„The Amazing Spider-Man“ – remodelarea umana a „uimitorului om paianjen“

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

S-a dat startul remake-urilor, a continuarilor si a adaptarilor. Anii 2013 si 2014 ne vor purta prin tot felul de locuri obscure si anevoioase, bombardându-ne cu filme blockbuster si punând pe marele ecran povesti expirate, dar care înca mai prind la publicul larg. Cu toate acestea, se mai întrezaresc timid câteva productii independente, sau alte productii hollywoodiene care încearca, bazându-se pe marketing si mass-media, sa concureze cu marile remake-uri. Dupa „Prometheus“ (perceput ca o continuare, în fapt un prequel), unul dintre cele mai iubite personaje ale benzilor desenate, „The Amazing Spider-Man“ , revine pe marele ecran într-o nou film, în regia lui Marc Webb. Este vorba despre o noua ecranizare, si nu despre o continuare. Si daca va întrebati cam câte filme se vor mai face de acum încolo în jurul seriei Spider-Man, mingea e în terenul dumneavoastra: atâta timp cât personajele vor fi îndragite, filmele vor prinde si ele viata.
Asadar, a fost nevoie de un deceniu de la primul film Spider-Man regizat de Sam Raimi, si aparut pe marile ecrane în 2002, pentru ca vechiul Peter Parker sa devina mai cool, mai geek, mai hipster. Spre deosebire de interpretarea lui Tobey Maguire, a carui privire blajina nu prevestea nicio putere supranaturala, Andrew Garfield vine cu un alt aer, mai proaspat, mai plin de viata. Cu toate acestea, povestea urmeaza firul narativ clasic, lupta dintre bine si rau, iar caracteristicile personajelor difera mai ales prin interpretarea actorilor. Inovatiile aduse eroului, cu alte cuvinte, „stilul Peter Parker“, ramân în trend: mersul pe skate, fotografia pe film într-o era a fotografiei digitale, posterul filmului „Rear Window“ din camera eroului, care ne sare în ochi înca din primul cadru sunt mici detalii care încearca sa nu-l îngroape de tot pe vechiul Peter Parker, ci sa-l modeleze conform tiparului imaginat de noul regizor. Un lucru interesant si totodata nostalgic este ca, odata cu transformarea personajului, regizorul renunta la abilitatea acestuia de a arunca pânze din încheietura mâinii, puterea fiind atribuita acum costumului pe care-l poarta. Un semn care atesta faptul ca suntem în 2012 si ca e momentul ca Spider-Man sa apeleze si el la tehnologie.
Mary Jane îsi paraseste numele si devine Gwen Stacy (Emma Stone), un personaj care difera de primul prin forta, renume (fiind fata sefului politiei) si inteligenta. Daca în primul film din vechea serie, visul lui Mary Jane era sa devina o actrita pe Broadway, aici Gwen Stacy ne uimeste si se apropie de partea geek a filmului, fiind la rândul ei o discipola a stiintelor exacte, una foarte priceputa, „a doua din clasa“, dupa cum afirma ironic Peter Parker. Un alt lucru interesant care va accentua relatia celor doi pe parcursul filmului este faptul ca Gwen Stacy reuseste sa se îndragosteasca de Peter Parker, pe când Mary Jane se îndragostise într-o prima faza doar de Spider-Man. În ceea ce priveste personajul colectiv al politiei, interventia acestuia este mult mai acida, spre deosebire de aparitiile timide din primul film, evidentiind frustrarea legata de incompetenta omului de rând în raport cu puterile eroului supranatural. Dar daca politia din filmele anilor 2000 nu prea reusea sa iasa în evidenta, presa zvâcnea în vechea serie asemenea unui vulcan, iar figura lui J. Jonah Jameson (J.K. Simmons), editorul ziarului la care lucra Peter Parker, absenta în cele din urma din noul film, si înlocuita acum de autoritatea sefului de politie, provoca reactii vehemente împotriva lui Spider-Man, prin zgomotul, debitul verbal si nervozitatea specifica personajului, ce amintesc de stilul lui Billy Wilder.
Totusi, „The Amazing Spider-Man“ nu este un produs slab. Îsi paraseste încetul cu încetul hainele batrânicioase, dar nu renunta în totalitate la raportarea la original. Histograma lui Spider-Man, semnata în seria veche de Sam Raimi, atât de puternic influentata de benzile desenate, se schimba odata cu trecerea anilor. Odata desprins de latura comic book-ului, noul Spider-Man al lui Marc Webb trece de la planul grafic la cel uman. Personajele lui Marc Webb nu sunt plastice si nici neutre. Diferenta de un deceniu dintre vechea serie, a anilor 2000, si noua serie, a anului 2012, reprezinta si ea un factor important. Noul regizor, cunoscut mai ales pentru comedia romantica „(500) Days of Summer“, încearca sa readapteze stilul debutului sau în lungmetraj la unul cu supereroi.
Personajele devin mult mai independente, mai umane, mai aproape de public prin comportament, prin comicul de situatie si prin relatiile care iau nastere între ele. Spider-Man ajunge sa îsi dezvaluie identitatea în fata fetei pe care o iubeste, si ulterior în fata sefului de politie. Webb îsi umanizeaza personajele la maxim, iar misterul melancolic, atât de specific filmelor din anii 2000, pare sa se piarda undeva printre efectele de soap-opera si zâmbetele sigure ale lui Peter Parker. Adevarul este ca aceasta optiune a regizorului de a dezvolta personajele în stilul sau propriu scoate în evidenta si mai puternic linia narativa de baza. În filmele lui Sam Raimi, moartea parintilor, alaturi de întregul proces de transformare a personajului întepat de  paianjen, are la baza un scenariu destul de lax, pe când Webb creeaza, într-o prima ora, un început care pe mine ma convinge mult mai mult decât primul film. La urma urmei, „The Amazing Spider-Man“ din 2012 este doar debutul unei posibile trilogii si, daca avem rabdare, vom putea asista, dupa cum afirma timid regizorul în interviurile acordate în presa, la batalia finala dintre Spider-Man si toti antieroii prezenti în benzile desenate, care-l vor lasa în umbra pe antagonistul din primul film, si anume pe omul sopârla, doctorul Curt Connors, interpretat de Rhys Ifans.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper