„Sa dai mita ca sa mori…“

Un articol de C. STANESCU

O carte pe care as vrea sa mai apuc s-o citesc înainte de a muri este aceea ce va aduna între doua coperti scrisorile pe care prozatorul si dramaturgul Dumitru Radu Popescu le trimite, lunar, unor contemporani ai sai din toate generatiile: scrisori catre o Uniune a Scriitorilor fara de partid, statute si protocoale. Sunt, în realitate, niste mesaje disperate, transpartinice si apolitice, pe care un mare scriitor îsi face datoria, de nimeni încredintata, de a le împrastia în neantul valah: „Telefonati si la Ministerul Futurismului“ – recomanda scriitorul nostru destinatarului sau, dna Magda Ursache, în revista „Saeculum“– „daca doriti sa aflati cum, începând de mâine, românii vor cânta din frunza, prin munti si câmpii, iar postalioanele danubiano-pontice vor fi trase de boi. Poluarea va fi stârpita din temelii. Deja s-au facut uriase progrese în acest sens: au fost lichidate uzinele de tractoare si de camioane de la Brasov, au fost privatizate pe câte un dolar destule fabrici din Bucuresti, Cluj, Iasi. Dacia produce pentru frantuji… Calanul, Cugirul si Copsa Mica par, deocamdata, ca lovite de bombe atomice. Însa vor veni harnicii nostri manelisti si vor sterpeli tot fierul – scapându-ne si de rugina adiacenta Am lichidat si poluanta clasa muncitoare – iar ramasitele ce-au mai supravietuit din ansamblul ei le-am expediat la capsunarit în Spania, si în Italia, ca sa ofere servicii sexuale crestinilor veniti sa pupe poala papei. Studiourile cinematografice din America vor aduce mari actori pe meleagurile noastre mioritice, astfel încât românii sa aiba sansa de a cunoaste pe viu somajul din filme. Vom importa grâu, carne, usturoi, ceapa, cartofi, ca sa simta si pensionarii nostri gustul produselor agricole îmbogatite prin binefacerile chimiei. (O, pâna azi, nu importam din strainatate decât 80% din ce mâncam) Apoi, da, le vom oferi escrocilor nostri posibilitatea de a nu-si mai pierde timpul prin puscarii. Criminalii mioritici vor zburda în libertatea pe care democratia fictiva le-o ofera pe tava, crestineste, ca pe o anafura. Iar mercenarilor autohtoni le vom oferi sansa de a deveni eroi pe meleagurile Asiei“. Povestea tragica a „mercenarilor“ autohtoni începe de mult, are radacini, am putea zice, istorice. În capul unor istorici de porunceala ea începe cu Stefan cel Mare si Sfânt, „atletul crestinatatii“ acuzat deunazi ca-si plimba oastea de strânsura pe valul de sânge al cruciadelor europene doar ca sa primeasca El onoruri si zurgalai de la vreun Pius ori altul. Mai aproape de zilele noastre, tragedia „mercenarilor“ privita prin ochelarii patriotici ai curcilor trece si prin razboaiele din Iugoslavia atât de proslavite cu putini ani în urma de intelectuali si scriitori de frunte ai noului nostru neam românesc euro-atlantic. A venit apoi rândul noilor contingente de „mercenari“ împinsi de la spate de un nestavilit val de patriotism ca sa moara eroic în razboiul din Afganistan: „Am mai auzit curcile râzând“ – striga din pagina revistei autorul „Vânatorii regale“ – „si când am aflat ca nepotul unor cunostinte de-ale mele din Dolj a dat o mita zdravana ca sa fie trimis în razboiul din Afganistan! Da, acolo sunt lefuri neajustate, dar se mai întâmpla si… ! Sa dai mita ca sa mori – asta a fost motivul pentru care curcile s-au spart de râs? O, cum sa nu râda curcile de eroii cazuti în razboiul din Afganistan, unde au ajuns fiindca au salarii ce le pot asigura o pensie substantiala si un grad confortabil – la înapoiere – în politiile judetene… Desigur, razboiul din Afganistan le da prilejul sa-i învinga pe afganii care înca din vremurile lui Decebal si Stefan cel Mare ne amenintau hotarele, dorind sa ne cotropeasca. Sigur, curcile cârcotase râd când îi vad pe vitejii nostri soldati înapoiati în sicrie lustruite, acoperiti cu tricolorul patriei, aleluiati de preoti si bagati în pamânt în rapaitul glorios al pustilor oficiale. Ele râd cu hohote, curcile, caci acesti soldati au plecat în Afganistan dând spaga comandantilor, dând spaga ca sa moara si sa devina eroi!“. În vastul, nesfârsitul sau „ierbar“ de absurditati, scriitorul trece si cazul cosmonautului Prunariu, pe care „realitatea româneasca vrea sa-l convinga, taindu-i pensia, ca el, pe timpul când se antrena în Rusia si zbura peste mari si tari, nu facea parte dintre cetatenii României, caci nu apare în documentele românilor. Pensia pentru anii cât a fost antrenat si deportat în cosmos de rusi ar trebui s-o achite Rusia. Sau… extraterestrii! Daca Prunariu era atunci un cetatean al cosmosului, extraterestrii ar trebui sa scoata paraua din punga…“. În „ierbarul“ lui D.R. Popescu întrebarile fierb ca într-un vulcan gata sa-si verse limbile de foc peste neantul valah: „Omul nostru din Pipera îi mai rade si lui Marin Lungu jumatate din pensie, chiar daca Lungu Marin a fost prizonier de razboi la 9 ani, chiar daca a fost decorat de câteva ori cu medalii de aur, pe frontul de Vest, decorat chiar si de ministrul Armatei Române. Sigur, acel ministru nu visa ca va veni un alt ministru, un general care n-a vazut niciodata Frontul si n-a auzit gloantele suierând-i pe la urechi – nu visa ca va veni un militar în izmene, gata, închinându-se peste burta-i independenta, sa-i barbiereasca, la batrânete, pensia celui ce se afla în istoria luptei pentru eliberarea Ardealului. A, si ce conteaza daca Marin Lungu a fost decorat si de presedintele Sloveniei, chiar la Bucuresti, acum câtiva ani? Si ce daca Marin Lungu figureaza si în muzeul din Paris al luptei împotriva armatei fasciste? Si ce daca Prunariu si Marin Lungu fac parte din memoria României? De ce sa avem noi grija de conservarea propriei noastre memorii – cât timp putem trai fericiti si fara memorie?“. Aceasta-i întrebarea capitala, ce face ca mesajul tulburat si tulburator al scriitorului sa-i fie adresat Magdei Ursache, una din cele mai aprige luptatoare actuale cu sabotorii memoriei nationale.
Niculae Gheran: „Binele mi l-au facut dusmanii care mi-au dorit Raul“
Din sumarul acestui numar (3-4/2012) din „Saeculum“ retinem un amplu interviu acordat de Niculae Gheran lui Mircea Dinutz. De aceasta data, desi este prezent si el, marele editor al lui Rebreanu îi face loc autorului „Artei de a fi pagubas„, carte în care, caz extrem de rar, fictiunea nu tradeaza memoria: fabuloase, amintirile lui Niculae Gheran sunt în aceeasi masura exacte si creditabile. Ca sa ajunga sa creada ca „pentru mine Balzac a fost si ramâne cea mai mare universitate în materie de roman“, tânarul Niculae Gheran „citeam de nebun, tot asa cum se manânca seminte în tribunele stadioanelor. M-am nascut într-o casa în care biblioteca se rezuma la o Biblie, din care tata, ditamai epitrop la biserica Sfântul Ioan-Mosi, mai citea uneori câteva rânduri, casca si adormea… Lectura era un act de emancipare, îndrumatori fiind baietii mai mari, dupa care ma tineam scai… Cum sa nu citesc «Aventurile submarinului Dox» ori ale lui Sherlock Holmes? Cum sa pierd numerele saptamânale din Excentric Club, cu fantasticul Percy Stuart…? Fara acesti baieti-model nu ajungeam la Alexandre Dumas si Jules Verne, ambii îmi netezeau drumul spre etajele superioare ale literaturii… Cu ei am colindat pamântul în lung si-n lat, dispus, pe viata si pe moarte, sa ma alatur oricând unor cauze nobile, pe masura celebrilor muschetari sau a lui Monte Cristo…“. Elev la Cantemir, descopera „mirajul bibliotecii“, e „fericit“ sa-l citeasca pe Karl May si „fascinat“ de „cartile interzise“, romanele de dragoste, nu toate maculatura, în talmacirea lui Jul. Giurgea. „Impactul cu opera lui Victor Hugo – continua confesiunea – mi-a creat sentimentul ca pasesc într-o catedrala. Am citit si recitit «Notre Dame de Paris» ori «Mizerabilii», cu inima ghemuita de fericire“. Citeste marea literatura rusa, pe Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Gogol, dar „febletea mea ramâne Balzac“. Un „secret“ împartasit de multi altii e acela ca „mai totdeauna mi-a placut ce descopeream în afara programei analitice“. A fost „îndragostit“ de Ionel Teodoreanu, pe Panait Istrati l-a citit pentru razvratirea lui, pornita dintr-o apriga sete de libertate: în general, lecturi de identificare a propriei individualitati. „Arta de a fi pagubas„ împlineste fericit vocatia tineretii, parasita de dragul lui Rebreanu si regasita stralucit la batrânete, dupa ce misiunea editorului e silita sa se încheie înainte de a relua si completa cu uriasa arhiva editia de opere complete pe care a dus-o pâna la capat. Urmarea, spune editorul, „sa creez o echipa de tineri cercetatori carora sa le predau din mers cheile uriasei arhive si ale biobibliografiei Rebreanu, pregatindu-i sa reia editia critica, actualizând-o cu toate cercetarile de rigoare. Era prea frumos sa ramâna asa deoarece în procesul edificarii societatii capitaliste multilateral dezvoltate si al mondializarii aducatoare de noroc am fost pus în dilema de slujbasii noii guvernari. Din doua una: ori ramâi cu leafa la noi si renunti la pensie, ori pastrezi pensia si adio Bistrita, cu tot neamul ei cel adormit, fie si al Rebrenilor. Bineînteles, am ales pensia fiindca altminteri ramâneam – cum se zice – si cu banii luati“. Statul român, zice marele editor, s-a ales asa cu „o economie la buget de 1 601 lei, bani primiti de mine lunar de la Muzeul din Bistrita (nici cât vopseaua unei singure gondole, facatoare de minuni). În tot raul este si un bine: tras pe linie moarta la Bistrita, am avut linistea si timpul necesar sa ma aplec asupra propriilor scrieri: fara noile masuri de redresare economica ale guvernului Boc si ale chelemenilor sai, n-as fi scris trilogia «Arta de a fi pagubas». Vorba lui Braescu: nu prietenii care mi-au vrut binele mi l-au si facut, ci dusmanii care mi-au dorit Raul.

Desigur, în cazul citat, nu poate fi vorba de nicio dusmanie, dar de prostie, da“. Cu tot sarcasmul scriitorului, ma îndoiesc ca „prostii“ stiu si au constiinta prostiei pe care au comis-o. Dintr-un interviu luat de Rodica Lazarescu istoricului si criticului literar Eugen Simion reiese ca nu doar Rebreanu, ci si Eminescu sufera daca nu de „prostia“ altora, cu siguranta de o alta boala specific nationala: „Daca va referiti la Manuscrisele lui Eminescu – spune E. Simion – am dat explicatii la momentul respectiv. Ce va pot spune acum este ca a fost un moment dificil pentru mine. Nu-i usor ca, dupa ce duci la capat un proiect la care visasera doua generatii de eminescologi, sa vina niste profesori universitari si scriitori (în frunte cu presedintele Uniunii Scriitorilor) si sa zica ceea ce au zis, si anume ca Academia a risipit banii pe «maculatoarele lui Eminescu». Si, ca o încoronare, sa fiu trimis la DNA“. Mai departe, chestionat asupra „disensiunilor din sânul breslei“ si „divizarii oamenilor de litere“, acad. E. Simion afirma ca „Nu le cunosc bine. Timp de 22 de ani n-am intrat decât de doua ori în sediul Uniunii Scriitorilor, si atunci pentru câteva minute“ si, în general, „Politicienii de azi au alte griji, nu grija culturii“. Într-un scurt interviu, luat de Rodica Lazarescu, istoricul Gh. Buzatu îsi informeaza cititorii ca „am terminat biografia «Maresal Ion Antonescu», cuprinzând 30 de capitole, bibliografia esentiala cvasicompleta (401 titluri) si un total de aproximativ 1 000 de pagini. La urma urmelor, am consacrat lui Antonescu si epocii sale peste 30 de carti speciale (sinteze, studii, memorii si documente editate, bibliografii), dar mai presus de orice, «Jurnalul» lui în 3 volume (în doua editii), acoperind perioada septembrie 1940 – iulie 1944… Se afla în lucru, la Editura Tipo Moldova din Iasi «Documentele arhivei C.Z.  Codreanu» programate în 15-20 de volume din care au aparut deja, în conditii grafice exceptionale, primele trei volume“.
Întâlnire cu N. Steinhardt
Foarte pretioasa e marturia din „România literara“ (28/2012) a lui Nicolae Manolescu referitoare la modul cum l-a cunoscut pe N. Steinhardt la putine zile de la iesirea acestuia din închisoare, în vara lui 1964: „Pentru mine, povestea a fost extrem de miscatoare. Iat-o, pe scurt. Înca nauc si negasindu-si rostul, dupa cei cinci ani de detentie, Steinhardt nimereste pe Stirbei Voda si vede pe panoul de afisaj al Conservatorului ca era programata o întâlnire în cadrul seriei de conferinte organizate de muzicologul George Balan (azi, nonagenar, traitor de decenii în Germania), în care urma sa se discute despre trei personalitati ale artei moderne. În ochii fostului detinut politic, subiectul conferintei parea atât de extraordinar, ne aflam totusi în 1964, încât l-a determinat sa se întrebe asupra sensului lipsirii lui de libertate într-un regim în care se puteau tine conferinte publice despre nereeditatul dupa razboi Ion Barbu, poet ermetic si simpatizant legionar, despre pictorul abstractionist Paul Klee si despre creatorul dodecafonismului muzical, Arnold Schoenberg, acela care i-l inspirase lui Thomas Mann pe eroul romanului «Doctor Faustus». Întrebare, nu fara temei. Si plina de învataminte, mai ales pentru cei care astazi ignora marile contradictii caracteristice regimului trecut, care au permis ca, în pofida cenzurii, sa fi putut exista o literatura si o arta adevarata si o comunicare cu modernitatea mult mai bogata decât se considera acum, nu fara o anume aroganta. Unul dintre conferentiari îi era bine cunoscut lui Steinhardt, congener cu el: Eugen Schileru. Vorbind despre Klee, desigur. Pe George Balan însusi, care vorbea despre Schoenberg, si pe mine, care vorbeam despre Barbu, nu avea cum sa ne cunoasca. A intrat în sala cu sentimentul ciudat ca lumea de dupa închisoare era alta decât cea dinainte. Nu va afla niciodata ca seria întâlnirilor publice puse la cale de George Balan, care îi stârnisera perplexitatea, s-a încheiat în acea seara memorabila. Cenzura va constata ca se mersese prea departe si le va interzice“. În interstitii, marile contradictii din epoca favorizau astfel de evenimente, în 1964, dar si dupa aceea. „Siberia“ era totusi departe…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper