Asalt frontal, la mitraliera. Defekt, de Florin Irimia

Un articol de CATALIN STURZA

Florin Irimia, Defekt, Editura Brumar, 2011, 280 p.

 

Doua lucruri m-au facut sa nu las din mâna romanul de debut al lui Florin Irimia, într-o perioada în care, din lipsa acuta de timp, am urmarit doar sporadic noile aparitii de pe piata editoriala româneasca: ritmul ideilor, care se succed într-un soi de thriller eseistic, si corul personajelor care transmit aceste idei, la care te uiti cu interes, ca la gradina zoologica, dar care ramân mereu în spatele unui perete despartitor de sticla.

Sa le luam pe rând. Când spui thriller eseistic, si vorbesti despre un debutant român (cu atât mai mult literat, angrenat în sistemul universitar al literelor iesene), acesta ar trebui sa fie, din start, un semn de rau augur. Ceea ce li se reproseaza, iar si iar, prozatorilor români, si în special celor tineri, e ca nu sunt în stare sa scrie o poveste ca lumea. Cu atât mai putin un thriller onest. Stare de fapt care îsi are originea într-un soi de elitism provincial românesc, noi nu scriem prostioare „de consum“ – noi scriem literatura. Confuzia e, evident, între „consum“ si „story“, si mi se pare foarte evidenta atunci când îmi cade în mâna câte o tentativa de „thriller“ a unui român. Povestea nu-i mestesug simplu, si, pâna sa-l deprinda, proza româneasca se simte, deocamdata, bine în spatiul safe al eseului.
E o limitare valabila si pentru romanul lui Florin Irimia. Ceea ce nu-i un defect, în sine, atâta timp cât desfasurarea eseistica reuseste, cumva, sa te prinda – si nu cum te prinde Alexandru Paleologu, ci cum te prinde un roman de Stephen King. Tânarul literat gaseste o solutie originala contra plictiselii si cascatului din paginile onorabilului/traditionalului roman de idei. Solutia e inspirata din filmele cu Rambo, si se cheama „pune mitraliera pe ei“. Munitia e foarte importanta – trebuie sa fie musai de razboi, si de calibru mare. Si sa fie disponibila în cantitati nelimitate. De la prima pagina, într-o astfel de batalie, scriitorul trebuie sa tina degetul apasat pe tragaci, la foc continuu, si sa nu slabeasca ritmul nici o secunda.
Munitia, spuneam, trebuie sa fie de razboi. Si ce mai razboi! Florin Irimia nu se fereste de nici un cliseu, si arunca în lupta toate locurile comune ale realitatii românesti mediatice. De la profesorii famelici la paruiala politicienilor pe ciolan, la televizor, totul e absorbit în acest roman al înclestarii disperate cu realitatea. Iar realitatea e cucerita, la fel ca într-o lupta urbana, pas cu pas si palma cu palma. The hard way. Avem – la televizor, în jurul nostru, în mentalul colectiv, pâna la urma e tot una – profesoare de engleza care imigreaza pentru a sterge batrâni la fund în Italia? E o bucata de realitate care trebuie luata cu asalt si pixelizata! Avem copii de bani gata din familii dezbinate, cu tata avocat-barosan-cu-amanta-tânara si mama-depresiva-alcoolica? Trebuie luati cu asalt, si pixelizati, în fictiune. Avem liceeni care-si înjura profesorii, si profesori care le arunca mingi de baschet în fata? Trebuie luati cu asalt, si pixelizati. Avem industrie de filme porn gay? Luata cu asalt si pixelizata. Si tot asa.
Tânarul prozator lupta fara sa se menajeze, si ataca, înversunat, toate tintele mari. Iar aceasta tinta, de a domestici si pixeliza realitatea însasi, cu mentalul colectiv românesc cu tot, Florin Irimia o atinge, cel putin în parte. Si, mai mult, o atinge în unele pagini foarte bune nu de eseu, ci de ltieratura. Materialul romanului e un flux eseistic continuu, intens, însa destul de inegal – nu ca realizare stilistica, ci ca literaritate. Câteva voci narative se misca de-a lungul unei serii de situatii care, partial, se suprapun – dar unele voci, si unele situatii sunt mai autentice decât altele. Printre cele mai autentice pagini sunt cele ale jurnalului unei badante românce, o profesoara plecata în Italia pentru a îngriji o batrâna. Aceste pagini ramân în minte nu atât prin detaliile vietii de capsunar, binecunoscute, altfel, din povestile publicate mereu în presa, ci prin experienta psihologica a femeii, cu ale carei suisuri si coborâsuri emotionale ajungi sa empatizezi. La polul opus, printre paginile cele mai slab realizate se numara cele de închisoare, când experienta psihologica a personajului trimis la mititica nu reuseste sa fie credibila – si pentru ca detaliile ce redau mediul carceral sunt prea sarace, si prea tributare cliseelor din presa.
Veti spune, acum – dar nu aceasta e miza literaturii, în general, sa domesticeasca si sa pixelizeze realitatea? Da, aceasta poate sa fie una dintre mizele literaturii, dar la fel de bine miza poate sa fie a povesti, si a amuza. La capitolul poveste, Florin Irimia se descurca, deocamdata, onorabil doar pe distante scurte. Exista o intriga, în sens larg, o rama a thrillerului eseistic, construita în jurul pataniilor incredibile ale personajului principal, Eduard Tautu. Dar cele mai bune pagini de story sunt cele în care Eduard Tautu se îndreapta spre Germania, e jefuit pe drum, de doua ori, de aceeasi escroaca austriaca, devine antreprenor în industria porn gay din România, pentru a sfârsi, în urma unei înscenari a fratelui sau si a nevestei, la închisoare. Sunt pagini alerte, de un umor negru, care ne invita mai degraba sa râdem, decât sa empatizam cu soarta antieroului – foarte fericit, în aceasta faza a existentei sale, sa joace rolul unui loser perfect.
Ajungem la aceste personaje pe care, dupa cum spuneam, le privim ca la zoo, dar care ramân, cumva, izolate în spatele unui perete de sticla. Desfasurând pataniile lui Tautu, romanul ne poarta printr-un întreg carusel emotional, cu coborâri si urcari abrupte, de la disperare la o geana de speranta si înapoi la disperare. Dar avem mereu centura de siguranta pusa, si foarte rar ajungem sa ne identificam cu personajele – o exceptie e, dupa cum am aratat, jurnalul profesoarei plecate la îngrijit batrâni, în Italia. E un spectacol uman care, la fel ca spectacolul social, se desfasoara la scara mare, si vrea sa spuna si sa cuprinda totul – mai ales pe latura negativa a existentei. M-au amuzat sagetile la adresa literaturii motivationale pe care le arunca, la tot pasul,  Florin Irimia – ce-i prostia asta cu scopul în viata? Sa fim seriosi! La un moment dat, l-am suspectat pe autor ca are ambitii chiar mai mari decât lasa sa se vada rafuiala sa titanica cu tot ceea ce exista: Florin Irimia ar dori, nici mai mult, nici mai putin, sa-l egaleze pe Goethe. Cel putin ca efect. Daca paginile sale care îndeamna la sinucidere, deloc lipsite de aplomb, si-ar gasi un teren potrivit, în mintea unor tineri naivi, atunci am avea un nou „tânar Werther“ în literatura europeana. Asta da glorie literara!
Dar spectacolul se desfasoara la o anumita distanta de noi, safe, si nu e lipsit de o anumita artificialitate. În parte, aceasta are drept cauza stângacia autorului. Colajul epistolar si tehnicile împrumutate de la postmodernii americani mascheaza lipsa de exercitiu cu comenzile naratiunii. Deocamdata, aceasta stângacie e compensata de energia investita în maratonul eseistic – însa, pentru un romancier de cursa lunga, o asemenea formula e obositoare si oboseste, totodata, cititorul. De aceea, nu poate functiona la nesfârsit. În parte, artificialitatea, sau peretele de sticla prin care privim spectacolul, e acolo intentionat – si rama sa e tocmai umorul negru al romancierului, presarat în vocile antieroilor sai.
Ramâne ultima miza a literaturii, a amuza. Florin Irimia dovedeste, în multe locuri, ca are un umor de buna calitate; deja, pentru un romancier care descrie comedia umana, detinerea acestui ingredient asigura jumatate din întreaga sa putere de seductie. Per ansamblu, „Defekt“ nu e un feel good novel, însa e un roman pe care-l citesti cu un zâmbet în coltul gurii, dând la tot pasul fie de o replica sarcastica, fie de o autoironie inteligenta.
Poate fi epuizant un astfel de roman? Desigur, si nu e deloc o formula literara usor de practicat. La fel ca Rambo, un prozator care încearca sa atace literatura asa cum o ataca Florin Irimia are nevoie de muschi seriosi si de rezistenta îndelung calita. Si, tot ca Rambo, la sfârsit va cadea vlaguit. Însa cititorul se va declara, în final, entertained – si tot ce conteaza e bucuria cititorului.

P.S. Am citit, în „Zona literara“, un fragment din noul roman pe care îl are în pregatire Florin Irimia, „O fereastra întunecata“. E o distopie postapocaliptica, în care sfârsitul lumii porneste din România – de la maidanezii din Bucuresti. Când, în sfârsit, românii se hotarasc sa rezolve problema câinilor vagabonzi, numai bine reusesc sa-i transforme în zombi si sa declanseze apocalipsa. Sounds good. Tot thriller eseistic pare a fi si cel de-al doilea roman, însa, cel putin din fragmentele publicate pâna acum, acesta pare a miza ceva mai mult pe naratiune. Iar rama SF, care scoate în evidenta aceleasi realitati contemporane, ce par si mai apasatoare, si mai monstruoase, e destul de convingatoare. Ar fi ceva – un „The Road“ în varianta bucuresteana, scris la Iasi!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper