Visinski reloaded

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Aici, unde s-a nascut absurdul,  s-a intâmplat ceea ce trebuia sa se intâmple: presedintele Traian Basescu a scapat si de a doua suspendare si, probabil, se pregateste  pentru a treia. Dar nu inainte de a-si plati politele, caci razbunarea face parte din zestrea sa psihologica. Razboiul de gherila se va purta cu si mai multa violenta, pe toate fronturile, dosare exista, alte mijloace nu-i lipsesc si, mai ales, nu duce lipsa de luptatori fideli.  Daca victoria sa a decis-o o singura judecatoare, este greu de imaginat ca nu este pregatit arsenalul pentru opozantii care, chiar daca sunt de ordinul milioanelor, nu au de partea lor decât votul cu care, cum s-a dovedit, nu au putut infrunta armata de procurori care a bântuit si mai bântuie peste tot când cu Biblia in mâna, când cu citatiile. Cetatenii nu au experienta unor asemenea „exercitii democratice“ si nici strategii corespunzatoare. In plus, in buna traditie, românii fac un lucru ca lumea abia dupa ce au ratat toate celelalte variante sau drumuri pe care  le strabat nu gratie ratiunii, ci intâmplarii. Odata cu victoria celor ce au fost planificati sa invinga, prestigiul international al României s-a restabilit, vindem orice, inclusiv trecutul, investitorii pot respira usurati: aur, cupru, uraniu, energie si demnitate nationala la liber, „fratii mai mari“ din Vest au salvat omul de care depind toate acestea, dar sunt pe cale sa piarda simpatia locuitorilor acestei tari, tratata in ultimii ani ca o adunatura de ignoranti si zapaciti carora orice slujbas occidental, foarte important, sau doar o banala loaza, simte nevoia sa ii dea ordine. Sigur, la o privire superficiala, aici, „la portile Orientului“ nimic nu e normal, firesc, tratat cu toata seriozitatea; tara a fost transformata intr-o mahala jalnica in care se poate intâmpla orice, oricând, mai ales ca sentimentele dominante intretinute cu strasnicie sunt ura si setea de razbunare. La noi, smecherii, golanii, bisnitarii si impostorii si-au impus „morala“ lor: nu se respecta nici o lege, desi legile sunt invocate mereu. Sigur, se mai vorbeste uneori pe la tot mai ignoratele scoli de legea gravitatiei si de cea  a atractiei universale, dar cum ele nu depind de presedinte si nici social-liberalii n-au dat vreun semn ca i-ar preocupa, se pare ca, deocamdata, ele nu deranjeaza. Intereseaza doar adversarul politic, competitorul si, o data la patru ani, cetateanul simplu, votantul. Odata obtinute voturile, „omul politic“ se angajeaza intr-o piesa stupida numita de obicei „joc politic“. Apoi, pe masura ce urca la etajele de sus ale puterii, i se exacerbeaza vechile defecte, dar, mai ales, dobândeste  altele, noi. Pascal de Sutter, un celebru specialist in psihopatologie politica, pe care l-am mentionat deseori, este de parere ca „nebunia la un om politic este cam ca tuberculoza pentru minerii din epoca lui Zola, o boala profesionala, un risc greu de evitat“. Un alt specialist in psihiatrie, Thomas Szasz, este pomenit, printre altele, pentru fina lui observatie: „Când un om ii vorbeste lui Dumnezeu, se spune ca se roaga. Când Dumnezeu ii vorbeste unui om, se spune ca acesta din urma este schizofren“. Dar când un om se crede atotputernic si atoatestiutor cum poate fi el definit, in ce categorie intra? Citând dintr-un foarte la moda „Manual de diagnostic si statistica al tulburarilor mintale“ ( DSM), Pascal de Sutter arata ca DSM numeste aceste structuri „personalitati antisociale“ si arata totodata criteriile dupa care se stabileste acest diagnostic. Daca le pomenesc este pentru a vedea ce ii unea pe Stalin, Niazov si Saddam Hussein: 1. „Dificultatea de a se conforma normelor sociale si de a respecta un spirit civic prin repetarea unor acte ilegale si represibile. 2. Minciunile repetitive, utilizarea de siretenii si inselatoriile in vederea profitului personal. 3. Impulsivitatea, dificultatea de a defini un plan pe termen lung. 4. Iritabilitatea, agresivitatea indicata mai ales prin atacuri fizice. 5. Nepasarea totala fata de binele sau securitatea celorlalti. 6. Iresponsabilitatea constanta in munca sa sau in onorarea obligatiilor financiare. 7. Absenta remuscarii, indicata prin indiferenta (sau prin rationalizari fata de suferinta, furtul sau proastele tratamente suferite de celalalt“. Dar dincolo de ceea ce se vede si se aude mereu, pâna la exasperare, exista si o alta tara, tacuta, aparent linistita, o tara care se dezvolta normal in ciuda tuturor oprelistilor, umilintelor si a galagiei nulitatilor cu firma stralucitoare, niste oameni, cei mai multi anonimi, care fac exact ce trebuie sa faca. Si pentru care tara, istoria, demnitatea nu sunt negociabile. Cine  i-a auzit  iarna trecuta pe un ger ingrozitor sau in aceste zile strigând exact ceea ce era obligatoriu sa se stie in acest moment al istoriei, ma va intelege. Se simte iarasi nevoia unui alt inceput, nu a unei noi Constitutii, ci a altor oameni care stiu sa o citeasca prin lentilele bunului-simt. Este nevoie de recâstigarea demnitatii ca persoane individuale, dar si ca tara si nu de un loc la masa slugilor. Si pentru ca in acest spatiu râsul si plânsul se amesteca, imi vine in minte o gluma de pe vremea când erau la moda bancurile cu Radio Erevan: circula un fel de test psihologic despre modul in care reactionau femeile diferitelor etnii când erau prinse in flagrant. Româncele, de exemplu, se conformau, cum era de asteptat, traditiei: „Ioane, numai la cap sa nu dai!“ Mi-am amintit, si nu tocmai din intâmplare, replica unguroaicei care rimeaza cu aiureala politica din acest moment: „Ianos, crezi ce vezi, sau ce iti spun eu?“ Intrebarea a fost pusa nu doar odata câtorva fruntasi politici, dar nici macar din greseala poporului român, de catre domnul Barroso, doamna Merkel si multi altii, inclusiv de catre „stacheta de sus a democratiei“, Departamentul de Stat, prin grija ambasadorului american in România, care lasa impresia ca ar fi un fel de pseudonim al lui Traian Basescu, un foarte important demnitar care functioneaza doar pe o singura frecventa – a Casandrei nationale –, Monica Macovei. Daca Partidul Popular European si guvernul maghiar par sa aiba toate motivele sa-l tina la Cotroceni pe Traian Basescu, fie si cu respiratie artificiala, ciudata mi se pare, in aceste saptamâni ale referendumului, reactia americanilor care, pentru democratie par ca ar avea doua unitati de masura: o democratie adevarata in interior si o alta democratie, de export, in care dictatorii nu mai poarta ca altadata manusi de catifea. Din multe motive as vrea sa cred ca, deocamdata,  Departamentul de Stat este indus in eroare de interesele unui om. Cel putin, asa se vede din orice punct cardinal. Si spun acest lucru cu o imensa tristete caci, practic, semnatarul acestor rânduri s-a nascut a doua oara cu exact doua decenii in urma, in Statele Unite, multumita priceperii si generozitatii unor medici straluciti din Louisville  si Boston (Harvard) si a contribuit, impreuna cu Smithsonian Institution, in 1999, la cel mai mare succes cultural pe care l-a avut vreodata România in Statele Unite, mai mare chiar decât vizita Reginei Maria: un milion o suta de mii de vizitatori, peste o mie de politicieni, inclusiv fostul vicepresedinte Al Gore. Spun asta gândindu-ma la deceptia produsa de vizita lui Gordon care, in cele câteva ore cât a stat in România, a simtit nevoia  sa ne avertizeze precum in bancul pomenit: „Credeti ce vedeti sau ce va spun eu?“. Altadata ne vizitau presedinti americani care erau primiti cu un urias respect. A mai trecut pe aici chiar si doamna Hillary Clinton care a acceptat sa-si imprumute numele unei scoli din Bucuresti. Acum, de când Statele Unite au devenit, in viziunea celui salvat de la suspendare, Marele Licurici, un functionar oarecare ne dicteaza ce trebuie sa gândim si sa spunem, adica exact cum l-a scolit doamna Macovei pe ambasadorul S.U.A. Dar, ca sa ne mentinem pe linia atât de ingusta intre râs si plâns, as spune ca nu pot uita primele alegeri libere in viziunea radioului Erevan. Dumnezeu il cheama pe Adam  pentru a i-o prezenta pe Eva, viitoarea lui sotie: „Adame, a spus Domnul, alege-ti femeia pe care o doresti!“ Nu mi-am putut imagina atunci ca Occidentul are si o asemenea fata. Izolati, lipsiti de informatii reale, traiam in spatiul iluziilor noastre despre aceasta lume inaccesibila imensei majoritati. Acum, fara sa vreau, ma gândesc deseori la luptatorii din munti care au murit cu arma in mâna crezând in ajutorul american care n-a sosit niciodata. Veneau in schimb numeroase baloane cu afise pline de indemnuri la rezistenta armata. Pâna la urma, singurul folos real a fost pânza baloanelor din care oamenii isi croiau haine impermeabile, iar hârtiile erau folosite cu succes la aprinsul focului in padure. I-au asteptat nu numai românii, ci si luptatorii maghiari din  Budapesta sufocata de tancurile rusesti si românii ce se opuneau colectivizarii fortate. Suraia, satul terorizat odinioara de securisti si de activisti de partid, a platit cu sânge refuzul de a se colectiviza.  Acum este bântuit  de procurori cu Biblia in mâna obligându-i pe… fermieri sa jure daca au votat  si, daca da, cu cine. Nu imi dau seama cine i-a speriat mai mult: cei cu pistolul sau cei cu Biblia? Lipsa de imaginatie a securistilor de azi este uluitoare pentru ca nu fac decât sa repete metodele si apucaturile comunistilor primitivi de dupa razboi. Sigur, daca judecam poporul român dupa liderul lui vremelnic, poate ca meritam acest tratament. Tarile mari si puternice nu  ii privesc pe cei mai mici prin prisma sentimentelor, ci dupa propriile interese de moment. Asa se face ca, pentru acestia, va fi mai important un om decât o tara. Iar apoi, in lumea in care dialogul si compromisul sunt zeificate, intotdeauna armele si forta in general, conving mai usor decât diplomatii. Cei cu mentalitate de sluga dau orice pentru o strângere de mâna sau chiar pentru un zâmbet, o aprobare, dar nu tin seama de ceea ce au patit altii ca ei dupa ce si-au platit zâmbetele. Il poate uita cineva pe Mubarak dus cu patul si cu cusca de metal inaintea tribunalului, sau pe Gaddafi ascuns intr-un canal, hranindu-se cu resturile de acolo? In acest moment, când tot ce se intâmpla ne aminteste de perioada de inceput a comunismului, se cuvine sa ne amintim de Andrei Ianuarievici Visinski, procuror general al Uniunii Sovietice si, mai târziu, succesor al lui Molotov, care nu a venit in Bucuresti sa negocieze, ci sa dea ordine si sa faca un troc: abdicarea regelui contra vietii a sute sau chiar mii de studenti arestati. Lui Gordon i-a fost mult mai usor, ca sa nu mai vorbim de ceilalti impartitori de dreptate carora le-a fost  suficient telefonul. „Drumul european  al României“ atât de trâmbitat, contra Basescu. Drum care seamana tot mai mult cu cel rasariteran de odinioara, atâta doar ca  autohtonii  care detin puterea se straduiesc sa faca exact ce isi inchipuie ca le-ar placea stapânilor. In rest, o tara de suspecti care, ca pe vremea lui Andrei Ianuarevici, sunt obligati mereu sa se dezvinovateasca in conditiile in care Biblia de azi are aceleasi efecte psihologice precum pistolul de ieri. In plus, tone si tone de dosare care vor da de lucru viitorului C.N.S.A.S. De fapt,  C.N.S.A.P. Cu P de la procuratura.

Un comentariu pentru “Visinski reloaded”

  1. septembrie 6, 2012 la 5:40 am

    Academicianul Augustin Buzura S-A INTRECUT PE SINE INSUSI ! Ne ingrozim de ceea ce se intampla in Romania „intelegand” evenimentele ca „simpli „muritori de rand. Sincer ? Nu inteleg NIMIC. Dar, „NU CERCETA ACESTE LEGI CACI ESTI NEBUN DE LE INTELEGI !” asta ca sa fiu si eu pe linia psihologiei si a psihiatriei in care Acad. Buzura exceleaza. NU MAI INTELEG NIMIC dar, ma sperie ce se intampla in Romania ! Sa dea Bunul Dumnezeu ca MINTEA sa ajunga la CAP si sa se ajunga la Normalitate !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper