Un val de neincredere

Eu cred ca vreo câtiva neizbutiti s-au întors în tara din diaspora dupa 1990 si-au început sa-i snobeze pe cei ramasi acasa. Ei trebuie cautati printre cei de felul lui Nila din „Morometii“. Despre care taica-sau, întrebat la fieraria lui Iocan ce-i mai face fiul fugit în Capitala, a rostit memorabila fraza: „A împartit Bucurestiul cu o funie pe din doua, si jumatate e-al lui“.
Tagma celor pusi pe snobism nu este greu de detectat. Doar nu era sa-si priveasca de sus colegii profesorul de radiologie Radu Manoliu de la Facultatea de Medicina din Amsterdam! Din contra, el s-a oferit în primii ani sa tina cursuri si seminarii la Bucuresti, a pus bazele unei profesiuni efectuate la cei mai înalti parametri stiintifici, si-a întâmpinat fostii colegi cu totala deschidere si pretuire si nu de putine ori am auzit ca avea casa plina de medici din România, veniti sa studieze cu burse la a caror obtinere numele lui, de reala valoare stiintifica, statea chezasie. N-am auzit nici de pianistul Radu Lupu ca si-ar fi snobat colegii de la Filarmonica. Din contra, el a venit imediat sa concerteze cu ei. N-am auzit sa-si fi snobat fostii colegi nici matematicienii români din universitatile americane, care s-au întors cu burse pentru studentii români. Si nici Paul Neagu, la care orice artist din România a gasit sprijin în Londra. Si ca ei multi altii, din nenumarate domenii ale stiintei si ale artei, o lista lunga si grea de prestigiu.
Si totusi, un val de neîncredere s-a asternut între cei plecati si cei ramasi, între „emigranti“ si „nonmigranti“, cum i-ar numi sociologul din mine.
Aceasta neîncredere, am impresia ca se bazeaza pe un fals de interpretare. Ideea ca suntem cu totii români, ca suntem la fel de români, desigur ca sta în picioare. Doar ca, daca mâine are loc un cutremur în România, cei de acasa cad sub darâmaturi si eu cu copiii mei scap, fiindca sunt peste mari si tari. Iar daca statul în care traiesc eu intra în razboi cu alt stat, eu cad sub bombe cu copiii mei, iar pe cei de la Bucuresti nu îi doare capul. Unde si cum pot fi clasificate aceste diferente? Suntem de-un neam, dar traim unii dintre noi împreuna cu alte neamuri, am intrat în aria lor geografica si ne împartim cu ele destinul istoric. Deci exista un ceva care trebuie luat în seama. „Rrrrromânul verde“ a luat culorile curcubeului. Ne-am metisat. Modul de a gândi lumea nu poate nici el ramâne neatins de o asemenea metisare. Cine suntem? Cum suntem? Cine studiaza acest fenomen, aparut pentru prima data în istoria României? Si, mai ales, pe cine intereseaza?
*
Am musafiri din tara, intelectuali subtiri. Stam pe balcon printre flori, la umbra, ascunsi de soarele nemilos al Mediteranei. Nu ne-am vazut de multi ani, pe vremuri fiind colegi de breasla. Vorbim de una, de alta. Ma interesez de fostii nostri colegi, ramasi în tara. Despre majoritatea am vesti. Mai din ziare, mai din povestile altora, mai datorita drumurilor mele frecvente în România. Stiu ce-au facut în ultimii 30 de ani, stiu cu ce se ocupa acum. Am informatii chiar despre generatiile mai tinere. Internetul ma tine la curent. Si contactul direct. Dar mai ales curiozitatea.
Ma uimeste faptul ca despre mine nu se stie nimic, desi, într-un fel sau altul, de când ma stiu si pe toate meridianele pe unde m-a dus destinul, am fost persoana publica.
Îmi întreb musafirii de una, de alta, de unul si de altul. Pe mine nimeni nu ma întreaba nimic. Nici despre mine, nici despre altii, plecati ca si mine. Foile noastre de parcurs sunt bogate. Întâmplarile vietii pline de miez. Ne-am ciocnit de realitati ale caror aspecte ramân necunoscute pâna la contactul direct, am învatat, am lucrat, am obtinut rezultate. Dar pe nimeni nu intereseaza nimic. Persoana noastra a ramas în conturul vag al celui plecat în urma cu niste decenii, pe care ti-l amintesti si nu prea. În fata ta sta un om format într-un cadru care tie îti este strain, un cadru în care el a evoluat, a învatat, a muncit, a razbit, poate pune pe masa rezultate frumoase. Dar pe nimeni nu intereseaza nimic.
„Cum asta?“, nu-mi pot stapâni uimirea. „De ce vrem noi sa stim ce faceti voi în tara si voi nu aveti nici o curiozitate în ceea ce ne priveste?“
„A-a-a-a“, soseste un raspuns vag, „stii, s-au întors unii în România dupa 1990 si se faceau ca nu mai stiu româneste“…
„Cine sunt aia? Si câti?“
*
Ca sociolog, de 20 de ani scriu proiecte de cercetare despre diaspora româna. Proiectele am avut norocul sa fie finantate din când în când de centre de studii din strainatate. Am reusit sa public ca autor sau în grup prin diverse reviste straine, am prezentat lucrari la diverse congrese internationale. Niciodata nu mi s-a finantat publicarea unui studiu în România, desi manuscrise serioase si muncite, bazate pe intervievarea a sute de subiecti din diaspora au fost depuse la Academia Româna, la Guvern, la diverse edituri.
Proiectele de studiu depuse de grupul de sociologi cu care lucrez în strainatate la autoritatile române au fost sistematic respinse. Ne propuneam sa aflam o multime de date concrete, cum ar fi segmentul de vârsta al celor care formeaza în prezent marea masa a fortei de munca emigrata din România, pregatirea profesionala, pozitia socio-economica, dar mai ales perspectiva ramânerii lor în emigratie sau decizia de a se întoarce la un moment dat în tara. Adica, spus cu alte cuvinte, cine sunt emigrantii, ce vor ei de la viata si mai ales cum se pozitioneaza ei fata de România. Pe nimeni n-a interesat acest lucru.
*
De vreo câteva saptamâni se desfasoara sub ochii nostri foiala asta cu listele de vot privind referendumul. Bagam de seama ca noi, cei din diaspora, cream probleme. Cum stau de fapt lucrurile, nu întelege nimeni, vorba lui Caragiale, e „gândita adânc“. Ca avem dreptul, ca nu avem, ca suntem pe liste stabile sau fluctuante, nimeni nu mai pricepe adica în ce fel, ca suntem toti, desi nimeni nu stie câti, ca suntem doar o parte, care parte?
Si ne învârtim dupa coada. Si angreneaza în aceasta învârtire tot aparatul de stat, pâna la cele mai înalte foruri. Unii se mai înfierbânta si printre cei din diaspora. Trimit scrisori deschise, trimit mesaje la guvern, se asaza pe scris, oameni seriosi altfel, ajung la formulari vindicative, de parca…
De parca n-am sti ca de fapt nu intereseaza pe nimeni nimic.

Un comentariu pentru “Un val de neincredere”

  1. septembrie 5, 2012 la 1:15 pm
epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper