Adevar & fictiune, iluzie vs realitate

Un articol de RODICA GRIGORE

Umberto Eco, Cimitirul din Praga, traducere de Stefania Mincu, Iasi, Editura Polirom, 2011.

 

Specialist de marca in problemele esteticii medievale, profesor recunoscut de semiotica si autor al unor studii reprezentative in acest domeniu, prezenta foarte activa in mediul universitar al ultimelor decenii, Umberto Eco este, insa, cunoscut publicului larg mai ales ca romancier, atingand celebritatea mondiala inca de la debutul sau din anul 1980, cand a publicat „Numele trandafirului“, text considerat de multi analisti a reprezenta combinatia perfecta intre teoriile semiotice si fictiunea politista; aici, istori(sire)a crimelor dintr-o misterioasa abatie este dublata de savante consideratii filosofice, istorice sau teologice, autorul punand, astfel, alaturi imaginea unui protagonist cu vocatie de detectiv si pe aceea a discipolului sau cu misterele (mai mult sau mai putin) medievale, iar notele livresti ori accentele intertextuale cu suspansul bine dozat si intriga excelent rezolvata. Aceste aspecte reapar in romanul urmator al lui Eco, „Pendulul lui Foucault“ (1988), cu precizarea ca, aici, autorul se apropie de tema pe care o va trata in mai multe texte ale sale, si anume teoria (teoriile) conspiratiei, pentru a transmite un mesaj nu tocmai linistitor: anume ca, in conditiile in care vor avea de-a face cu o poveste bine spusa/scrisa, oamenii (cititorii – desigur, nu aceia ideali!) vor incepe sa si creada in ea, aratandu-se, in anumite circumstante, chiar gata sa ucida in numele asa-zisului adevar reprezentat de cuvantul de pe o pagina scrisa.
Cel mai recent roman al lui Eco, aparut in anul 2010, „Cimitirul din Praga“, asteptat cu un interes urias de cititorii si criticii din lumea intreaga, urmeaza, cel putin partial, aceeasi directie, insa se situeaza, iar asta se vede de la bun inceput, la un nivel estetic pe care unele dintre cartile de fictiune publicate de autor („Insula din ziua de ieri“ – 1994, „Baudolino“ – 2000, sau „Misterioasa flacara a reginei Loana“ – 2004) nu reusisera sa-l mai atinga. Teoria conspiratiei este, aici, elementul central, iar povestea complicata a „Protocoalelor Inteleptilor Sionului“, in jurul careia se invarte arborescenta istorie l-a preocupat pe scriitor, daca avem in vedere ca a abordat-o atat in „Pendulul lui Foucault“ (acolo, e adevarat, cu note gnostice), cat si in cateva eseuri. Asa cum era de asteptat in cazul unui autor ca Eco, „Cimitirul din Praga“ abunda in detalii savante si politiste, tinand cititorul cu sufletul la gura sau dimpotriva, exasperandu-l prin multitudinea amanuntelor istorice ori a conflictelor secundare si prin complicatiile nu o data artificiale ale intrigii, combinand pedanteria unui istoric cu apetenta pentru picanterie si senzational a unui autor de foiletoane. Reteta, bine exersata in creatiile anterioare, este relativ aceeasi, plus fascinatia pentru trecutul istoric (caci, daca evenimentele din „Numele trandafirului“ erau plasate in anul 1327, nu trebuie sa uitam ca „Baudolino“ evoca atmosfera secolului al XII-lea, iar „Insula din ziua de ieri“ pe cea a veacului al XVII-lea), dar functioneaza mai bine, subiectul fiind, desigur, palpitant – si, nu o data, condimentat cu elemente dintre cele mai neasteptate ori socante; textul beneficiaza, in plus, de o adevarata colectie de ilustratii, majoritatea provenite din arhiva personala a autorului, in spiritul romanelor de mistere sau al foiletoanelor epocilor anterioare, modelele fiind Alexandre Dumas si Eugène Sue.
Inceputul cartii conduce cititorul in Parisul anului 1897, cand Simonini, personaj marcat de numeroase complexe si plin de resentimente fata de tot ce misca in jur in afara de el insusi (uraste preotii, francezii, nemtii, evreii etc. etc.), incepe sa tina un jurnal, la sugestia unui straniu doctor evreu austriac pe care il intalnise si care il determinase sa creada ca, prin scris, va reusi sa-si faca ordine in ganduri, dar, deopotriva (si mai important!), sa umple numeroasele goluri care-i afecteaza memoria, recompunandu-si, astfel, propriul trecut. Simone Simonini (ale carui initiale au fost puse de unii critici chiar in legatura cu trupele SS-ului, si a carui atitudine a fost comparata cu a unui veritabil Frankenstein) a ajuns, din motive care nu-i mai sunt nici macar lui intru totul clare, sa-si ascunda adevarata identitate, purtand mustata si barba false. In plus, e marcat de strania descoperire pe care a facut-o: o intrare secreta in spatele propriei sale case, care conduce la apartamentul unui si mai straniu personaj, abatele Dalla Piccola, care nu e niciodata prezent in acelasi loc unde se gaseste el insusi… Sa fie cei doi unul si acelasi, consacrat caz de nou Dr. Jekyll si Mr. Hyde, sa fie oare Simonini – in buna traditie a fictiunii postmoderne – un caz tipic de personalitate dedublata? Sunt doar cateva dintre intrebarile pe care cititorul si le pune inca de la inceputul lecturii acestei carti. Simonini, atat de obisnuit sa se travesteasca, sa se dea drept altcineva si sa practice falsul (la orice nivel, inclusiv al propriei vieti!), are adesea dificultati in a-si recunoaste el insusi identitatea, fiind de-a dreptul fascinat de vocatia sa de falsificator (in paranteza fie spus, chiar scrisoarea pe baza careia ar fi fost condamnat Dreyfus pentru spionaj, in 1894, fiind, dupa cum ne asigura personajul, creatia sa…). Insa socul primei lecturi e chiar mai mare, daca avem in vedere ca, in epoca noastra, a mult clamatei politici corecte, in „Cimitirul din Praga“ gasim o astfel de caracterizare deloc magulitoare: „Iar cand ma facusem destul de mare ca sa inteleg, bunicul imi amintea ca evreul, pe langa ca e infumurat ca un spaniol, ignorant ca un croat, lacom ca un levantin, ingrat ca un maltez, obraznic ca un tigan, murdar ca un englez, unsuros ca un calmuc, poruncitor ca un prusac si clevetitor ca unul de la Asti, mai e si adulter din pricina poftei neinfranate. (…) Eu, unul, pe evrei i-am visat noapte de noapte, multi ani la rand. Din fericire, n-am intalnit niciunul.“
Eco are toate motivele sa-si puncteze discursul cu astfel de elemente, cata vreme aceste stereotipii de limbaj ori de gandire, tocmai ele, desi aparent inofensive, au contribuit la constituirea unei imagini specifice a evreului in Europa secolelor trecute si la perceperea acestuia drept „celalalt“, cel diferit, adica, desigur, dusmanul… Romanul de fata analizeaza implicit complicatul proces care a structurat astfel imaginarul european incepand cu Evul Mediu, mizand, pe de alta parte, pe numitul Simonini (care este, subliniem acest lucru, repetat, de altfel, si de autor la finalul cartii!), singurul personaj fictional din „Cimitirul din Praga“, toate celelalte fiind reale (inclusiv cele episodice), atestate ca atare de realitatea istorica. Dar Simonini e transformat, fara indoiala, inca din primele paragrafe, intr-un veritabil antierou; unul dispus a recurge la terapia prin scris, asemenea lui Adso din „Numele trandafirului“, insa, de asta data, nu neaparat pentru a pastra vii amintirile tineretii, ci mai cu seama pentru a-si recrea, literalmente, existenta pe foaia de hartie. O existenta supusa revizuirilor dublului sau, caci adesea se intampla ca in fragmentele memoriilor sale sa intervina abatele Dalla Piccola, pentru a corecta, nuanta sau chiar anula anumite ipoteze ale unei existente cu adevarat tumultuoase: Simonini strabate Europa si nu numai, caci, cel putin indirect si oarecum tangential, se vorbeste si despre retelele de spioni (el e agent a nu mai putin de trei imperii!) extinse pana in America si cunoaste mediile cele mai diferite, de la armata camasilor rosii a lui Garibaldi la incurcatele ite ale afacerii Dreyfus si de la intrigile masonice ori antimasonice la atmosfera – singura pe care o prefera! – de la celebrul si selectul local Magny, frecventat de personalitati culturale de marca, precum Gautier, Flaubert sau medicii de la Salpetrière, unde pot fi degustate vinuri scumpe si mancaruri sofisticate… Cu aplombul celui obisnuit si priceput la inselaciuni de tot felul, Simonini se va prezenta drept capitan pe frontul italian – ironic si paradoxal fiind faptul ca nu minte intru totul: a participat, dupa cum relateaza el insusi, ulterior, pe larg, la confruntarile care au ca urmare unificarea Italiei, insa e adevarat ca in randurile politiei piemonteze… Si chiar daca se stie foarte bine ca romancierul garibaldist italian Ippolito Nievo a murit intr-un naufragiu in anul 1861, aflam, din romanul lui Eco, ca acesta ar fi fost ucis de nimeni altul decat Simonini, prietenul sau intim! Desigur, autorul demonstreaza ca a studiat foarte bine mecanismele romanului foileton si semiologia falsificarii, antieroul din „Cimitirul din Praga“ evoluand, simultan sau succesiv, intre coordonatele reprezentate de acestea. Eco il urmareste pe Simonini din Torino, orasul natal, pentru a inregistra apoi ucenicia lui pe langa un notar specialist in plastografii si exilul la Paris al mizantropului si lacomului personaj. Iar daca uneori in amintirile sale persista golurile, chiar si dupa ce incepe sa-si scrie jurnalul si sa-si faca ordine in propriul trecut, acest lucru se intampla deoarece numeroasele minciuni cu care a incercat sa-si scuze sau cel putin sa-si explice odioasele fapte pe care nu se da in laturi sa le comita (toate acestea culminand cu marea sa aventura, si anume contributia pe care n-a ezitat sa si-o aduca la inventarea – altfel, suficient de credibila, mai cu seama pentru cei gata sa creada astfel de lucruri – a sinistrului complot pe care, chipurile, l-ar fi pus la cale evreii impotriva Europei crestine) ajung sa faca adevarul imposibil de perceput/descifrat. Istoria sa personala, pusa mereu in paralel cu istoria Europei dintr-o perioada extrem de agitata, devine, astfel, o uluitoare combinatie de real si fals, de iluzie si veridicitate, Eco demonstrand ca, pentru Simonini, la fel ca si pentru orice individ dominat de o gandire despotica, cel mai bine ar fi daca istoria insasi ar putea fi facuta sa dispara cu desavarsire, de la uitare urmand a fi salvate doar elementele ce corespund viziunii subiective si intotdeauna interesate a celui implicat in relatarea distorsionata a faptelor, aici, Simonini scriptorul. Modelul, cel putin ca punct de plecare, pentru un astfel de personaj este romanul lui Dumas, „Joseph Balsamo“, si povestea lui Cagliostro, falsificator celebru, pe urmele caruia calca – destul de apasat – si Simonini. Iar „Misterele Parisului“, citite parca cu creionul in mana de Eco, reprezinta structura de baza a atmosferei pe care acesta o recreeaza aici.
Titlul romanului lui Eco trimite la semnificatiile vechiului cimitir evreiesc din Praga, loc unde, in conformitate cu toate textele teoriei conspiratiei, s-ar fi adunat mai multi rabini influenti pentru a pune la cale planul menit a-i ajuta pe evrei sa ajunga, direct sau indirect, sa preia conducerea lumii. Iar „Protocoalele Inteleptilor Sionului“, vandute lui Piotr Racikovski, important agent secret rus din Paris, ca documente autentice sunt prezentate, in aceasta carte, drept nimic altceva decat „o creatie“ a lui Simonini – deci, o fictiune bazata pe texte anterioare cunoscute, dar inspirate, evident, si de influenta pe care o avusese, in copilarie, bunicul lui asupra sa. Criticat – chiar violent – de unele voci pentru a fi facut referiri constante la materiale antievreiesti cu un continut extrem de dur (de la mostre de sarcasm si pana la trimiterile, mai mult sau mai putin aluzive, la „solutia finala“), Eco a explicat, la putina vreme dupa aparitia acestui roman, ca intentia sa a fost tocmai aceea de a evidentia modul insidios in care, in anumite conditii, suprapunandu-se pe imaginile deja consacrate nutrite de o Europa insuficient dispusa sa-i cunoasca cu adevarat pe ceilalti (a se citi, pe evrei), pura fictiune poate avea consecinte dintre cele mai grave la nivelul realitatii, pe care ajunge sa o influenteze: „Oamenii nu sunt niciodata atat de plini de entuziasm in a face rau decat atunci cand actioneaza pe baza unor convingeri religioase ale caror fundamente nu le inteleg“, spunea, in acest sens, autorul.
In eseul „Il Superuomo di massa“ („Supraomul de masa“), publicat in 1976, Eco discuta pe larg constatarea lui Antonio Gramsci, in conformitate cu care originea imaginii supraomului la nivelul constiintei maselor europene nu ar fi „Zarathustra“ lui Nietzsche, ci nici mai mult, nici mai putin decat „Contele de Monte Cristo“, al lui Alexandre Dumas. Ipoteza era sustinuta de preferinta publicului cititor pentru figuri de acest gen, dar si pe cateva strategii specifice foiletonului, cum ar fi repetarea cliseelor si a unor previzibile locuri comune, dublate de un soi de foarte reusit (la nivelul repercusiunilor in plan estetic!), recurs la falsificarea falsului. Aceste amanunte nu sunt deloc neinsemnate pentru romanul de fata, caci „Cimitirul din Praga“ are in centru, la nivelul simbolic al aspectelor scripturale de care textul e marcat, tocmai un fals celebru care a facut cariera in Europa si care avea sa se transforme in „Protocoalele Inteleptilor Sionului“. Eco porneste de la un text real, „Biarritz“, al lui Hermann Goedsche, informator al politiei prusace, care a scris povestea imaginara a unei intruniri a rabinilor europeni in cimitirul din Praga cu scopul de a stabili etapele necesare pentru a prelua conducerea lumii. Dar Goedsche nu facuse altceva decat sa-si insuseasca – si inca fara prea mare subtilitate – unele idei din cateva texte ale lui Dumas (mai cu seama sugestia ca nimic altceva nu uneste oamenii ca ura impotriva unui dusman considerat comun, mecanismul care actiona la nivel personal in „Contele de Monte Cristo“) si Maurice Joly, acesta din urma fiind autorul unui pamflet indreptat impotriva lui Napoleon al III-lea, in care autorul denunta metodele despotice de guvernare. Numai ca Joly, la randul lui, prelua – fara sa citeze! – o serie de idei ale lui Eugène Sue… Eco, mare maestru al suspansului si al fictiunii tensionate (neaparat cu accente livresti) sugereaza ca, de fapt, autorul plagiatului dupa Dumas si Joly a fost chiar Simonini, ale carui idei ar fi fost preluate, apoi, de Goedsche… Ba chiar mai mult, in „Cimitirul din Praga“ i se atribuie lui Simonini insusi uciderea lui Joly, a carui moarte fusese considerata, anterior, suicid. Astfel ca Simonini conspira alaturi de iezuiti impotriva masonilor, iar apoi impreuna cu masonii impotriva iezuitilor, participa la liturghii negre, se amesteca printre satanisti iar apoi se dezice de acestia, totul pe fondul tensiunilor determinate de celebrele „Protocoale“, aparute, practic, in Rusia, la inceputul secolului al XX-lea, textul fiind, probabil, compilat la ordinul agentilor taristi, dar nefiind altceva decat un fals realizat dupa alte falsuri. Caci la putina vreme dupa primul congres sionist, Golovinski are ideea de a plagia grosolan textul lui Joly, scriind in loc de „Napoleon“ „evreii“ si in loc de „Franta“, „lumea“, publicand documentul rezultat in Rusia tarista, in mod traditional antisemita, fapt ce a dus in scurta vreme la numeroase atrocitati comise impotriva evreilor, vizand, toate, spolierea averilor acestora… Iata cum relateaza Eco, prin intermediul dialogurilor dintre personajele sale, aceste extrem de sensibile aspecte: „In Rusia, evreii sunt cu mult mai numerosi decat la noi, iar la sate reprezinta o amenintare pentru taranii rusi, pentru ca stiu sa citeasca, sa scrie si mai ales sa socoteasca. Ca sa nu mai vorbim de orase. (…) Colegii mei rusi au o dubla problema: pe de o parte sa se fereasca de evrei, acolo unde si atunci cand ei ar reprezenta o primejdie reala, iar pe de alta sa indrepte catre ei nemultumirea maselor taranesti.“ Se vede, deci, ce usor a fost (si ce convenabil pentru unii!…) ca o serie de ramasite ale unor vechi spaime demonologice sa se combine cu angoase tipice epocii (pre)moderne, dublate de acute interese financiare.
Palpitant, in multe momente, serios in altele (caci romanul, dincolo de nivelul istoric, vorbeste convingator si profund despre aspecte extrem de actuale: provocari si dezinformari, proliferarea falsurilor si confuzia valorilor, prejudecati rasiale si religioase), „Cimitirul din Praga“ este, insa, pe alocuri, si obositor pentru cititorul de-a dreptul bombardat cu atatea detalii si coplesit de strategiile livresti ale lui Eco, dar si de unele dintre comentariile lui Simonini, priceput la orice si atoatecunoscator, gata mereu sa-si dea cu parerea despre orice, de la amanunte legate de gastronomie la politica mondiala, la conflictele armate ale epocii sau la cele mai diverse lucruri cu putinta: „Fourieristii? Oameni de treaba, dar cum sa iei in serios un profet care  vestea ca intr-o lume regenerata portocalele aveau sa creasca la Varsovia, oceanele aveau sa fie de limonada, oamenii urmau sa aiba coada, iar incestul si homosexualitatea aveau sa fie recunoscute drept cele mai naturale impulsuri ale fiintei omenesti?“ In plus, textul cartii e tiparit chiar cu caractere diferite, marcandu-se, astfel, interventiile in jurnalul lui Simonini facute de abate, precum si secventele apartinand Naratorului, cel care are, desigur, rolul de a clarifica ceea ce lui Simonini ii scapa sau ceea ce abatele nu e pe deplin capabil sa explice/exprime.
Romancierul ii este si aici, ca si in „Numele trandafirului“, profund indatorat lui Jorge Luis Borges. Numai ca acest gen de exercitiu literar pe care scriitorul argentinian l-ar fi epuizat intr-o povestire limpede si clara ce n-ar fi depasit cinci pagini, ii ia lui Eco peste patru sute de pagini, marcate de cam prea multe dintre cliseele romanului istoric si de aventuri (de consum!), facand pana si personajele sa nu para a fi altceva decat vehiculul de care autorul avea nevoie pentru a-si pune in circulatie ideile. Iar ceea ce John Updike numea „orgia de citate, parafraze si enumeratii pentru care Eco are o adevarata predilectie“ (iata un singur exemplu: „In scrisoare, Margiotta se declara Secretar al Lojii Savonnarola din Florenta, Venerabil al Lojii Girodano Bruno din Palmi, Suveran Mare Inspector General, al 33-lea grad al Ritului Scotian Antic si Acceptat, Print Suveran al Ritului din Memfis Mitraim al 95-lea grad, Inspector al Lojilor Mitraim din Calabria si Sicilia, Membru de Onoare al Marelui Orient National din Haiti (…)“, iar lista titurilor ar mai putea continua pe destule randuri), sfarseste prin a nu mai putea exprima prea mult. Desigur, povestea aparitiei si celebritatii la care au ajuns infamele „Protocoale“ este fascinanta si prinde cititorul, dar, uneori, asemenea limbilor legendarului orologiu al cimitirului din Praga, amanuntele nenumarate, puse de Eco in pagina cu o arta a naratiunii care nu se poate nega, ameninta sa se miste in sensul invers celui dorit de autor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper