Un rasarit posibil

Un articol de DANA PÎRVAN-JENARU

Paul Auster, Sunset Park, Traducere din limba engleza de Daniela Rogobete, Polirom 2012, 274 p.

 

În cel mai recent roman publicat de Paul Auster  – „Sunset Park“ (2010) –, experienta de scenarist a scriitorului se face simtita într-o masura mai mare decât în cele anterioare, cititorii având în fata o gândire în imagini, o poveste fara abisuri psihologice sau filosofice explicite, lipsita de comentarii ori de lirism. Puternic influentat de ideile lui Lacan, Paul Auster a ilustrat si aici convingerea ca patrunderea omului în lume se face prin cuvinte, dar dincolo de acestea intervine transcendenta, caci mereu ramâne ceva de nespus, de neînteles, de necontrolat. Romanul este, în aparenta, unul rece, construit în jurul vocii naratoriale detasate, care cuprinde în raza privirii sale, strecurate parca indiscret prin deschizatura usii, povestile unor vieti esuate (cel putin temporar), ce se înalta însa prin cautarea în singuratate silentioasa a identitatilor. Cititorul nu are de ales, obligat sa se strecoare printre rânduri, sa-si puna întrebari si sa gaseasca raspunsuri pentru a umple golurile dintre asa-zisa intriga si pasajele încarcate cu metafictiune si intertextualitate.
Fundalul social-istoric este recesiunea americana din anul 2008, care agraveaza premisele destramarii destinelor, ale pierderii capacitatii de a întelege lumea, accentuând dorinta fiecarui personaj de a-si (re)gasi intimitatea, de a-si savura placerile departe de ochii lumii roase de agresivitatea absurda. Romanul este divizat în capitole purtând drept titluri numele personajelor (Miles Heller, Ellen Brice, Alice Bergstrom, Bing Nathan, Mary-Lee Swann, Morris Heller) care alcatuiesc caleidoscopul dramelor individuale, legate prin preocuparile culturale ale protagonistilor si capacitatea lor de a filtra lumea printr-o grila proprie de valori.
Romanul începe, într-o atmosfera resemnat nostalgica, cu planul vietii lui Miles Heller, un tânar de 28 de ani, care fuge timp de sapte ani de propriu-i trecut din New York. Abandonând studiile universitare, se autoexileaza în încercarea de a depasi o tragedie familiala: o cearta si o îmbrânceala cu fratele sau vitreg determinasera moartea acestuia si dezintegrarea familiei. Aflat în Florida, lucreaza la o firma care recupereaza obiecte razlete lasate în urma de familiile plecate în case mai mici. Munca în sine este lasata în plan secund, devine pretext pentru placerea trista a acestuia de a fotografia obiectele abandonate, creând astfel în imagini povesti ale esecurilor, ale vietilor risipite în urma carora a ramas doar mirosul înfrângerii: „fotografiile sale sunt de ordinul miilor, iar în arhiva care prinde contur se pot gasi imagini cu carti, pantofi si tablouri în ulei, piane si prajitoare de pâine, papusi, servicii de ceai si sosete murdare, televizoare si table de joc, rochii de seara si rachete de tenis, canapele, lenjerie de matase, pistoale de lipit, piuneze, figurine de plastic, tuburi de ruj, pusti, saltele decolorate, cutite si furculite, jetoane de pocher, o colectie de timbre si un canar mort întins în colivia lui. Nu are habar de ce simte nevoia sa faca aceste fotografii. Întelege ca este un lucru fara rost, care nu foloseste nimanui, si totusi, de fiecare data când intra într-o casa, simte ca lucrurile îl cheama, vorbindu-i cu vocile oamenilor care nu se mai afla acolo“.
Farâmele unor vieti marcate de tragedii sunt expuse într-o mutenie încremenitoare, sub forma unor instantanee fotografice care pun lumea în lumina, poate cu mai multa putere de convingere decât ar fi facut-o simpla descriere. Obiectele înlocuiesc fiinta umana, devenind în plan simbolic un fel de pereche vizibila a sufletelor lasate în urma de oameni, texte ale imaginii care mizeaza pe autenticitate pentru a structura o imagine de ansamblu si de amanunt a lumii, o marturie dureroasa a reperelor cu valoare de esenta ale existentei umane contemporane, ce poarta cu ele risipire, superficialitate si, în acelasi timp, adevar.
Lipsit de ambitii arzatoare, de dorinta de a-si construi un viitor consistent, Miles Heller încearca sa traiasca doar prezentul, fugind de poverile trecutului. Cea mai mare realizarea a sa este aceea de a trai ascetic, tacut, discret, „aici si acum“, fara dorinte, fara sperante. În afara de aspiratia la iubire, care se naste în urma unei coincidente livresti. Singura sa dependenta este lectura si, în timp ce se afla în parc, citind din „Marele Gatsby“, o întâlneste pe Pilar, o cubaneza minora, citind acelasi roman. Dragoste imposibila (amintind de „Lolita“ lui Nabokov), caci risca sa ajunga la închisoare din cauza vârstei fetei orfane si a presiunii surorilor acesteia, care încearca sa-l santajeze, motiv pentru care tânarul se întoarce în New York, unde locuieste ilegal, alaturi de alti trei rataciti ai vietii, într-o casa abandonata, ignorând legile, tinzând la imposibila ordine naturala. Toti patru încearca sa-si regaseasca linistea si sa obtina controlul asupra propriului destin, rupti de restul lumii. Principiul traiului solitar este enuntat de catre Bing Nathan, prietenul lui Miles, „cavalerul nemultumirii“: „atunci când vorbeste despre lume se refera la lumea lui, la sfera mica, circumscrisa a propriei lui vieti, si nu la lumea larga, prea mare si prea scindata, dupa parerea lui, pentru a avea vreun efect asupra ei (…) zi dupa zi se lupta sa respecte regula fundamentala a nemultumirii sale: sa fie în opozitie cu lucrurile-asa-cum-sunt“.
La o prima vedere, tesatura romanului ar putea trece drept haotica. Moartea violenta a unui frate, despartirea de familie, traiul împreuna cu niste straini, relatia cu o minora, baseball, afaceri din industria cartii, sexualitate confuza, obsesia propriului corp, evacuari, criza economica, saracie, problemele scriitorilor, PEN-ul… Paul Auster are însa destula experienta scriitoriceasca încât sa lege natural fragmentele, elementele autobiografice (relatia neprieteneasca cu propriul tata, dragostea pentru baseball, activitatea din cadrul Pen-ului etc.) si pe cele fictionale. Unul dintre  fire este intertextualitatea, caci semnificatiile acestui puzzle sunt sugerate îndeosebi prin intermediul personajului beckettian din „O, ce zile frumoase!“, interpretat de mama lui Miles. Descriind atmosfera confuza a piesei, aceasta vorbeste despre lumea absurda, alienanta de ieri si de azi: „Care este lumea în care se desfasoara piesa nu i-a fost niciodata prea limpede, o lume fara întuneric, o lume a luminii fierbinti, nesfârsite, un fel de purgatoriu, poate, un pustiu post-uman al posibilitatilor tot mai limitate, dar totodata banuieste ca aceasta lume ar putea fi scena pe care va juca ea si chiar daca Winnie este practic singura, vorbind cu sine si cu Willie, este de asemenea constienta ca se afla în prezenta altora, ca publicul este undeva acolo, în întuneric“. Genul acesta de fragmente – nu putine – constituie niste cioburi metaforice prin care se accentueaza sentimentul solitudinii si al deriziunii.
Alaturi de singuratate, razboiul este o alta supratema a romanului, nu doar prin repetatele referinte paradoxale la filmul „Cei mai frumosi ani“, ci si la perceperea conflictuala a alteritatii (inclusiv materne si paterne), dar mai ales la razboiul cu sine însusi, lupta cu propriile vinovatii, regrete si dorinte, împacarea cu altii si cu propriul sine. Trecutul si prezentul se îmbina la tot pasul, ca si semnificatiile particulare si generale din viata personajelor care împart, dincolo de atractia pentru literatura si pentru scris, niste rani nevindecate, fuga de trecut si de realitatea alienanta, precum si obligatia de a se confrunta mai devreme sau mai târziu cu lumea cea mare si scindata. Ceea ce ar putea reprezenta un nou rasarit. Sau poate ca nu, caci finalul romanului sta sub semnul ambiguitatii, al tuturor posibilitatilor, dar si al imposibilitatilor. Imposibil de controlat în jocul malitios al coincidentelor ce tin omul captiv în cercul solitudinii. Totusi, îngropati pâna la brâu, am putea exclama precum personajul beckettian: „Quel beau jour encore… pour moi…“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper