Soril Miavoe

Un articol de AL. CISTELECAN

Soril Miavoe e un caz aproape straniu (de nu straniu grav): dupa un volum de bun ton si nivel optzecist, integrabil în comunitatea poetica a generatiei, dar nu fara rest, nu fara o perceptibila cota de originalitate, s-a oprit brusc si a tacut mâlc si desavârsit, ca si cum si-ar fi vazut deja toti sacii în caruta. „Cum sa nu“ (1985), zice Teposu în „Istoria…“ lui, tine de „comedia literaturii“, de „cinismul teatral si histrionic“, si ar avea de nota proprie „amestecul de tandrete si sarcasm, de candoare si extravaganta“, amestec pe care poetul îl mai si greseste din cauza unor elanuri de grandilocventa.

Acestea exista, într-adevar, desi poetul le introduce anume pentru a le submina, pentru a avea o partitura de gestica declarativa pe care s-o supuna unui tratament caricatural. Dar cum poetul nu vrea, de fapt, sa se dezica de continutul propriu-zis din spusele emfatice, ci doar sa-l treaca granita prin relativizare, se mai întâmpla ca operatia de depresurizare ironica sa nu elimine tot patetismul. Ba chiar sa nu-l afecteze deloc, în ciuda dispozitivului de exageratiuni retorice menit sa-l faca rezonabil si simpatic prin caricarea aluziva. Madrigalele ramân, în astfel de cazuri, cu fondul patetic intact, întrucât exagerarile subversive sunt pur gratuite: „De la antichitatea fiintei mele/ de la firul de iarba, ba mai mult/ de la coacervate/ si pâna la buze – strabatut/ de întreaga evolutie a materiei –/ te iubesc am strigat/ de parca as fi poruncit sa se faca lumina/ deasupra oceanului planetar.// (Dupa putina lumina însa/ cuvintele mi le-am retras/ si pentru prima oara aparura/ muntii sterpi si pustiurile/ si ghetarii schimbatori ai realitatii/ care fruntea mi-o însângerara“ („Sa se faca lumina“). „Teatralizarea“ sentimentului e o metoda de a-i prezerva autenticitatea si intensitatea, o metoda de pur postmodernism, fireste, caci la postmoderni declaratiile nu pot fi inocente. Neputând fi astfel, poetii – si Soril Miavoe în orice caz – le caricaturizeaza si le ironizeaza, dar tocmai – si numai – spre a le putea livra cui de drept. E o terapie de inteligenta la care e supus fondul sentimental (caci Miavoe ramâne, totusi, un bun sentimental), o terapie ce vrea sa transpuna patetismul si caricaturizarea lui simultana într-o reteta de eficienta; nu atât sa-l elimine, cât sa-l reîmprospateze. Ulici i-a si remarcat, de la început, formula de inteligenta poetica, în parte subversiva, în parte constructiva, caci, zice el în „Prefata“ la „Cum sa nu“, ea e investita în proiectul unei „claritati poliedrice“. Speculând situatiile sentimentale, inteligenta (autoironica, desigur) vinde mai bine sentimentalismul suspendându-l sau exhibându-l în spectacole aparent detasate, cu combustia stinsa de ironie (de aici apropierea de Matei Visniec propusa de Ulici). „Scenariul liric“ (e, într-adevar, o poezie de mici scenarii, de scenarii de secvente narativizate sau „dramatizate“, un fel de montaj de clipe afective contrariate), constata Teposu, „e construit cu detasare si cu un soi de emfaza ironica“. Sentimentul e umflat caricatural, e „exagerat“ cu premeditare perversa, caci în aparenta umflarea lui vrea sa-l decredibilizeze si sa-l relativizeze, dar face, întocmai, inversul: îi asigura electricitatea autentica: „Când am vazut-o cum venea/ doamne/ când am vazut-o/ ca o secure de calau de frumoasa/ îmi venea sa-i strig un animal/ monstruos/ dar mi-a iesit pe gura o lebada// n-am apucat sa mai strig/ înca o data caci/ buzele ei subtiri/ gura ei mica/ am simtit-o înfiorându-mi gâtul“ („Cuvânt“). Oralitatea naturala a dictiei, adaugata recoltei de notatii de cotidian – în bun efect de spontaneitate –, nu sunt însa decât premisele aparent contrazicatoare ale efuziunilor de sentiment, ale virtuozitatii de romanta tensionata retoric si bruiata ironic: „În orasu-n care dorul meu se nascu/ si tineretea mea (si viitorul)/ si locuind în cartiere/ ca în precise sentimente/ în care frumusetea mea se pierdu/ (cenusa sa numai ma arde)/ când nu erai tu/ tristetea mea curgea pe strazi/ ca sângele nevinovat/ pe spade“ („În orasu-n care“). Dilatatiile de stare, de sentiment sau doar de retorica (ori de toate laolalta) constituie, de altfel, o linie ludica destul de consistenta, trasa pe un fond de umor de sine. O serie de poeme se consuma într-o astfel de semi-gratuitate, cum e acest spectacol de fandacsie (sugerând, totusi, cât de primejdios e banalul), de expeditie riscanta maxim printre potentiale droburi de sare: „Veneam de la izvor, printre blocuri,/ cu doua canistre de plastic în mâini.// Putea în orice clipa sa ma surprinda un cutremur,/ o placa de beton în prabusire,/ dar putea în orice clipa sa sara/ la mine vreun câine vagabond, turbat.// La orice pas puteam fi jefuit, electrocutat,/ schilodit. /…/ Din metru în metru, sant dupa sant/ am ajuns acasa teafar/ si nevasta-mea nici macar nu m-a îmbratisat“ („Iesirea în lume“). Gluma-gluma, dar primejdia mortii e reala, totusi, în poezia lui Miavoe, care, oricât de frivol pe fata, îsi asuma angoasa ei si deduce un ethos compensator al intensitatii: „cum sa nu ma bucur/ când alerg si nu stiu de ce/ ca respir si nu stiu cu ce/ ca te iubesc si nu stiu pentru ce/ cum sa nu te sarut deodata/ cu toate celulele fiintei mele/ cum sa nu te disper cu atâta dragoste/ când stiu ca dincolo de toate acestea/ i-atâta moarte“ („Cum sa nu“). Sau face reportaje si peisaje de angoasa concreta, desene de frison existential contemplat cu un calm terifiat: „Ce frig e, doamne, si ce rece trecere./ Copacii negri de pe câmpuri parca ar fi/ semne ale destinului meu/ peste ale carui margini îmi sta întins/ sufletul galben si fragil./ Ce grea si ce metalica/ si ce stralucitoare suprafata inoxidabila/ îmi este data s-o port/ în ceasul acesta!// Sa-mi alunece pe inima/ si pe întreg miezul fiintei mele./ Ce toamna, doamne, ce ghetarie cosmica/ îmi e ceasul acesta/ în care te astept/ si te sper“ („În ceasul acesta“). Solutia la angoase e tot amorul, desi Miavoe nu foloseste cerneala senzuala (macar ca ar avea resurse, dupa cum stralucesc unele bobite de imagini), ci doar retorica exaltanta, buna la beatificari madrigalesti: „Zapada e o corcitura de alb/ pe lânga tine;/ ea nu poate muta zorile// zapada e doar ceea ce mai ramâne dintr-o ninsoare/ si de care se foloseste oricine./ pe când tu/ tu poti schimba mersul trenurilor de pe linii/ ferate pe orice fel de linii, ba poti/ pur si simplu suspenda liniile“ etc. („Zapada“). În orice caz, adorata lui Miavoe face mereu miracole: „E destul sa ma gândesc la o briza/ ca tu sa adormi/ pe malul unei mari nesperate/ atât de singura ca vântul prinde curaj//…// tu poti, fara eforturi, sa pari/ un lamâi înflorit în balcon“ („Imagini cotidiene“). Aceste creioane de miracol vin, fireste, în contrapunctul deliberat al tonului blazat si al exercitiilor de caricare. Lumea nu-i pierduta, la Miavoe, câta vreme himera iubitei mai bântuie prin ea si o transpune din banal în miraj.
Si Ulici si Boldea cred ca poetul e un moralist (Ulici vorbeste chiar de „preferinta neta pentru temele din registrul moral“). Statistic vorbind, reflectiile „morale“ si profesiunile de credinta moralista sunt în grava minoritate (desi nu lipsesc; spre exemplu, acest „Crez“: „Nu mi-a placut niciodata câinele/ care recunoaste mai multi stapâni,/ preotul care cânta pentru bani,/ îngerul care apare în casa unui singur pacatos,/ dar/ barza care neplatita omoara serpi,/ râma care aereaza solul/ fara ca vreunul sa-i ceara, sa-i promita,/ pasarea care fara angajamente distruge moliile“ etc.; vocatia cu umilitate, harul de destin sunt apreciatele lui Miavoe, nu gesturile suple si contractuale; dar fundamentalismul acesta nu prinde la viziunea blazata, la deceptivitatea notatiilor; si cu atât mai putin la înflacararile jucause de imaginatie amoroasa). Ele par mai aglomerate în sectiunea secunda a cartii („Gânduri întrerupte“) decât în prima („Imagini pe vânt“). „Gândurile întrerupte“ nu-s, însa, întrerupte din reflexivitate, ci tot din progresia imaginatiei asociative (are dreptate Boldea sa-l creada „mai curând asociativ decât contemplativ“), din reveria cenzurata de ironie sau de un contrapunct cu paradox: „Ea este de jur-împrejurul meu/ singura singura singura/ ca o tarla de floarea soarelui/ galbena numai/ si numai pentru a sustine cauza/ existentei mele.// O mai neînteleasa, necesara durere/ n-am mai avut/ de la vârsta cresterii dintilor“. Inteligenta se joaca în oximoroane propuse ca instrumente de tensionare sau accelerare a intensitatii de sentiment. Sentimental cu cinism protector de sentiment, detasat cât sa nu se tradeze de patetic, blazat cât sa nu i se vada elanul participativ si ironic pentru a-si conserva elanul madrigalesc, Soril Miavoe îsi lucreaza poemele si pe fata si pe dos cu aceeasi abilitare în inteligenta ca paradox imaginativ. Bursier definitiv al debutului, ar fi cazul sa se-ntoarca, totusi, la treaba.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper