23 August cu fast, cu mic si cu mare, mai mult zi libera decât zi nationala (II)

Un articol de MIHAELA GRANCEA

 

Continuam „inventarierea“ amintirilor pe care membrii unei comunitati rurale din judetul Vâlcea le conserva cu referire la festivitatile zilei de 23 August, sarbatoarea nationala a României în perioada regimului comunist. Nu ne-am propus sa discutam despre semnificatiile evenimentului istoric celebrat, fapt istoric definit în discursul oficial si istoriografic, în functie de evolutiile regimurilor politice postbelice, drept „insurectie armata“, „Revolutia de Eliberare Sociala si Nationala, Antifascista si Antiimperialista“, „Actul de la 23 August 1944“, „lovitura de stat din 23 August 1944“. Ne-a interesat doar maniera în care participantii/martorii celebrarilor îsi aduc aminte, chiar si cu o nostalgie pe care nu o constientizeaza, de aceste zile festive si faptul ca ei se refera la ele, în primul rând, ca la un episod de biografie personala si de microgrup.
Dincolo de raportarea relativ diferentiata la microevenimentele în care erau implicati, ne surprinde invazia de stereotipuri din nararile celor intervievati. Agentii care au produs si perpetuat reprezentarile colective cu referire la celebrarile prilejuite de 23 August au fost practica ceremoniala a culturii festive comuniste (vezi, îndeosebi, insistenta pe reproducerea segmentelor celebrative cu caracter repetitiv) si frecventarea aceluiasi mediu socio-cultural/context care a impus achizitionarea, manifestarea si conservarea aceluiasi „capital cultural“ comunitar si familial. Astfel, si astazi se manifesta procesul de pastrare si transmitere a reprezentarilor colective cu referire la fosta sarbatoare nationala a României ca efect al unor anumite împrejurari sociale, ideologice si istorice (1). Printre aceste împrejurari se numara functionarea repetitiva a scenariului festiv (vezi, mai ales, în perioada national-comunismului, „parada“ oamenilor muncii si a „fortelor armate“, „mesele festive“ etc), si liniaritatea optiunilor de petrecere a timpului liber (vezi „consumul alimentar“ de mici, de bere si de produse de patiserie, frecventarea restaurantelor în aer liber, înfiriparea de idile amoroase). Evident, o anumita amprenta asuprea reamintirii si-a pus si relatia dintre memorie si uitare, alaturi de mecanismele de selectare ale memoriei subiective.
Redam interviul realizat de domnul Razvan Popa cu medicul Adelin Badita (2), fiul doamnei Aneta, învatatoare si directoare de scoala în ultimul deceniu comunist; inteviul cu dna Aneta Badita a fost prezentat în numarul anterior.
Cum „statea treaba“ cu 23 August,
la sat si la oras:
o sarbatoare cu doua fete
„Îmi aduc aminte destul de bine cum stateau lucrurile pe 23 August, chiar daca acum nu mai retin chiar toate detaliile… dar, în mare, pot sa povestesc câte ceva despre cum am trait eu acele zile de 23 August. Prima data am «constientizat» asa-zisa importanta a zilei de 23 August pe când eram pionier în clasele primare, dar abia la liceu, as putea zice, am înteles acest eveniment. Dar, înainte sa povestesc, o sa împart zilele de 23 August din viata mea în functie de locul în care am prins evenimentul.
Asadar, primele  zile de 23 August le-am trait ca pionier la Scoala Generala Nr.1 Glavile, pe la finalul anilor ’70, dar, dupa trecerea la gimnaziu, din 1982, chiar îmi aduc aminte cum era treaba! Apoi a urmat un 23 August sarbatorit la Vâlcea pe când eram elev al Liceului Energetic. Acolo am trait o cu totul altfel de zi de 23 August. Dar cel mai important 23 August pentru mine ramâne cel din 1989, ultimul de altfel, când eram încorporat în armata…
Dar sa o iau pas cu pas (asa i-a sugerat studentul Razvan Popa, cel care a realizat forma primara a interviului, n.n.). Asadar, la scoala, eram si eu prins în micuta festivitate de se organiza în Glavile. Se facea o mica serbare la scoala, adica pe terenul de sport, cu cântece patriotice, cu citire de mesaje din partea conducerii comunei… cum sa zic, era obligatoriu ca si comuna asta mica «sa ia act» de 23 August. Dar nu pot sa spun ca era cine stie ce. De fapt, atunci, noua, tinerilor, ne cam placea, caci pe 23 August se organiza, la noi în comuna, o traditionala competitie sportiva interscolara… si sigur ca ne placea! Îmi placea cum decurgea sarbatorirea la tara, chiar daca nu prea suportam eu sa stau încolonat si sa ascult toata poliloghia aceea, dar asa erau toti copiii; însa asteptam cu nerabdare competitia sportiva. Dupa ce se termina mica festivitate, oficialitatile locale si bugetarii din comuna faceau o «masa festiva», parintii mei fiind si ei prezenti, mama ocupând la un moment dat chiar functia de directoare la scoala. Apoi veneam acasa, sau ramâneam cu colegii la un fotbal. Altfel, asa cum am mai spus, ziua trecea «pe lânga». Oarecum.
La liceu însa lucrurile s-au schimbat. Liceul l-am facut la Vâlcea între 1984 si 1988. La Vâlcea era altfel treaba, pentru ca, fiind centru de judet, aici se faceau activitati ceva mai intense de 23 August; deh, iar prim-secretarul era mereu implicat, i se cerea sa organizeze manifestarea. Asta nu era mare ca în capitala, dar dura ceva vreme. Totusi, era acelasi „film“: discursuri, pancarte, tablou cu cei doi Ceausesti, parada pionerilor, a elevilor, a muncitorilor de la Combinatul Govora, a unitatii militare din oras. Toti erau solicitati. Parada avea loc pe bulevardul central, pe Calea Traian, spre prefectura, si ocupa ceva timp. Era totul pregatit „ca la carte“; cam cu o saptamâna înainte începeau repetitiile, se confectionau materialele de defilat, era organizata treaba, iar discursurile si textele veneau, sablon, de la partid. Partea frumoasa începea dupa parada. Toata dupa-amiaza, orasul parca înflorea, lumea iesea la bere, la terase, se mâncau mici. Cu mare placere îmi aduc aminte de tonetele de unde luam Pepsi, iar prajituri luam de la cofetarie. Iar oamenii ieseau, fie tineri, fie copiii, fie cei mai în vârsta. Cred ca lumea se bucura deoarece se simtea eliberata de griji. Dar totul era de fatada. La parada, totul era serios organizat doar ca sa „dea bine“… apoi toti aveau liber, lumea gasea în 23 August un motiv ca sa fie împreuna. Cu mare placere îmi aduc aminte cum, de 23 August, tineri fiind, ieseam împreuna la terase, la o cofetarie, seara la un cinema, se mai legau povesti de amor… Deh, era, deci, o sarbatoare cu doua fete.
Soldat participant la parada de la ultimul 23 August
Dar ultimul 23 August, cel din 1989, este cel pe care îl am cel mai viu în memorie, fiind unul special, pentru ca l-am prins la centru’ centrului, în capitala, pe când eram în armata. Am fost încorporat la Brasov, dar unitatea mea a fost mutata, înca din toamna lui 1988, în Bucuresti. Dupa ce am cules porumb si bostani, am fost mobilizati la munca, la construirea canalului Giurgiu-râul Arges-Bucuresti. Stiti, cred ca «mai marele conducator» era gelos pe alte capitale europene comuniste, dorea sa lege capitala de Dunare. Apoi, cum a sosit 23 August, ca sa ne scoata din rutina, am primit doua saptamâni pauza de la munca la sant pentru a participa, în capitala, la parada. Credeam ca o sa avem o frumoasa vacanta în capitala, dar a fost o iluzie! Atunci, la ultimul 23 August, se împlineau 45 de ani de la data 23 August 1944, iar manifestatia trebuia sa fie una majora. Plus ca, am aflat si noi mai târziu, pe fondu’ a ceea ce se petrecea în Europa de Est, si a conflictului mocnit dintre Ceausescu si Gorbaciov, dictatorul a încercat, prin parada aia, o demonstratie de forta.
Ce am putut vedea acolo, într-o saptamâna de repetitii, nu credeam ca exista! Totul era organizat: de la ce pancarte si ce tablouri trebuiau purtate de oameni si soldati, la ce texte trebuiau scandate si scrise, la modul cum apareau textele în fata tribunei, la coregrafiile de dans, îndeosebi cele ale pionerilor, si la cântece; cred ca a fost o veritabila piesa de teatru, cu mii si mii de actori. Cu ocazia asta am putut vedea niste momente ce frizau absudrul.
Asadar, sa credeti ca tribuna oficiala avea scaunele aranjate în asa fel, încât era numele cui trebuia pe ele. Totul era în functie de postul ocupat, fie în armata, fie în partid, fie în delegatiile straine. Si cântecele erau stabilite cu mult înainte… cred ca erau acolo sute de persoane cu rol de instructori. Dar sa va povestesc un lucru amuzant, însa de plâns, în acelasi timp. Repetitiile durau ore în sir, era caldura mare, iar toate miile acelea de persoane nu aveau la dispozitie toalete ecologice, ca astazi. Pentru câteva mii de persoane erau doar câteva toalete. Stiu ca nu e acesta un mare detaliu, dar uite si o alta latura a zilei de 23 August!
Alt lucru interesant era la noi, la soldati. Desi prin fata tribunei defilam noi, soldatii, dar si militia, si garzile patriotice, cu arme, nimeni nu avea munitie în ele, de teama, cred, sa nu fie vrunul nebun care sa comita vreun gest. Arme aveau însa cei ce erau în jurul stabilor. Iar mai interesant mi se parea ca si «pe margine» totul era regizat. Pai, asa-zisa multime a orasului, care cica iesea din proprie initiativa «sa se uite» la parada, era, de fapt, o masa de oameni adusi din uzine sau din provincie. Cel putin jumatate dintre spectatori erau adusi cu forta ca sa «dea din palme» sau sa asigure ecoul la ceea ce se cânta în parada. Era interesant sa vezi cum printre spectatori erau indivizi care tineau tonul, ca niste dirijori. Era fascinant pentru mine, un caporal din provincie, sa vad asa ceva! Cred ca cei care vizionau, la televizor, parada traiau cu impresia ca jumatate din Bucuresti a iesit sa sarbatoreasca. Asadar, regia era totala. Cred ca acest ultim 23 August a fost apogeul «teatrului» pus la cale de comunisti. Apoi, dupa parada, nu stiu cum au petrecut bucurestenii sau oamenii adusi ca figuranti acolo, pe marginea bulevardului, sau care au primit un rol în parada, caci imediat unitatea s-a deplasat spre cazarma. Apoi, peste trei zile, ne-am întors sa muncim la Canal, pâna la Revolutie. Eu am prins armata (stagiul militar obligatoriu, n.n.) de 18 luni, din august 1988, de dupa Bacalaureat, si pâna în ianuarie 1990.“
Si totusi…
Când studentul l-a întrebat pe medicul Badita daca, în opinia sa, „23 August era o zi cu implicatii, mai degraba, pozitive sau negative?“, intervievatul ne-a oferit o caracterizarea asemanatoare cu aceea oferita de cei din cercul familial: „Personal, i-as da nota de trecere. Era clar mult teatru, regie, obligatie, chin pe capul oamenilor. Dar generatii întregi au crescut cu 23 August ca zi nationala, iar daca înlaturam partea negativa, ea era ziua noastra «de stat»; poate, si ca efect al patriotismului, reuseam sa-i gasim si parti bune, deoarece 23 August era unul dintre putinele momente care permiteau si distractie… evident, la final. De aceea, personal, îmi aduc aminte cu placere de 23 August.
Atunci, sarbatorile publice semanau între ele (studentul meu, din relatarile intervievatilor, precum si din ceea ce stia despre cultura festiva a comunismului, trasese concluzia ca, în comunism, desi uneori se sarbatorea altceva – de exemplu, «1 Mai, ziua oamenilor muncii» –, scenariul celebrarii era acelasi, n.n.)… da, semanau… pai, cred ca semanau pentru ca lumea era limitata în posibilitatile de a petrece timpul liber, de a fi împreuna, de a se distra. Asa ca, desi nimanui nu-i placea partea aia oficiala, oamenii stiau ca avea sa vina si distractia de dupa.
La ultimele 23 August, lumea nu mai era prea deschisa. Nu stiu exact, dar parca era ceva diferit. Cred ca într-un fel se cam saturase (lumea) de lipsuri, mai ales în oras. Mai era si teama, începuseram sa ascultam Europa Libera, auzeam si noi lucruri; da, parca disparuse bucuria aia de a petrece împreuna; petrecerea de dupa partea aia nasoala, care oricum era facuta mecanic, devenise reflex. Cred. Si nu avea nimeni chef sa faca repetitii, sa stea în soare… efectuam tot, si apoi gata!
Totusi, se pare ca românii reuseau sa guste jumatatea plina a paharului. Acum, la ziua nationala, îmi e scârba de balacareala conducatorilor care, si de actuala zi nationala, se cearta. Macar atunci, sub dictatura, nu se pata ziua nationala.“

 

NOTE:
1. Vezi Serge Moscovici, „Psychologie sociale“, PUF, Paris, 1984; Adrian Neculau, „Manipularea contextului social si controlul reprezentarilor sociale“, în „Viata cotidiana în comunism“, Polirom, Iasi, 2004,  p. 37.
2. Badita Adelian (n.1969, Dragasani, judetul Vâlcea), medic stomatolog în comuna Glavile, judetul Vâlcea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper