23 August cu fast, cu mic si cu mare, mai mult zi libera decât zi nationala (III)

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Sarbatorile totalitarismului au repetitia specifica religiozitatii; de aceea, acestea se numesc, în limbajul istoricilor imaginarului, „liturghii politice“. În România însa, mai ales în anii cultului ceausist, ziua nationala a statului însemna doar
conventie, nestimulând trairi patriotice si sentimente pregnante.

Am observat, din interviurile redate anterior în cadrul acestui scurt serial, ca în cazul celebrarilor comuniste ale lui 23 August, mai ales, regia repetitiva a evenimentului determina succesiuni de stereotipuri si clisee. Mai multe voci, acelasi ecou. Dar se pare ca si memoria selectiva, pe lânga reproducerea seaca a sarbatorii-conventie, a operat subtil si a schematizat desfasurarea unei astfel de zile. De aceea, de data aceasta am ales naratiuni care sa ne ofere câteva detalii si nuante semnificative, elemente derivate din experiente ale unor persoane cu pozitii sociale diferite de cele ale intervievatilor din episoadele anterioare.
Doamna Tünde nu agrea ziua
de 23 August
Doamna Tünde Coltofean (1), care a avut bunavointa sa ne ofere informatii despre participarea sa la manifestatiile prilejuite de fosta zi nationala a României, are amintirile unui minoritar cu optiuni anticomuniste specifice:
„Teoretic, 23 August era ziua victoriei comunismului asupra fascismului, însa, în timp, sarbatorirea acestei zile s-a transformat în sarbatorirea lui Nicolae Ceausescu. Toate discursurile tinute de diversi activisti ai Partidului Comunist erau despre realizarile comunismului, prin «mareata» conducere a lui Ceausescu, nicidecum despre realitatile sau realizarile istorice. La rândul sau, Ceausescu concentra discursurile sale tot asupra realizarilor socialismului si comunismului, cu exagerarile de rigoare. De exemplu, se lauda cu realizarea planului cincinal înainte de termen, în patru ani sau patru ani si jumatate, cu nivelul extraordinar de ridicat al stiintei si tehnologiei comuniste, al industrializarii, cu recolte agricole aberant de mari etc. Deci sarbatoarea în sine a zilei de 23 August îsi pierduse toata esenta, iar, ca urmare, sentimentul oamenilor vizavi de aceasta zi era de cele mai multe ori de sila… Singura «bucurie» o reprezenta faptul ca era o zi nelucratoare“.
În liceu, truda repetitiilor
pentru defilare
„În toata tara se organizau mitinguri sau defilari la care participau elevii, studentii si «oamenii muncii». În timpul liceului (Liceul de Informatica – în prezent, Colegiul National de Informatica Grigore Moisil din Brasov), ne obligau sa participam la aceste defilari… De obicei, trebuia sa purtam uniforma de premilitarie, constând în pantaloni, sacou si bereta în culoarea albastra a steagului. Cu câteva zile înainte, începeam pregatirea pe stadionul municipal, eram încolonati, grupati pe scoli si pur si simplu faceam turul stadionului, întorcând capul spre peluza unde urmau sa stea reprezentantii locali ai partidului.
La defilarea propriu-zisa din 23 August, aveam în mâini niste stegulete tricolore mici, din hârtie lipita pe un bat. Si nu puteam lipsi, deoarece ramânea liber locul stabilit la repetitii. Nu ne placea aceasta defilare, pentru ca, si daca era foarte cald, si daca ploua, trebuia sa participam, dar recompensa era o zi mai putin de petrecut la scoala. În acea perioada, chiar daca nu ne încânta foarte mult aceasta zi, nici nu eram foarte revoltati, si o traiam ca pe o mica excursie sau escapada din cotidian. Dupa ce se termina festivitatea, în general mergeam cu colegii si hoinaream prin oras.
Mergeam la repetitii de doua-trei ori, maxim, înainte de defilarea oficiala, dar stateam câteva ore bune, pâna se adunau toate liceele, apoi veneau studentii, muncitorii din fabrici… Repetitiile si defilarea, în general, erau organizate si coordonate de catre cei de la propaganda de partid. Fiecare scoala avea un profesor care raspundea de propaganda, la fel ca în toate fabricile si unitatile. Când trebuia organizata o festivitate, responsabilii cu propaganda erau chemati la Comitetul Judetean de Partid, unde li se explica ce trebuie facut si cum trebuie mobilizati oamenii… La nivel de liceu, participarea fiecarei scoli era obligatorie. Nu stiu cum era cu unitatile preliceale, dar sigur defilau si câtiva soimi ai patriei si câtiva pionieri în uniformele lor specifice, probabil alesi dintre cei care se remarcau la învatatura. Si din scolile rurale participau, cred, câtiva reprezentanti, dar nu mai tin precis minte… (erau constituite un fel de delegatii, asa cum reiese din interviurile-naratiuni din articolele anterioare, n.n.).“
23 August era al Celuilalt
Din cauza faptului ca tata era preot, pe deasupra evanghelic, deci având o origine «nesanatoasa», fata de ceilalti colegi am fost târziu facuta pionier si niciodata nu am avut functii, deci nu puteam fi selectata sa particip la asa ceva, adica la grupurile expuse ca fiind alcatuite din cei mai buni elevi la învatatura, elevi exemplari pentru norma comunista. Din copilarie, prin anii ’65-’70, mi-aduc aminte ca aveam prietene pe care parintii le duceau la Brasov sa vada defilarea si cred ca atmosfera în familiile respective chiar era de sarbatoare, dar atunci lumea înca nu era puternic îndoctrinata, nu exista saturatia si lehamitea… Cred ca un pic le invidiam pentru aceste «excursii». Stiu ca uneori mergeau cu familia si în Poiana Brasov, unde mâncau mici.
În familia mea asa ceva nu s-a întâmplat niciodata, tata nici nu ne-ar fi dus si nici nu ne-ar fi lasat sa participam la defilare… nu îmi aduc aminte foarte multe, dar nu discuta cu noi asa ceva… despre 23 August. Iar când am crescut si mai pricepeam din discutiile din casa, mi-am dat seama ca el considera toate aceste sarbatoriri fortate, false si inutile. În anii grandomaniei maxime a lui Ceausescu, prin anii ’80, cred ca toti adultii, poate cu mici exceptii, urau tot ce era legat de comunism, de ideologia lui falsa, de Ceausescu, deci urau inclusiv ziua de 23 August.
Defilarea „omenilor muncii“, apoi „recreerea“
„Dupa terminarea liceului am început sa lucrez ca programator în centrul de calcul al unei fabrici. În fiecare an trebuia sa participam la defilare, chiar daca o faceam în sila… Nu tin minte sa fi facut repetitii, pur si simplu trebuia sa ne încolonam si sa defilam pe stadion împreuna cu toti colegii din fabrica. Faceam parte din personalul TESA, adica toti cei care lucrau în birouri, si, teoretic, eram obligati sa participam la defilare, la fel si cei mai multi muncitori, mai putin cei care lucrau în sectoarele calde, unde nu se putea întrerupe lucrul. Ei sarbatoreau prin… munca.
Daca tot eram obligati sa mergem, încercam macar sa facem abstractie de partea neplacuta. Parcurgeam pe jos distanta lunga de la fabrica la stadion si profitam de putina libertate, discutam cu colegii, ne amuzam si cream o atmosfera mai destinsa decât daca am fi stat la lucru… Cu ocazia defilarii eram îmbracati absolut decent, în functie de vremea de afara. Poate ca unii muncitori primeau salopete noi (acestea se primeau mereu gratis) de la fabrica si, atunci, defilau îmbracati în ele.
O consolare era faptul ca, desi dimineata trebuia sa plecam putin mai devreme ca de obicei, de cele mai multe ori festivitatea se termina pe la ora prânzului, deci ajungeam acasa putin mai devreme decât am fi ajuns de la serviciu. În ziua respectiva nu cred ca ne manifestam ura fata de aceasta sarbatoare, dar cu siguranta în zilele premergatoare si ulterioare comentam, când se putea, si ne manifestam revolta. Repet, ura era îndreptata nu catre sarbatoarea în sine, ci catre cei pe care eram obligati sa îi elogiem.
Unii se eschivau de la defilare. Chiar daca se facea prezenta, sefii nu prea raportau în sus… Stiu ca eu nu am participat de fiecare data, invocând motivul ca, fiind sarbatoare, nu prea circulau autobuzele, iar eu, facând naveta de la tara, nu prea aveam cum sa ajung în oras. Acesta era doar un pretext, pentru ca nu îmi placea sa merg, si asa profitam de o zi în care puteam sta acasa…
Aveam colegi care erau si membri de partid si care se manifestau ca si cum ar fi fost încântati sau cel putin multumiti de toata situatia de atunci si se comportau ca si cum nu i-ar fi deranjat nimic din tot ce erau obligati sa faca sau sa spuna. Eu niciodata nu am fost convinsa ca într-adevar asa simteau, dar jucau un rol pe care îl cerea sistemul de atunci.
Dupa defilare, în general, fiecare se grabea sa ajunga acasa, mai ales colegele care aveau copii, dar si ceilalti. Si eu veneam acasa, ma bucuram ca am timp liber si ori citeam, ori îmi coseam ceva… În familia noastra nu se sarbatorea deloc. Nu-mi aduc aminte ca vreodata sa fi mers în oras cu colegii ca sa sarbatorim în grup. Daca ma gândesc bine, în restaurante nu prea aveau voie sa serveasca bauturi alcoolice de 23 August, tocmai pentru a evita eventualele degenerari de situatie.
Probabil ca de 23 August nu simteam ca am avea ceva de sarbatorit, deoarece, cu alte ocazii, ne placea sa iesim tot colectivul, împreuna, si sa sarbatorim. De exemplu, asa se întâmpla de 8 Martie, sau faceam mini-revelioane sau, uneori, în ziua de salariu, ne permiteam sa mergem la cele mai bune restaurante din oras si sa mâncam (sa mâncam, de fapt, ce se gasea, de exemplu ficatei de pui, cascaval pané sau crochete de cascaval, cartofi prajiti – foarte bune, de altfel, dar meniul nu era atât de variat ca astazi), sa bem un vin bun, de exemplu Cabernet cu Pepsi… Asadar, si fara o sarbatoare anume, noi puteam sarbatori prietenia, relatia dintre noi, dar sarbatorile impuse ne creau lehamite…
Nu erau, asadar, prea multe optiuni de petrecere a timpului ramas liber. În Tarlungeni nu avea loc nici o defilare, nu se sarbatorea într-un anume fel… Însa institutiile (scoli, dispensare, primaria, posta, cooperativele etc.) si parohia trebuiau sa arboreze steagul pentru a marca sarbatoarea.
În general, în familie se urmareau emisiunile TV dedicate acestei zile, dar nu pentru a sarbatori, ci din curiozitate si pentru a masura grandomania si setea de a fi elogiat a cuplului Ceausescu, respectiv servilismul celor care organizau aceste sarbatoriri. Dar trebuie sa recunosc ca uneori apreciam fantezia coregrafilor si munca depusa de tinerii care realizau spectacolele respective. Seara, în emisiunea de stiri, se transmiteau secvente de la festivitatea din capitala si din câteva orase mari. Cred ca mereu a urmat si un spectacol înregistrat, dedicat slavirii cuplului Ceausescu. Îmi aduc sigur aminte de niste actori recitând si de coruri care interpretau cântece de elogiere… Si la acest spectacol ne uitam de dragul spectacolului, dar, de obicei, opream televizorul dupa câteva momente de linguseala maxima.“
Ce îsi aminteste un primar din perioada national-comunismului (2)
„Nu eu m-am hotarât sa fiu primar. Nu m-am hotarât eu singur, a hotarât partidul. Eram secretar de organizatie de baza la Frigidere Gaesti. Era o conditie obligatorie ca sa fii primar, fiindca trebuia sa ai minim cinci ani ca secretar al unei organizatii de baza, adica sa fi condus o organizatie de partid. Functia de primar presupunea… aveai functie dubla: si secretar al Comitetului Comunal de Partid, si presedinte al Biroului Executiv al Consiliului Popular. Preponderenta, 95%, era functia de primar, de gospodar, de lucru cu problemele comunei, si aveai si functia de secretar al Comitetului Comunal de Partid, cu câte organizatii erau în fiecare comuna. Era o rezerva de cadre în fiecare comuna, pe fiecare functie câte trei insi. Nu era obligatoriu sa fie ales unul dintre acesti trei insi, putea sa fie ales altul, care nu era pe lista, obligatoriu era sa fie un tabel facut.
Era o formalitate, o birocratie, cu rezerva de cadre. Dar, în cazul meu, am fost si rezerva de cadre, si, atunci când a fost sa fie alegeri pe linie de partid, au cautat oameni, fiindca prim-secretarul nu îl mai dorea pe cel care fusese primar. Ma rog… nu stiu eu, nu îi mai placea cum conducea…  în orice caz, nu rezistai mult pe functie daca nu dadeai randament. Asadar, nu m-am propus eu. Am fost chemat, în urma analizei la judet, pentru ca judetul coordona Consiliul Judetean cu Comitetul Judetean de Partid, si ne-au luat un interviu. Ei aveau datele despre noi, biografia, cum se numea atunci, recomandari… Se interesau cine esti, daca ai rezultate pe linie profesionala, în primul rând, apoi luau date de la ceilalti cetateni… ma rog, si se forma un dosar de cadre. Si operau din 3-4, câti aveau în vizor, hotarau pe unul. Hotarau, deci, ei. Si ti se dadea… te numea pâna la alegeri, cu doua-trei saptamâni înainte, te numeau prin decizia Comitetului Judetean de Partid. Se elibera celalalt din functie si te puneau pe tine. Asa era pentru fiecare. Si la doua saptamâni, maximum trei, erau alegeri pe linie de partid, la nivel comunal, si te alegeau ca secretar al Comitetului Comunal de Partid, în plenara Comitetului. Si automat deveneai secretar al Comitetului Comunal de Partid si presedinte al Biroului Executiv al Consiliului Popular, deci primar.
Asta era toamna prin octombie, si în martie se faceau alegeri pe linie de stat, consiliile populare se numeau atunci, cu deputati, cu consilieri, cu…. si te alegeau si pe functia de presedinte al Biroului Executiv al Consiliului Popular, care se numea primar. Nu era oficiala denumirea de primar, denumirea oficiala era de presedinte al Biroului Executiv, dar toata lumea… toata lumea zicea nu «tovarasul doctor», ci «domnul doctor», si în perioada aia asa era si la Primarie, îti spuneau primar. Si primul secretar, si toata lumea. Nu exista sa vorbeasca cu… era terminologia aceeasi ca acum.
Nu te obliga nimeni sa intri în partid, dar, având rezultate… cei mai merituosi pe linie profesionala, care aveau rezultate, niste studii, care dadeau dovada de moralitate, erau luati de-o parte si se purtau discutii cu ei. Nu îti spuneau: „semneaza aici ca de mâine esti membru de partid“, purtau discutii cu tine, o data, de doua ori, de zece ori. În orice caz, nu puteai sa avansezi daca nu erai membru de partid. Dar nimeni nu refuza. Înca altii ar fi vrut sa fie, dar aveau probleme penale, morale, profesionale… adica lipseau, faceau prostii, erau penalizati si nu erau primiti în partid. S-a primit multa lume în partid, si cei… unii care au avut probleme în perioada interbelica, cu legionarii, dar pâna la urma, având merite pe linie profesionala, i-au primit.“
La Gaiesti, mereu, aceeasi
defilare
„La nivel comunal nu organizau defilari. Se organizau la nivel de orase, o perioada, si dupa aceea la nivel judetean – în Târgoviste, de exemplu. Se participa la defilare acolo. Cum era în cazul nostru, erau arondate niste comune la raionul… la Gaesti, pâna-n ’68 se numeau regiuni, raioane… si dupa ’68, dupa noua reîmpartire, erau judete. În ultimii ani, cel putin, când va povestesc eu, se organiza defilarea în municipii care erau resedinta de judet, de exemplu la Târgoviste. Si participau atât unitatile economice, întreprinderile, cu salariatii – bine, nu toti, cea mai mare parte, 80-90% –, cu care alegorice, cu specificul fiecarei unitati, C.A.P.-urile cu realizarile lor, cu pancarte, cu… si dupa aceea era sarbatoare, în sensul ca aranjau gratare cu mici, bere, iarba verde si asa mai departe. Si de 1 Mai se facea acelasi lucru, pâna… prin ultimii ani nu s-a mai facut, vorbesc spre ’89. Prin anii ’70 se facea asta, dar dupa aceea nu s-a mai organizat, se facea numai de 23 August, de ziua nationala a României.
Nu eram implicat. Se organiza totul de la judet, si aveai… era organizat totul. Participau unitatile economice, de la sate C.A.P.-urile, G.A.S.-urile, întreprinderile agricole de stat, se forma o coloana si se pastra o ordine în coloana, aveai locul tau. Fiecare întreprindere îsi aducea singura oamenii, avea autobuze. Se venea organizat, se parca organizat, intrai organizat în dispozitivul de defilare, la locul pe care ti-l indicau… erau dintr-astia din partea judetului care spuneau: «Petrestiul, Uliestiul urmeaza dupa comuna cutare». Si apoi era cum se face si-acum: era un culoar de asteptare pe o strada, undeva, si acolo aveai ordinea, locul, care dupa care defilezi, pâna treceai prin fata tribunei oficiale. Acolo (în fata tribunei, n.n.) se strigau lozinci, îti spuneau cam ce sa strigi, cu steaguri, cu pancarte, cu materiale din astea… cu portrete ale lui Ceausescu si Ceauseasca…
Când treceai prin fata tribunei, ca si acum, când se comenteaza la parade militare, spuneau: «În acest moment trece comuna Petresti, care are realizarile urmatoare: a obtinut atâta productie la hectar de grâu s.a.m.d.» Si aratau realizarile pe care le avea fiecare. Da, se vorbea de la microfon… si auzea toata piata despre… era ca o prezentare, ca o prezentare a întreprinderii, a comunei, cu realizari, cu exporturi, cu productii la hectar, cu productii de frigidere, în cazul frigiderelor (la Gaesti, n.n.). În comuna nu se facea nimic. În ziua respectiva toata lumea era la defilare. Dupa aceea, fiecare, pentru ca nu mai era obligatoriu sa vii cu autobuzul respectiv înapoi, preda materialele pe care le avea – steaguri, pancarte, stegulete, portrete –, si puteai sa ramâi unde vrei.
Lumea nu putea sa faca ceva special acasa. Era normal, ca într-o zi normala. Atât ca se organizau prin unitatile de alimentatie publica gratare din-astea volante, prin diferite parcuri, prin gradini, la restaurante… Oamenii se plimbau prin parc, fiecare cum îsi dorea, asa îsi organiza timpul, dupa defilare.
N-aveau de ce sa fie nemultumiti. Singura nemultumire era ca erau obligati sa participe. Fiind zi libera, voiau sa faca altceva, dar erau obligati sa mearga pâna pe la prânz la treaba asta, la parada. Asta era singura nemultumire. În rest, n-aveau nicio apasare. Era zi libera… multi se organizau dupa defilare si faceau câte o petrecere, ma rog, fiecare cu planurile lui“.
Si totusi…
„Era o sarbatoare care se simtea, asa cum te simti acum de 1 Decembrie. Nu era o sarbatoare asa cum ar fi o sarbatoare personala sau religioasa. Esti obligat sa participi (la 1 Decembrie, n.n.), ma refer la unitatile militare care sunt obligate sa participe. Ce, credeti ca e vreo fericire si acum pe ei? Cei care vor într-adevar sa se duca acum la parada de 1 Decembrie, se duc ca la un spectacol, sa vada. Nu sunt organizati, dar se duc spontan. Erau si atunci oameni care veneau sa caste gura. În Târgoviste erau pe la ferestre, pe la balcoane, erau si pe margine, bineînteles.
Dar, ca salariat, atunci, erai obligat sa participi. Daca era organizat de întreprindere, trebuia sa mergi. Se faceau liste, se stia dinainte ca trebuie sa mergi. Nu pateai nimic daca nu mergeai, daca nu voiai sa te duci neaparat, dar dupa aceea, daca aveai si tu o problema… se uitau cam chiorâs la tine. Deci era mai bine sa participi, ca sa nu îti faci probleme… dup-aia sa zica «pai, stii, n-ai mers la defilare, n-ai vrut sa participi» si, ma rog, îti mai faceau probleme când aveai si tu ceva de cerut.
Unele materiale de propaganda dispareau, erau pierdute. Probabil le rupeau nu din ura, va spun eu sigur, le rupeau ca sa nu le mai predea, le aruncau pur si simplu ca sa nu se mai întoarca sa le mai predea la camioanele care trebuiau sa le duca la unitatile economice. Le mai lasau rezemate de câte-un pom, de vreun gard… erau materiale de propaganda, din astea de unica folosinta, pe pânza, pe hârtie, stegulete… Le aruncau undeva, nu patea nimeni nimic“.

 

 

 

MIHAELA GRANCEA,
LAURA COLTOFEAN, ELENA MALDINOVICI

Note:
1. Tünde Coltofean, nascuta pe 3.01.1959, la Brasov; actualmente este administrator la o societate comerciala. În timpul comunismului a fost programator la Centrul de calcul al Întreprinderii de Unelte si Scule Brasov (IUS); domiciliu: Tarlungeni, jud. Brasov.
2. S.B. este nascut în 1947, în comuna Petresti, jud. Dâmbovita; ultimele studii absolvite: Scoala de maistri. Fost primar al comunei Petresti între 1984 si decembrie1989, actualmente pensionar.

Un comentariu pentru “23 August cu fast, cu mic si cu mare, mai mult zi libera decât zi nationala (III)”

  1. septembrie 17, 2012 la 7:25 pm

    Elena Maldinovici, dacă există, în mod sigur nu a contribuit la realizarea vreunui interviu din articolul de mai sus. Elena MLADINOVICI însă da! Ar fi de dorit să se facă îndreptarea de cuviinţă.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper