Sah-mat!

Un articol de GIANINA DRUTA

Serban Foarta, Lia Faur, Esichier, Editura Brumar, Timisoara, 2012, 148 p.

 

„Lia: Serban, tu în lumea cui ai vrut sa intri? Eu am vrut sa intru în lumea ta si sa-ti descopar viata. Tu ce-ai vrut sa faci cu aceasta carte? Serban: Eu am vrut sa te bat la sah…!“

Asa îsi anunta Serban Foarta si Lia Faur, în cadrul recentei lansari de la Arad, „Esichierul“ pe care disputa, într-o ambuscada studiata de întrebari si raspunsuri, rolurile de Rege si Regina. Însa pretextul acesta cvasi-teatral, regizat cu o pasiune de aristocrat sucit, este mult mai periculos, caci autorii asaza între faldurile unui hazard declarat cele mai ticluite puseuri de realitate si cele mai încâlcite tâlcuri. Si tocmai dintr-o ispita savuroasa a urzelilor pe care o cultiva dialogul propus, nu m-as încrede nici în intentiile declarate si nici în strategiile confirmate. Ci, ca un jucator (cititor!) de sah bine instruit, as gândi cu trei sau patru mutari înainte.
Însa nici vorba de asemenea miscari anticipate într-o carte care e stringent preocupata, se pare, de cum sa „divagheze“ cu stil, cuceritor ca tertipurile unui Don Juan, si organizat ca Napoleon în vremile-i de glorie, cu un farmec al evocarilor, à la Proust, ca si al zabovirilor cu rost. Poticnenile nu îsi au locul în aceasta fluiditate ondulata a discursurilor, în care secretul e jongleria fina a palierelor textual-umane, totul cu o (supra)doza de cultura, care însa nu are nimic ostentativ, ci e consecinta fireasca a dialogului.
„Într-o vasta sala…“
Serban Foarta si Lia Faur, cei care simuleaza ca ar trage la sorti piesele pentru un joc de sah, împartind, „echitabil“ piesele albe si cele negre, creeaza de la bun început un spatiu al sarjei, al cautarilor, al calatoriilor, al amintirilor, ca într-un prelungit stream-of-consciousness, în care „tu“ tradeaza, în fond, si o teama de a nu ramâne singur în fata propriilor obsesii poetic-ontologice. Confesiunea textului catre un alt text imprima o tusa abia perceptibila, în care Seherezadei (când Lia Faur, când Serban Foarta) nu-i mai poate fi teama de cititor, ci de însusi textul capabil sa se întoarca împotriva celui care l-a creat. Cartea gliseaza pe mai multe planuri, într-un palimpsest în care trecerile sunt insesizabile, de unde si ironia taioasa, dar subtila, detectabila numai de un ochi fin, exersat, tacut – de sahist într-ale dialogurilor/lecturilor/scriiturilor etc. De altfel, în aceasta metaliteratura uschita, lectorului ingenuu i se da sah-mat de la prima mutare, acolo unde în cele mai simple întrebari e construit un veritabil cod de citit cu laptopul, biblioteca, pianul si gradina/padurea deopotriva aproape, astfel încât sa te poti impregna de o carte-aventura.
Un autograf dat pe o frunza de artar de Nicolae Manolescu, jocurile lingvistice, (auto)citarile permanente, excursurile confesive despre flori si pasari, curtenia amorului livresc, povestile copilariei cu bizare gastronomii si cu credinta ca exista „moronite“, visele „contrafacute“ si cele „autentice“ scormonite de Freud si Jung, un rafinat balcanism barbian si umor tacit sadovenian, Biblia cu aroma de tamâie, ambianta sonora cu muzica medievala, cu Regina Spektor si cu Chopin, ermetismul tacticos si sugubat al unei fantezii debordante, alfabetul „wessex“ si mutenia, yin si yang în varianta cromatica alb-negru transgresând linia strategiilor de sah Philidor, gama parfumurilor (si lista ar putea continua la nesfârsit…) sunt puncte discontinue în toata aceasta bucata cântata la patru mâini si peste care nu cade capacul pianinei, ca în cosmarul lui Serban Foarta, si nici nu cheama printr-un e-mail raspunsul, asemenea Liei Faur.
De altfel, acest conglomerat de amintiri cu efect de bumerang împleteste în „madlenele“ celor doi parfumuri deopotriva vechi si noi, ca si cum totul ar fi un album în care s-a presat perfect ceea ce odinioara nu putea fi spus. Poate de aceea în povestea lui „dulcut“, de la „dulce“, „la dulceag“, toate cuvintele, rememorarile, par a fi excese, dar ele nu sunt, în fapt, decât imagini care, desi joaca pe acelasi tarâm, descriu mereu alte nuante. Replicile torsionante dintre Lia Faur si Serban Foarta recheama aproape halucinant scenariile culinar-aromatice din copilarie sau cele cvasi-fabuloase cu strigoi („vâlva lupilor“) sau femei-vrajitoare. Nu întâmplator, toate par sa aiba un aer vetust de camara, reiterând un univers cu spectru de comunitate traditionala, acolo unde jocurile erau si rituri, unde textele erau nu (doar) prilejuri de arta, ci mai curând un mod de a alunga sau de a chema spirite, de a ghici, de a meni, de a recrea Lumea.
„Ars combinatoria“
Definitiile pentatonale în care flora si fauna capata un iz de proza, poezie sau critica descriu adevarate capricii teoretice de intelectuali stilati, ca expresie a dulce-acrisor-amarui-salciului ce ajunge sa evoce, în final, însasi literatura. Reproducerea unor texte proprii, uneori în culori, precum si ilustratiile ce le acompaniaza (poze, tablouri, desene) dau viata si tremur unei carti ce ameninta sa devina un santaj sentimental atât pentru autori, cât si pentru cititori, toti devenind nostalgici „parfumieri ai miresmelor memoriei noastre“. Printre avataruri dendromorfe si idile arboricole se strecoara subtila somatie la a rasfoi dupa definitii, informatii, citate si lamuriri deopotriva pe mult prea-uzitatele „Google“ sau „Youtube“, dupa cum si în carti care cer o atentie aparte, si pentru care interlocutorii nu ezita sa dea chiar indicii de ordin tehnic (de pilda, cum e cazul lui Foucault si lucrarea sa „Ce este un autor?“). De la Tristan si Isolda, Don Quijote, Seherezada, trecând prin Bachelard, Julius Evola, Denis de Rougemont, Calinescu, Vianu, ajungând la Valéry, Ezra Pound, Barbu, Vinea, Tzara, extrapolând palierele istoriei, ale cinematografiei, ale muzicii, ale picturii, experimentând traduceri ad-hoc, aproape ca s-ar putea face un „Index“ al numelor si al lucrarilor citate, acest tip de textualitate voioasa putând coplesi cititorul prea preocupat sa le memoreze. De aici si tentatia de a reciti mereu, ca într-un dictionar ghidus, pasaje seducatoare. Altfel, plimbarea printre genuri si timpuri literare, citarea cu dichis a unor poezii care ar sustine, mai degraba, o întortocheata evocare, fac din dialoguri prilej de cultura, de efervescenta intelectuala, mustind de tarii si esente carora nu întotdeauna le poti da de rost atât de usor.
Astfel de confesiuni culturale si deconspirari implicite exprima o naturalete jucata la scena deschisa si, totusi, în hotarele unei intimitati excelent construite, cu o recuzita cel putin minimala, tabla si piesele de sah. La urma urmei, placerea unei astfel de conversatii deconspira un joc de dincolo de joc, pentru cei tentati de asemenea guimbuslucuri lingvistice, ce respira o tandrete catifelata, dar si ironica. În acest fashion literaturizat în care Lia-copila nu voia sa poarte rochite, iar lui Serban Foarta nu-i reuseste pariul de a cersi îmbracat în haine de firma, cei doi îsi daruiesc ragazul de a îmbraca vesmântul de Rege si Regina si de a purta un dialog ca si cum ar concura la un duel.
Nu e de mirare ca în acest „esichierlâc“ cu alura scriitoriceasca razbate o excentricitate senzuala, putin avangardista, caci, dupa un „concert salt greierimii îndragostite“, ce combina ametitor un Konzertmeister cu „târcovnicul amarât“, Serban Foarta experimenteaza alaturi de Lia Faur cum e sa fii un Gulliver în propriul „pod cu amintiri“, dupa ce ai tras la raspundere pe Holderlin si o armata de cuvinte aparent cunoscute. Pe de alta parte, ca adevarati curteni/curtezani ai literaturii, cititorii se pot întreba ce are de-a face Papa Iulius al II-lea Giuliano delle Rovere cu destinul melcilor si al fluturilor, ori cu plimbarile prin „selva oscura“ sau cele cu bicicleta. Dar de la curteanul-trubadur la Pietro Gralla si pretentiile de intelectualism ale lui Camil Petrescu, distanta nu e chiar atât de lunga, miza fiind tocmai suprimarea acesteia sau crearea unor legaturi între „toposuri“ discrepante.
În consecinta, rascumpararea dreptului la lectura/poveste, a dreptului la viata/moarte apare ca o „chicitoare“ ce demonstreaza ca si pentru literatura e nevoie de un instinct strategic, pentru a muta povesti în povesti, pentru a preschimba extravaganta si capriciul în viata (sau, cine stie, chiar invers), dupa modelul unei batalii cu resturi de bandaje uitate pe front sau al unei decapitari à la Cristofano Allori în tabloul „Juditta con la testa di Holoferne“. De altfel, „cozeria despre fluturi“ si îngeri biciclisti, ca si despre „omul metamorfic“, în combinatie cu poetica „fluieratului“ si cu pitorescul baroc al „personajelor“ lui Foarta amintind de Craii de Curte Veche dau seama despre o memorie-caraus, care topaie cu rafinament prin istorii.
Cu amendamendul ca autorii (re)construiesc adevarate parcursuri stiintifice într-un mod eliberat de conventii, tratatul jocului de sah pare mai serios decât ne-am închipui, acolo unde asumarea de „piese“ sau de simboluri devine extrem de fragila si, nu în cele din urma, fascinanta pentru cititorul pasionat de astfel de jonglerii. Mutenia cartilor, ca si a sahului, asa cum e decretata ea chiar de la început, justifica o mutatie permanenta în cautarea unui grai, de aici poate si necesitatea hamletiana de a monologa, din finalul volumului: „Or, partenera mea sau eu, nemaiaflându-ne, pentru un timp, în legatura e-mailara, ne mai ramâne sa jucam un sah care aduce a monolog (în sens dramatic)“. De aceea, „feericirea“ pare aici atât autotransare schizoida, cât si „seherezadism“ oniric si pasiune pentru inventie, iar „finalul e mereu un sah încheiat cu o înfrângere…“. Însa un final ca o invitatie de (re)lectura a unei carti ce si-a câstigat un drept intangibil pe „esichierul“ literaturii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper