Un domn

Un articol de IOAN GROSAN

Pe Mircea Spataru l-am cunoscut în 1990, la memorabila sa expozitie de la Dalles, când i-am fost prezentat de Nicolae Breban, unul dintre constantii sai admiratori. Dupa nume, îl stiam, la fel ma stia si dânsul, din zona „Echinox“-ului, dar, spre uimirea noastra reciproca, desi, probabil, drumurile ni se intersectau aproape zilnic în Clujul anilor ’70, nu ne-am întâlnit niciodata. A trebui sa vina o revolutie (sau ce-o fi fost) si „transhumanta“ sa la Bucuresti ca sa ne apropiem si sa devenim prieteni.
Ceea ce m-a impresionat de la primele noastre întâlniri a fost faptul ca desi venea de undeva de la tara, din Moldova, întreaga lui fiinta emana fara ostentatie o aristocratie, un aer de veritabil „domn“, de parca ar fi avut în urma vreo trei-patru generatii si blazoane nobiliare. Se îmbraca impecabil, nu se repezea „miticist“ în discutii, preferând tacerea si ascultarea, se bucura discret de o gluma buna, de un calambur reusit. Era boem incurabil, din si de clasa, pe cale de disparitie, a „Crailor de Curte Veche“; ma uluia de fiecare data faptul  – pe care pot sa-l confirme toti cei care l-au cunoscut cât de cât  – ca dupa nopti în sir de colocvii la un pahar de vorba si vin bun prelungite pâna spre dimineata, în aceeasi dimineata, la prima ora, era fraîche, la patru ace, în biroul sau de rector de la Universitatea de Arta bucuresteana, în timp ce noi, „novicii“, abia ridicam, spre prânz, câte-o geana. Si apropo de Universitate: prea multi a „nasit“ el la aceasta institutie si multi, cu precadere ardeleni, îi datoreaza enorm, daca nu altceva, macar cariera didactica. Fiindca o calitate definitorie, printre atâtea altele, a Rectorului (cum îi spuneam toti) era generozitatea. As putea da o lista lunga cu cei pe care i-a ajutat (y compris financiar) sau pe care i-a promovat, ca valori plastice.

O grea boala (pe care a ascuns-o multa vreme cu aceeasi delicata discretie) l-a macinat încetul cu încetul si a darâmat în cele din urma statuia propriei fiinte devenite atât de fragila. Ramân însa, perene, dincolo de amintirile noastre, celelalte monumente ale sale: tulburatorul „Iuliu Maniu“ din Piata Revolutiei, romanticul, ascetul „Balcescu“ din Parcul Izvorul Rece, impunatorul „De Gaulle“ de lânga Herastrau etc., etc. Si am credinta ca timpul, grabit cu omul, va avea rabdare cu opera sa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper