit a fi prost delimitate sau problematice. Si mai cred ca aceste actiuni care scot la iveala textura, topologia spatiului politic rusesc si o expun reliefat în constiinta publica, sunt extrem de utile.

I.S.: Dar oare problema nu rezida în faptul ca societatea nu poate ajunge pâna la sensul acestei actiuni? Este atât de dizolvata, sunt vizate în mod neclar atâtea lucruri diferite, încât mesajul poate fi cu greu descifrat?
B. G.: Este un lucru bun: în asta si consta sensul unei actiuni artistice. Actiunea artistica – o stia si Monastîrskii înca din anii ’70 – trebuie sa fie nuda. Actiunea artistica nu detine niciun mesaj. Iar daca aceasta este o actiune cu adevarat buna, atunci mesajul ei este de a concentra atentia asupra contextului ei. Traim într-un spatiu social extrem de dens. Înotam în acest mediu social natural ca pestii în apa. Iar o actiune reusita extrage pestele din apa si îi ofera posibilitatea de a pluti putin în vid, privind apa dintr-o parte. Scopul artei nu este acela de a-si oferi o evaluare si gratitudinea audientei, scopul ei este de a actualiza si a prezenta privirii spectatorului totul în afara de sine. Strict vorbind, exact asta au facut fetele. Pussy Riot au captat si concentrat atentia societatii asupra relatiilor complicate dintre spatiul sacru si cel secular, dintre arta si religie, arta si lege. Toata aceasta zona a devenit dintr-o data explicita. De aceea, societatea s-a tulburat si a început sa dezbata aceasta problema. Si daca nu ar fi fost societatea care sa faca acest lucru, actiunea nu ar fi avut nici un ecou. Ar fi fost o actiune fara sens, la fel ca în cazul lui Brener, unde totul era oricum foarte limpede. Pe când aici nimic nu e limpede.

I.S.: Dar în urma acestei actiuni, comunitatea fundamentalista, care pâna atunci statuse destul de calma, s-a itit din vizuina, ea care a reactionat la arta contemporana numai în cele mai flagrante cazuri, cum a fost actiunea lui Ter-Oganian. Iar acum nu cred ca se mai poate organiza vreo expozitie în afara Moscovei, pentru ca vor aparea de-ndata mujicii cu barbi si topoare, începând sa casapeasca organizatorii si artistii.
B.G.: Si acesta cred ca e un lucru foarte bun. În genere, orice scoate capul din vizuina este foarte bun. Arta contemporana este formata din exact aceste doua lucruri: a) scoate capul din vizuina si b) îi constrânge pe ceilalti sa scoata, la rândul lor, capetele din vizuina, într-un mod cât mai vizibil. Dar oare nu asta e arta? Ea face invizibilul vizibil. Daca anumiti oameni erau invizibili, prezenti în spatiul social într-o zona nevazuta, iar Pussy Riot i-a facut vizibili, scotându-i din vizuina, atunci slava lor, Pussy Riot, si preamarit sa le fie numele, caci au obtinut rezultatul artistic scontat. Alta e ceea ce vedem noi mai departe în actiunea lor, alaturi de fundamentalisti s.a.m.d. Dar macar le putem evalua, acum le cunoastem. Pentru mine, asta e un lucru extrem de interesant. Ca sa întelegeti mai bine pozitia mea, va voi reaminti ca în anii ’60 a existat în Rusia un mare val al renasterii spirituale religioase – în Petersburg, unde locuiam eu, chiar mai acut decât la Moscova. În acea perioada, de exemplu, arta contemporana, poezia radicala, poezia modernista si poezia postmodernista au evoluat în strânsa cooperare cu renasterea religioasa. Era unul si acelasi mediu cultural si uman. Eu eram în relatii de prietenie cu mai toti reprezentantii radicali ai ideologiei crestine. Si dintr-o data toata povestea asta s-a disipat în diverse directii. Nu tu Soloviov, nu tu Berdiaev. Renasterea religioasa rusa disparuse. Toata problematica lui Florenskii, care, cum se stie, tinea cursuri la Vhutemas (1), disparuse subit. Mie, spre exemplu, mi se pare interesant faptul ca o mare traditie a colaborarii bisericii cu arta modernista si de avangarda, foarte avansata în Rusia sfârsitului veacului al XIX-lea si pâna în anii 1930, dupa care a reaparut în anii 1960, pe la începutul anilor 1980 a disparut în mod misterios. Un fapt extrem de interesant! Din punctul meu de vedere, exprimarea acestui fapt a devenit o caracteristica extrem de interesanta a contemporaneitatii.

I.S.: Dar cât de specifice sunt toate acestea pentru istoria Rusiei? Nu are loc oare o de-intelectualizare a religiei în toata lumea? Daca privim protestantismul american, care alimenteaza neoconservatorii, Tea Party s.a.m.d., nici acolo nu pare sa existe o legatura cu vreo traditie intelectuala religioasa. Pare sa fie aceeasi situatie, mujicii barbosi care nici nu banuiesc macar existenta vreunui Florenskii.
B.G.: Raspunsul e cu siguranta da. Acesta e tributul pe care îl platesc diversele culte religioase pentru redefinirea propriului statut în contextul politic contemporan. Problema consta în faptul ca versiunea dominanta a teologiei islamice contemporane, de exemplu, pentru ca totul a pornit, de fapt, de la Islam, nu este ca e una negationista, mai mult, ea sterge, de fapt, cu buretele întreaga traditie teologica a Islamului. Islamul politic se bazeaza pe întelegerea directa a Coranului. Acelasi lucru se întâmpla si în America: din multe biserici radicale au fost scoase crucile, chiar si Biblia. Imaginea lui Isus se arata numai în cadrul unei experiente extatice comune si nu necesita niciun fel de mediere materiala sau istorica. Spatiul bisericesc este creat în asa fel încât nu e nici macar marcat ca apartinând unei biserici. Aceasta reintegrare a religiei în mass-media, în spatiul culturii de masa, corespunde lichidarii traditiei teologice. Singura care se opune este biserica catolica. Ei lupta cu dintii împotriva acestui fenomen. În schimb restul, s-au confundat cu totul în acest curent. Asta mi se pare extrem de interesant. Si am impresia ca si în acest caz exista un anumit tip de contemporaneitate. Fundamentalismul este, bineînteles, un fenomen contemporan. Vântul contemporaneitatii a spulberat istoria, toate constructele istorice, a ramas numai fundamentul si, ca urmare, fundamentalismul. Este un produs al logicii contemporane de distrugere a traditiilor istorice.

I.S: Ce ramâne atunci dupa toate acestea? O anumita latura ceremoniala, ritualica?
B.G.: Nici macar ceremoniala sau ritualica; ritualurile si ceremoniile au fost si ele date uitarii. Dupa toate acestea, la final, va ramâne doar senzatia de apartenenta la ceva si de neapartenenta la altceva. Adica un mod suficient de abstract si de eficient din punctul de vedere social al organizarii vietii cotidiene. Caci totul duce catre viata cotidiana. Asa ca merg în locurile unde se duc ceilalti fundamentalisti islamici si nu merg ceilalti oameni; îmi fac cumparaturile din acest magazin, ma întâlnesc seara cu ei, accesam aceleasi site-uri si niciodata altele s.a.m.d. Altfel spus, locuiesc un spatiu social care îmi asigura iluzia solidaritatii cu ceilalti locuitori ai acestui spatiu. Ma aflu cu ei pe aceeasi frecventa si în acelasi ton, în societatea lor ma simt bine. Pe când în societatea oamenilor care nu împartasesc aceste lucruri deloc si se uita undeva în alta parte, în societatea lor nu ma simt bine deloc. Si asta nu are legatura cu nimic religios, ci cu granitele sociopsihologice ale lumii în care ma deplasez eu destul de confortabil. Si, evident, când se apropie de mine niste necunoscuti si încep sa îngaime ceva, stau si ma gândesc: „Doamne, Doamne! Ce-o mai fi si asta?! Am crezut ca aici toate-s ca de obicei. Dar se pare ca nimic nu e ca de obicei“. Iar asta duce la nedumerire – nici macar tulburare, ci un anumit sentiment de excludere si înstrainare. Iar arta este, în realitate, înstrainare. Este exact cum povestea Sklovski, ca mergea prin Petersburg si a vazut un cal pe cheiul Nevskii, al carui schelet era mâncat de niste oameni. Atunci a înteles ca formalismul a învins.

I.S.: Pentru spectatorul de masa, toate aceste fenomene, arta contemporana, politica, religia, exista astazi în acelasi loc si în aceeasi forma. Sunt filmuletele care-ti apar sub ochi nu la televizor, ci pe internet. Iata inaugurarea lui Putin în orasul absolut pustiu, iata discursul cutarui terorist barbos, iata actiunile Pussy Riot, si toate astea separate numai prin virgula. Oare acest spatiu medial nu lasa nici o amprenta asupra celor care aleg sa locuiasca în el? Oare, la drept vorbind, Putin, Pussy Riot si teroristul islamic nu încep sa functioneze, involuntar, în acelasi gen artistic?
B.G.: Categoric. Apropo, acum câtiva ani am organizat o expozitie despre starea contemporana a religiei si m-am adresat diferitor organizatii religioase, între care si celor fundamentaliste – atât islamice, cât si crestine si iudaice – si, ca sa vedeti, am primit numai materiale video. Numai video! Sute, mii de filmulete. Iar când privesti aceste filmulete, prima întrebare care trebuie pusa este: de ce nu si texte? Organizatiile sunt interesante prin ceea ce nu au trimis. Nu au trimis text, nu au trimis pictura, nu au trimis sculptura, n-au trimis nici pe dracu’. Ei au trimis video.

I.S.: În plus, filmuletul în sine, întorcându-ne la Sklovski, probabil ca si el creeaza o anumita senzatie de înstrainare, care îl si face sa devina viral. Trebuie sa fie straniu, cumva barbar, neasteptat, si atunci poate sa adune si un milion de vizualizari.
B.G.: Ce este un video? E un anumit tip de naratiune vizuala. El nu vorbeste pe limba oamenilor care expediaza acest mesaj. Daca ar fi povestit filmuletul pe limba lor, ei ar fi scris un text. Domnia videoului se bazeaza pe o cautare de tip Esperanto, pe cautarea unui limbaj vizual, care traverseaza granitele culturale si lingvistice, cât si orice alte granite ale întelegerii. Altfel spus, videoul s-a format ca o noua Esperanto a lumii contemporane. Dar este la fel de evident, în acelasi timp, ca sunt lucruri care merg spuse pe „limba video“, si altele care nu pot fi rostite în aceasta limba. Cu alte cuvinte, oamenii politici trebuie sa arate într-un anume fel pentru a aparea pe ecran. Daca nu practica fitness-ul, atunci nu mai sunt oameni politici pentru ca nu pot vorbi în aceasta limba. Ei trebuie sa practice un soi de autodesign, sa practice designul propriului spatiu. Asta ar trebui sa practice, si e vorba de unul si acelasi design, implementat de aceiasi specialisti. Cred ca una din sarcinile artei contemporane este, în acest sens, analiza acestui nou limbaj universal al naratiunii video, care domina în mod absolut, datorita faptului ca s-a dovedit a fi translingvistic si, în acest fel, deschis pentru oricine.

I.S.: Într-un interviu acordat platformei OpenSpace acum câtiva ani ati afirmat ca arta contemporana, în context international, se afla în subordonarea turismului – care intereseaza cel mai mult autoritatile locale, pentru a face oamenii curiosi sa le calce pragul. Si cine-ar fi, în Rusia – unde turismul nu ocupa un loc foarte special –, acei agenti interesati de aceasta arta contemporana? Caci ea exista cumva, oricum, în mod paradoxal, chiar daca turismul lipseste. Expozitiile sunt plimbate, pe bani de la stat ori semi-guvernamentali, când la Krasnodar, când la Novosibirsk, acolo pe unde misuna mujicii barbosi care n-au nici un chef sa guste asa ceva – dar totusi ceva-ceva se întâmpla în întreaga tara.
B.G.: Cred ca aici exista doua aspecte. În primul rând, oamenii fac parte integranta din turism, dar si productiile de arta fac parte din turism. Arta contemporana a luat nastere atunci când productiile de arta au început sa umble, când au început sa calatoreasca prin toata lumea. A început astfel atunci o activitate expozitionala: plimbarea productiilor artistice din loc în loc, fapt ce nu se întâmplase veacuri la rând. Pâna atunci, trebuia sa mergi undeva ca sa poti vedea ceva, apoi operele au început sa circule. Cât priveste videoul, e un mediu prin excelenta viral. Se distribuie autonom, vine el la tine. Iar aceasta miscare, aceasta circulatie a oamenilor, a lucrurilor si imaginilor, diverse forme de circulatie paralela sau intersectata – aceasta este circulatia artei. E adevarat ca aici circulatia oamenilor e destul de scazuta, însa circulatia lucrurilor e în crestere: acum se arata mai mult ca oricând.

I.S.: Altfel spus, nu mai e nevoie sa pleci undeva ca sa fii turist. Totul vine catre tine.
B.G.: Da, activitatea expozitionala îti ofera posibilitatea de a practica turismul chiar ramânând în orasul tau, atunci când lucrurile vin ele la tine, în loc sa te duci tu la ele. Cât priveste interesul, am impresia ca Rusia este o tara ideologica, a fost ideologica si continua sa fie asa. Capitalismul nu a schimbat-o deloc. Este o tara care nu se poate hotarî daca este parte integranta a civilizatiei occidentale sau i se opune acesteia. Fiecare individ oscileaza, întreaga tara oscileaza. Iar relatia mujicilor barbosi cu arta contemporana este forma vizibila a acestei oscilatii. Lucrurile s-au miscat putin într-o anumita directie – s-a expus arta contemporana, a fost taiata în fâsii – dupa care s-au întors în partea cealalta.

I.S.: Iar acutizarea acestei confruntari pe care o urmarim acum cât de benefica este pentru arta? În anii 2000 s-a vorbit mult despre faptul ca daca nu exista niciun fel de presiune, nu poate exista nici opozitie, iar în arta apare senzatia de lâncezeala si inutilitate. În schimb, daca se strânge surubul, atunci se iveste din nou energia opozitiei si sunt suscitate gesturi puternice.
B.G.: Nu. Nu e chiar asa. Nu asa functioneaza lucrurile. Problema e faptul ca opozitia se bazeaza pe o întrebare mereu reînnoita si reluata de la capat: avem noi nevoie de arta contemporana? E nevoie sa ne solidarizam cu Occidentul într-o coincidenta extatica generala? Sau e nevoie sa rupem totul în bucati? Precum în „Taras Bulba“. Bulba a venit si-a spus: „Am nevoie de aceste oale? Nu, nu am nevoie“. Si a început sa sfarme oalele. Însa daca revenim mereu la refrenul, „avem nevoie oare de arta contemporana?“, toata miscarea se blocheaza într-o opozitie neproductiva. Mai bine v-ati hotarî, o data pentru totdeauna, ca da, aveti nevoie de ea, si mergem mai departe. Situatia anilor ’90 a fost si ea neproductiva într-un anume sens, a fost neproductiva pentru ca cea mai mare parte a populatiei nu s-a opus artei contemporane, dar nici nu a primit-o cu bratele deschise. Iar artistii se miscau în vid, nesustinuti de societatea în care traiau. Daca aruncati o privire asupra institutiilor rusesti de arta, principalele muzee, sistemul de învatamânt, Academia de Arte, universitatile s.a.m.d. sunt extrem de îndepartate de arta contemporana. Istoria artei secolului XX practic nu se preda, sau daca se preda, se face într-o forma cu totul distorsionata. Acest domeniu nu ofera oamenilor niciun fel de cunostinte. Publicul e slab informat, sistemul educational nu functioneaza, sistemul artistic al artei contemporane este extrem de limitat si se afla fie în situatia de confruntare, fie de izolare, fie în gol, fie sub presiune. Mult mai bine ar fi fost daca poporul s-ar mai fi împacat cu sine. Nu ar fi iubit arta contemporana, care nici nu trebuie iubita, ci s-ar fi împacat cu ea. Credeti cumva ca publicul occidental iubeste arta contemporana? Iubeste pe naiba! Nu poate suporta toate aceste patratele si cruciulite. Dar s-a obisnuit cu ele si chiar le atârna pe peretii sufrageriei. Omul trebuie pur si simplu obisnuit. Ca doar suntem obisnuiti sa existe aer si sa îl respiram… Cu toate ca, daca stai sa te gândesti mai bine, e si acesta un fleac. Dar ne-am obisnuit cu el si pare sa ne fie OK.

 

Traducere din rusa de Igor Mocanu
Interviu publicat în revista „Afisa“, preluat de pe platforma CriticAtac.ro

 

 

Nota:
(1) Vhutemas – Vîsîie hudojestvenno-tehniceskie masterskie, Ateliere artistice si tehnice superioare, institutie fondata în 1920 de catre falanga radicala de stânga a constructivismului rus, între care Kandinski, Tatlin, Lisitki, Rodcenko si, evident, Florenskii (n. tr.).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper