Conflict si utopie în literatura peruana. O istorie despre ingeri si demoni (II)

Un articol de ALONSO CUETO

La mai bine de trei secole dupa Garcilaso, un alt mare scriitor peruan, don Ricardo Palma, a scris o alta utopie despre trecut atunci cand a descris ambianta perfecta a vietii coloniale intr-un oras primitor si frumos cum e Lima. Ricardo Palma, intr-un anume sens, prin intermediul operei sale de capatai, „Traditii peruane“, publicata incepand cu anul 1889, a pus bazele unei adevarate utopii coloniale. Palma (1833-1919) a fost martorul unei perioade de mari framantari in lumea peruana. Secolul al XIX-lea, mai cu seama prima sa jumatate, a fost caracterizat de o mare instabilitate politica. Intre 1840, an cand este presedinte Agustín Gamarra, si 1845, cand Castilla ajunge in aceasta functie, avem nu mai putin de unsprezece presedinti, amanunt care ne poate face sa intelegem mai bine climatul tensionat si numeroasele revolutii care au marcat epoca. Acum avem datele necesare pentru a afirma ca, in rastimpul unui singur an, intre 1829 si 1830, la conducerea statului s-au aflat nu mai putin de patru presedinti. Poate ca tocmai acest climat si vocatia intemeietoare a unei natiuni marcate de semnul romantismului au dus la impunerea conceptului de natiune, asa cum a fost el teoretizat de catre un scriitor. Acesta a fost Ricardo Palma, care a innoit notiunea de natiune peruana, in lucrarea sa intitulata „Tradiciones peruanas“. Textul, care relata mici anecdote, istorii scurte si aparent lipsite de importanta, reprezinta utopia natiunii peruane, bazata pe coexistenta tuturor „lumilor“ care o compun, dar mai cu seama pe imbinarea lor armonioasa. Perú si mai ales Lima erau o patrie primitoare, blanda, buna care putea fi cu usurinta acceptata si transmisa mai departe ca atare de catre cititori.
In Lima coloniala descrisa de Palma nu exista mari probleme ale colectivitatii, se petrec doar intamplari cu aer de anecdote si crochiuri, spirituale, comice sau dramatice. Au loc si cateva crime care sunt, insa, intotdeauna rezolvate la granita dintre buna intelegere ori mica intriga. Utopia lui Ricardo Palma este, asadar, un raspuns dat numeroaselor conflicte care marcau pe atunci viata politica si sociala peruana. Insa acest adevarat haos institutional s-a extins in intreaga America Latina si a creat, prin replica data conflictelor, un teren fertil in ceea ce priveste discursul utopic. Pe atunci, in Argentina, Domingo Faustino Sarmiento facuse deja si el un pas insemnat in privinta gandirii utopice. Sustinuse ca utopia Americii Latine nu ar fi intreaga in absenta „replicii civilizatiei in fata barbariei“, deci tinand seama de civilizatia europeana. Iar in 1900, José Enrique Rodó proclama „superioritatea culturii latine“, intemeiata pe o profunda spiritualitate, in fata culturii anglo-saxone, axata pe aspectele materiale, in celebrul sau eseu „Ariel“. In cazul tuturor acestor autori, exista un permanent apel la o lume ideala, aflata departe de contingentele istoriei si mai presus de conditionarile criticii. De atunci incoace, deci, in mod aproape traditional, atat trecutul, cat si viitorul au inceput sa fie privite ca locuri de refugiu, spatii propice evaziunii. O expresie intalnita la tot pasul in zilele noastre, „tot trecutul era mai bun“, exprima utopia unui timp in care ne puteam adaposti de prezentul atat de neindurator.
Opera lui José María Arguedas, al carui centenar l-am sarbatorit anul trecut, este un exemplu de remarcabila formulare a temelor conflictului si utopiei, identificabile, practic, in toate romanele sale. Nascut la Andahuaylas in anul 1911, Arguedas creste intr-o lume conflictuala, marcata de cele mai diverse dualitati si opozitii, reprezentate in perioada copilariei sale de servitorii din casa mamei sale vitrege, dar care aduceau, pentru el, caldura si alinarea de care copilul avea nevoie. Dialectul quechua e limbajul virtutilor culturale si umane, iar Arguedas ofera o versiune armonica a geografiei, culturii si lumii andine, desi aceasta nu e complet lipsita de puncte de tensiune si de amenintari. In marele sau roman, „Fluvii adanci“ („Los ríos profundos“), Arguedas descrie un univers marcat de intensitate si armonie, dominat de o viziune panteista a naturii, in stilul caracteristic culturii andine. In aceasta lume, indivizii apar ca fiind pe deplin integrati in universul natural, spre deosebire de viziunile occidentale care separau oamenii de mediul natural. Intr-una dintre povestirile sale cele mai importante, „Agonia lui Rasu Ñiti“, moartea e prezentata drept o consumare naturala a existentei, un veritabil exemplu de extaz al vietii. Aceasta viziune, pe care scriitorul o rezolva estetic cu mare maiestrie si naturalete, valideaza la randul ei notiunea unei viziuni utopice specifice. Arguedas si-a dedicat viata impunerii acestei viziuni a unei utopii andine printre cititorii sai. Fara indoiala, insa, si la Arguedas utopia reprezinta, de asemenea, un raspuns dat conflictelor de tot felul. Scriitorul a fost pe deplin constient, mai intai la nivelul propriei sale existente, iar apoi la acela al operei lui, de scindarea fundamentala a societatii peruane, in care lumea andina parea discriminata in fata influentei si fortei politice si culturale a capitalei. De-a lungul intregii sale vieti, obsesia sa tutelara a fost sa faca cunoscuta cultura andina in zona de coasta, sa-i promoveze muzica si dansul, deopotriva cu literatura caracteristica. Intre prieteni, Arguedas spunea adesea ca telul sau era ca posturile de radio din Lima sa inceapa sa-i difuzeze pe muzicienii din Anzi; cu instrumentele lor specifice, cu harpele si tobele lor inconfundabile.
Acest adevarat cult al naturii si culturii specific latino-americane are si alti reprezentanti de seama si intemeietori de constructii literare utopice in anii ’50. Consider cã cei mai importanti sunt Alejo Carpentier si Pablo Neruda. Atat in „Pasii pierduti“, cat si in „Canto General“, cred ca se pot identifica accente ale unei constructii utopice bazate pe fundamentele continentului american, de care Arguedas nu era deloc strain. Dar Arguedas este, cu siguranta, cel din urma constructor de utopii colective in literatura peruana. Lumea andina pe care scriitorul o pune in fata cititorilor sai e un univers binecuvantat de armonie si plin de magie, pe care acest scriitor a contribuit mult ca si altii sa-l cunoasca. Numeroase fragmente din „Fluvii adanci“ sunt un exemplu perfect cu privire la modul in care proza sa a reusit sa transmita un mesaj menit sa inlesneasca valorizarea universului andin. Totusi, inca din opera lui Arguedas se intrevad amenintarile esentiale care se apropie vertiginos de aceasta lume si viziune utopice. Pe de alta parte, in plan personal, Alfredo Bryce a impus, odata cu „O lume pentru Julius“, notiunea de copilarie inteleasa ca utopie, un paradis inca neatins de adulti. Conflictul copilului cu lumea celor mari se vadeste, la acest autor, prin adeziunea sa clara la universul utopic. Paradisul personal al lui Bryce este, in acest roman, amenintat de lumea sociala a oamenilor mari. Micul Julius incearca sa se puna la adapost, insa amenintarile reprezentate de servitorii din casa sfarsesc prin a-i distruge paradisul.
Aceste constructii utopice din literatura noastra au coincis in anii ’60 cu o serie de constructii utopice politice si sociale. Anii ’50 si ’60 au fost martorii ideii generale vizand un socialism vazut ca veritabila utopie, in numele caruia fiintele umane puteau sa-si imbunatateasca existenta. Cred ca cel care intrerupe aceasta traditie utopica a literaturii peruane este Mario Vargas Llosa.
Vargas Llosa, mai tanar decat Arguedas, apartine erei de sfarsit a utopiilor. Inca de la inceputurile sale literare, zonele realitatii in care se misca personajele lui nu admit nici o posibila evaziune sau cale de salvare. Noul Perú, adesea nenorocit si blestemat, din opera lui Vargas Llosa este expresia unei realitati marcate de o origine viciata. Unicul spatiu utopic e cel personal, adica acela al artei. Acesta este spatiul pe care il strabat protagonistii sai artisti: povestasul, condeierul si Gauguin; ori indragostitii sai, Rigoberto si fata nesabuita. Numai in aceste teritorii personale mai e posibila utopia. La nivelul realitatii politice si sociale, utopia poate conduce doar la dezastru, asa cum se intampla in „Razboiul sfarsitului lumii“. Totusi, Vargas Llosa nu renunta niciodata la personajele care intreprind actiuni utopice ori cauta spatiile utopice. Cautatorii utopiilor sunt esentiali in toate scrierile sale, cu toate ca acestia sfarsesc, fara exceptie, instrainandu-se de realitate. Pantaleón Pantoja, Bruno Rosselli si atatia altii sunt astfel de protagonisti, personaje caracteristice pentru opera lui Vargas Llosa, marcata de o explorare permanenta si de un elogiu adus spiritului, element care ii domina cu adevarat opera, mai presus de toate.
Cred ca, daca exista ceva anume care sa diferentieze cei de pe urma ani ai secolului XX la nivelul literaturii peruane, acel element este sfarsitul utopiilor. Unul dintre motivele pentru care putem privi cu incredere spre noul mileniu inceput de curand este, cred, tocmai acela ca nu mai avem scenarii idealizate care sa ne indrepte nostalgic sau exaltat spre trecut ori spre viitor. Relatia noastra cu realitatea e mult mai directa si mai practica acum. Nu mai luptam pentru idealuri intangibile si nu mai credem in promisiunile frumoase ale unei lumi perfecte care ne-ar astepta undeva.
„Viitorul nu mai e ceea ce era“, a spus cu putina vreme in urma un conducator latino-american. Nici trecutul nu mai e ce era. Daca am reusit sa facem cu adevarat ceva dupa atatea veacuri de literatura este tocmai sa ne situam in sfarsit in prezent pentru a ne putea gandi si construi viitorul, iar nu in viitor pentru a gasi justificari sau consolari pentru prezentul mereu insuficient si niciodata satisfacator. Prezentul nu este niciodata utopic, nu este niciodata perfect, ci e intotdeauna un timp gata sa se transforme. Astazi pornim de la o mai clara definire a insusi prezentului. Suntem mai putin asemenea lui Don Quijote si mai mult asemenea lui Robinson Crusoe, am ajuns sa ne transformam in inventatori ai propriei noastre supravietuiri, ajutandu-ne de putinele materiale pe care le avem la indemana. La Lima, in numeroase cartiere sarace, oamenii nu mai asteapta solutiile guvernului. Au inceput sa-si caute propriile solutii, gasindu-si, adesea, locuri de munca neasteptate. Modelul utopiei a lasat locul guvernelor, atat la nivelul meditatiei istorice, cat si la acela al romanelor. Nu se mai scriu azi romane utopice asemenea celor ale lui José María Arguedas sau Alejo Carpentier. Cred ca ultimul astfel de roman din literatura peruana este minunata carte „País de Jaula“ a lui Edgardo Rivera Martínez. Apoi, utopiile au devenit din ce in ce mai greu de construit si cu atat mai greu credibile intr-o tara si pe un continent unde toate calatoriile sunt la indemana. Nu mai exista realitati indepartate si, cu atat mai putin, mitice.
In acest nou context, in care cred ca grupurile sociale din Perú sunt mai importante decat erau inainte, globalizarea reprezinta pentru noi deopotriva o promisiune si un risc. Riscul e ca lumea sa saraceasca intr-o diversitate uluitoare de forme culturale, sa devenim cu totii clientii unicelor lanturi de magazine care vor comercializa pizza, hamburgeri sau muzica rock. Dar e si o promisiune implicita aici, caci s-ar putea deschide noi piete si ar putea aparea un nou public pentru productia culturala ibero-americana. Imi place sa cred ca, daca doi mari artisti peruani, José María Arguedas si Martín Chambi, ar fi trait in aceasta epoca a globalizarii, operele lor ar fi ajuns in mai multe spatii culturale si ar fi fost mult mai cunoscute decat au fost cu cateva decenii inainte. Depinde de noi, de ibero-americani mai ales, ca globalizarea sa devina o fereastra deschisa sau sa se transforme exclusiv intr-o amenintare. Cred ca, in ciuda acelor caracteristici care ne lipsesc, avem parte de o societate cu o mai mare coeziune culturala decat altii. Cred, de asemenea, ca imaginea pe care o oferim lumii nu mai este doar aceea a barbatilor purtand un sombrero alb si dormind la ora siestei ori aceea a femeilor cu vesminte multicolore, dansand cu cosuri de fructe pe cap. Pentru prima data in istorie, gratie raspandirii pe glob a artistilor si oamenilor de litere latino-americani, lumea renunta treptat la aceasta viziune fals arhetipala, rezultata si ea din tensiunile dintre conflict si utopie. Dar putem realiza ceea ce ne propunem doar daca vom sti sa rezolvam conflictele – nu numai pe cele literare – si sa anulam (ori macar sa atenuam) viziunea utopica ce ne-a condus adesea doar la iluzia si speranta desarta intr-o lume perfecta, fie ea din trecut sau din viitor.
Daca exista vreo tema generala ori vreo orientare esentiala care sa defineasca literatura peruana actuala, care sa inglobeze tema conflictului si a utopiei, cred ca aceea este bresa fundamentala dintre institutiile statului si oameni. Toate romanele peruane au dat seama, intr-un fel sau altul, de aceasta ruptura intre lege si vointa, intre stat si indivizii care-l compun. Distanta care se mentine intre indivizi si biserica sau armata, institutiile canonice ale culturii peruane, a definit doua mari romane ale noastre, „Fluvii adanci“ si „Orasul si cainii“. Nici populatia andina din opera lui Arguedas, nici cadetii colegiului militar al lui Llosa, nici Julius, baietelul, nici vulturii plesuvi ai lui Ribeyro nu se mai pot recunoaste in institutiile pe care societatea le-a consolidat in jurul sau. Institutia familiei pare de asemenea lipsita de consistenta, oarecum dezagregata, in romanele contemporane. In acest context general, in mijlocul acestei singuratati a personajelor eliberate de ele insele, lasate cumva orfane intr-o lume fara institutii credibile sau avand de-a face doar cu niste institutii stranii si de natura a instraina individul de insasi fiinta sa, au loc experientele cele mai relevante ale conflictelor si utopiilor, ca un raspuns dat peste timp intemeietorilor genului utopic. Intr-un fel sau altul, cautarea scenariilor utopice, cu sau fara iluzii, a definit si a marcat aceasta literatura. Fara de lege sau in afara acesteia, conflictele si utopiile au determinat actiunile personajelor literare pana la inceputul secolului XX. Insa, in cazul scriitorilor contemporani, cum sunt Iván Thays, Luis Hernán Castañeda, Katya Adahui si altii, aspectul cel mai evident este ca vechea dualitate a fost suprimata. La suficienta vreme dupa anularea modelelor utopice peruane prin opera lui Vargas Llosa, acesti scriitori mai tineri au optat pentru o literatura ne-realista, care a exclus vechile teme si le-a inlocuit cu o literatura de atmosfera, de esenta individualista si, desigur, de buna calitate. Cu toate astea, chiar daca si-a anulat inclinatiile initiale spre literatura utopica, societatea peruana nu si-a rezolvat si problemele, a se citi conflictele, si continua sa reprezinte un cadru fascinant pentru orice scriitor care stie cum sa se inspire din ele. Viitorul unui scriitor peruan e acelasi cu al conflictelor ce marcheaza societatea in care traieste. E un viitor care are inca multe de spus – si de scris.

Traducere din spaniolã de
 Rodica Grigore

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper