Spiritul critic si nodul în papura

Un articol de C. STANESCU

O revista foarte combativa, animata de o anume nostalgie a militantismului de odinioara este „Spiritul critic“ de la Pascani, publicatie ce-si datoreaza aparitia si longevitatea lui Leonard Gavriliu, critic si eseist de formatie filozofica, polemist foarte cult si informat pâna în vârful unghiilor. Amintita nostalgie se resimte apasat si în tentativa de reabilitare a rolului orientativ al unei publicatii nazuind sa promoveze daca nu sa si impuna o directie literara – notiune cazuta, în ochii unora, în desuetudine. Într-un „Manifest inaugural“ din ianuarie 2003 revista îsi propune asemenea „linii“ programatice: „revendicam o orientare mai ferma a gândirii critice în directiile pe care le socotim noi prioritare: combaterea imoralitatii (private sau publice), respingerea irationalismului, a misticismului insalubru, a liberalismului anarhic, a nihilismului, a asa-zisului postmodernism, a imposturii în toate domeniile, a amatorismului si sarlatanismului obraznic care se exhiba sub masca unei eruditii pompoase, a acelei critici literare care nu întelege sa consume literatura decât ca pe o materie prima de prelucrat, proverbiala «critica creatoare»…“. Iata un „program“ si o „directie“ care aduna într-un „manifest“ ambitios nazuinte seculare, prezente mereu în mintea si scrisul literatorilor români, de la programul „Daciei literare“ a lui Kogalniceanu, urmat de acela al „Convorbirilor literare“ ale lui Titu Maiorescu sau al „Contemporanului“, la numeroasele tentative de mai apoi si pâna în zilele noastre de a legifera nelegiferabilul! Frumoasa si onorabila din unghi civic si patriotic, tentativa de a conferi literaturii prin arbitrajul, de nu dictatura criticii literare, o misiune matematic cuantificabila în cauze si efecte ramâne ceea ce este: o utopie si o frumoasa iluzie. Cal naravas, miscarea literara în sine se abate mereu de la drumurile proiectantilor si legislatorilor sai, luând-o mereu alaturea cu drumul. Ceea ce nu scade meritul unor idealisti toba de carte de a promova un program si o directie literara. Asa si cu „Manifestul…“ revistei din Pascani care, dincolo de ambitii utopice, practica un polemism erudit si salubru si duce de un deceniu o veritabila campanie iluminista si pasoptista împotriva analfabetismului, semidoctismului si misticismului literar. E o campanie iesita din mantaua spectaculoaselor demitizari si demistificari practicate de primul „Contemporanul“, acela al lui Ioan Nadejde „în contra productiunilor stiintifice gresite“ – cum suna programul initial al revistei socialiste aparute la Iasi, la 1 iulie 1881. Prin paginile „Spiritului critic“ din Pascanii anilor 2000 bate, când nu e din cale afara de furtunos, vântul polemic si sanatos de la 1880. Exemplele sunt prea numeroase spre a le trece pe toate în revista. O face, cu ocazia împlinirii celor 10 ani de la aparitia revistei, „berlinezul“ Ignat Florian Bociort, care, salutând aceasta directie a „Spiritului critic“, scoate în evidenta cu drept temei meritul ctitorului: „Este un program curajos, scrie el, bazat pe largul format stiintific al lui Leonard Gavriliu. Chemat de o reala vocatie pentru mai multe sfere ale culturii, el renunta, dupa anii de studii la medicina (1952-1955) la perspectiva carierei de medic, pentru a deveni, initial, secretar de redactie si seful sectiei de critica la revista «Scrisul Banatean» din Timisoara (1956-1961), pentru ca apoi, paralel cu activitatea literara, sa obtina o serioasa calificare stiintifica prin Facultatea de Filosofie (Bucuresti), absolvita ca sef de promotie, dupa care începe o cariera universitara, întrerupta din cauza unor «probleme» cu Securitatea chiar în perioada în care lucra la definitivarea tezei de doctorat în psihologie, doctorat pe care îl va obtine totusi în 1974, la Iasi. Elaboreaza studii de specialitate si traduce, din patru limbi de circulatie, peste 50 de volume, predominant stiintifice“. Contributiile din „Spiritul critic“ ale lui Leonard Gavriliu sunt, multe dintre ele, remarcabile, în general binevenite într-o „piata“ culturala devenita în alarmanta masura o piata a zvonurilor, a judecarii cartilor necitite, a datelor si informatiilor dupa ureche. Leonard Gavriliu are formatul unui erudit care adesea face de rusine semidoctismul sfertodoctilor care nu stiu ce spun si ce scriu. O rubrica de „Dialoguri în contradictoriu“ tinteste la dezvaluirea cu lux bibliografic a valorilor închipuite. Salubrizarea „pietei“ este mai mult decât necesara. La ea contribuie si o mâna de redactori instruiti, dar si, în primul rând, colaboratori de calibrul Magdei Ursache, publicist si eseist stralucit cu o prezenta ca si ubicua în presa culturala de azi (ultima „întâlnire“ cu aceasta personalitate ubicua mi-a prilejuit-o lectura unui fulminant eseu polemic, „Se cearta balta cu marea“, publicat unde credeti?!, într-o revista de „front“ intitulata asa de pasnic: „Actualitatea literara“, „revista a Uniunii Scriitorilor din România“!) În fine, într-o piata culturala în care mai toate revistele vietuiesc autarhic, aruncându-si bolovanii peste gard si neadmitând niciun intrus ori amestec în „afacerile interne“, aidoma inaccesibilelor castele medievale, „Spiritul critic“ de la Pascani admite sa fie contrazisa si chiar criticata în propriile pagini, în cadrul unei rubrici intitulate „Tribuna ideilor divergente“: de la celebrele „Polemici cordiale“ ale lui Octavian Paler n-am mai întâlnit în paginile revistelor noastre asemenea confruntari de idei, libere de cenzura interna si scutite de pretentia infailibilitatii. E un merit ce se cuvine mentionat si urmat, desi în „razboaiele“ actuale e greu de imaginat ca un asemenea exemplu poate deveni contagios. E cu totul laudabil ca în propriile pagini „Spiritul critic“ se lasa chiar si mustrat – nu apostrofat!, cum se obisnuieste în destule locuri – cu privire la devieri de la necesarul echilibru în expunerea opiniilor, fie ele oricât de polemice. Astfel, acelasi Ignat Florian Bociort, în chiar eseul de salut aniversar, îsi îngaduie sa scrie cu seninatate si umor: „S.C. este o pasare care îsi cânta numele, precum cucul. Am totusi impresia ca exigenta de înalta calitate stiintifica a lui L. Gavriliu este înteleasa de unii colaboratori, desigur tineri (sic!) ai revistei, ca o atitudine furibunda în fata unor idei neconvenabile si chiar în fata unor simple scapari… O critica este, etimologic vorbind, o judecata cumpanita a unui fapt, iar nu o punere sub furci… Intelectualitatea se manifesta nu numai în idei înalte, drepte, fundamentate stiintific, ci si în expresia clara si eleganta, altfel, în locul unor dezbateri critice asistam la un schimb de injurii… o revista serioasa nu este o cutie postala care primeste tot ce i se prezinta“. Nu e scutit de rezerve si obiectii nici mentorul revistei care cauta si gaseste si „nod în papura… Chiar stilul lui Gavriliu devine prea adesea si prea usor incisiv ironic, nu întotdeauna cu necesitate si, prin aceasta nu devine mai convingator…“ Si mai convingator în replica lui este acelasi colaborator scriind pe larg despre „un concept insuficient elaborat“, conceptul „realismului documentar“ al literaturii „nonfictive“ pe care aproape ca jura Leonard Gavriliu. I. Bociort reia ideea lui Kafka, potrivit careia literatura este „o excursie în cautarea adevarului“, dar adevarul literaturii nu este unul de „tip jurnalistic, nu este realizabil prin factologie, nu este adevarul din literatura politista“. Daruit pâna la jertfa „realismului documentar“, Leonard Gavriliu devenit un veritabil cautator de „noduri în papura“, crede a le descoperi într-un excelent roman, „Provizorat“ al Gabrielei Adamesteanu.

Criticul nodurilor în papura le acorda romanului si autoarei „nota 4 la Istorie“ în urma unei veritabile inspectii de ordin documentar, statistic, calendaristic si topografic a romanului conchizând în urma descoperirii „licentelor“, abaterilor pe care romanciera, o „fictionara“, nici vorba, si le permite de la cerintele constrângatore – si cu efecte punitive! – ale „realismului documentaristic“ drag criticului Leonard Gavriliu. Lipsit de umor, el constata ca Adamesteanu Gabriela nu respecta „adevarul istoric“ ca între anii 1971-74 din secolul trecut, „în afara de drastica „strângere a surubului“ în plan ideologic, nici pomeneala, atunci, de o situatie economica catastrofala, de cozi apocaliptice la magazinele Alimentara, situatie prezentata cu lux de amanunte în roman, care pur si simplu nu nimereste deceniul cu pricina. Desi fiica a lui Mircea Adamesteanu, profesor de istorie – exclama dezamagitul critic fara umor – autoarei romanului îi lipseste în chip flagrant simtul istoric, iar rezultatul este asternerea pe hârtie a unui roman cronologiceste defazat, falsificator“. În ultimul cuvânt din aceasta fraza critica adie vizibil si sensibil o ramasita realist-socialista din „curentul“ ce a bântuit literatura si critica româna prin deceniul sase din secolul trecut, când „falsificarea realitatii noastre“ era nu doar cenzurata, dar si pedepsita penal. În numele realismului documentar si nonfictiv, Leonard Gavriliu o acuza pe romanciera de falsificarea realitatii si „jongleria“ cu timpul istoric. În privinta „jongleriei“ cu timpul, Leonard Gavriliu, ce-i drept, o nimereste bine, chiar daca fara sa vrea: ce sa faca altceva prozatorul de fictiuni decât sa „jongleze“ cu timpul, cu personajele, cu ideile si cu epocile?! Ce nu mai stie si nu respecta „documentar vorbind“, Adamesteanu Gabriela? Nu stie, vai, ca în 1968, pe timpul lui Ceausescu, România nu mai avea o populatie de 18.900.000 cum avea „cu ani buni în urma, în 1964, pe timpul lui Gheorghiu-Dej“! Nu mai stie romanciera nici ca Valéry Giscard d’Estaing a vizitat România nu ca în carte, în 1974, ci, ca în realitatea istoric documentata, în 1979. Si, culmea nestiintei si a lipsei simtului istoric si… topografic, Gabriela Adamesteanu îsi îngaduie sa sporeasca numarul Sectoarelor de partid din Bucurestiul anilor ’70 de la 6 (sase) la 7 (sapte): „Aflam, asadar, ca în anii ‘70 functiona un hibrid… Sector de partid al unui… Raion 7 (!?). Aici deficitara orientare în spatiu a autoarei se conjuga cu deficitara orientare în timp…“  Sa spunem, pe scurt, ca diferendul (!) dintre critic si cartea pe care o citeste e provocat de o lectura total inadecvata, o lectura orientata exclusiv de obsesia „documentarista“ a unui critic care cauta într-o cetate imaginara, a purei fictiuni strazile, sectoarele si sediile de partid din orasul în care el vietuieste zi de zi. Si se mira ca nu le gaseste… Inadecvarea lecturii provine din nerespectarea statutului fictiv al evenimentelor, locurilor si eroilor din romanul citit cu harta de geografie si cartea de telefoane sub ochi. Desigur, confuzia si neîntelegerea raportului dintre cele doua spatii, real si fictiv, naste monstri de interpretare critica. Sunt lucruri elementare, adevaruri banale pe care doar un cititor neprevenit le ignora. Un critic se cade sa respecte pactul de lectura. Altfel ajungem la ceea ce s-a mai ajuns: în romanul „Delirul“, Marin Preda îl reabiliteaza pe maresalul Antonescu, iar Constantin Toiu „reabiliteaza“ si el, într-un alt roman, Miscarea Legionara si pe Corneliu Zelea Codreanu. Aceste „lecturi critice“ nu sunt niste fantezii, ci judecati de valoare pe care un critic de talia lui S. Damian le-a si comunicat în scrisul sau critic. Din nefericire, gratie unei lecturi inadecvate, Leonard Gavriliu pacatuieste în acelasi fel; pretuirea si creditul pe care le acorda „literaturii nonfictionale“ îl conduc, din pacate, la acelasi tip de judecati. În fine, admitem ca nu citim cu totii aceeasi carte. Dincolo de asemenea „noduri în papura“, inadvertente si inadecvari – mai sunt si altele –, citim revista de la Pascani cu mare interes si cu un cert profit intelectual si stiintific.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper